De peste 16 ani am sentimentul unui déjà-vu ori de câte ori se apropie o aniversare, ori de câte ori are loc o comemorare. În 2016, evenimentele dedicate lui Constantin Brâncuși s-au îmbogățit cu discursuri, simpozioane și alte tentative de a evidenția importanța pe care credem noi că i-o acordăm artistului și operei sale. Oare așa să fie?
În 1999 avea loc premiera filmului „Green Mile”, în care unul dintre cele două personaje negative – culmea! – nu era un condamnat la moarte, ci chiar un reprezentant al legii. Gardianul amplifica nefericirea generală strigând „Dead Man walking!”, în vreme ce escorta în sectorul condamnaților la moarte un nou deținut. Simt și eu nevoia să strig: „Patrimoniu în curs de distrugere!”
Şi cum ianuarie a fost luna cu o concentrare ridicată de comemorări, simpozioane şi discursuri, urmată apoi de februarie cu același set de evenimente, ce lucru mai potrivit decât să alegem o personalitate născută în 19 februarie (1876): Constantin Brâncuși.

Poarta sarutului, sursa: A. Grecu

Povestea începe cu restaurarea scăpată de sub control de la Târgu Jiu („Restaurare cu scandal la Poarta Sărutului”, Alin Ion, Adevărul, 27 octombrie 2013), continuă cu eșecul negocierilor pentru cumpărarea Cumințeniei pământului, totul pe fundalul distrugerii la Hobiţa a casei în care s-a născut sculptorul, ajunsă loc de plimbare pentru găini („Casa în care s-a născut Brâncuși, adăpost pentru orătăniile stră-strănepoatei sale”, Gabriela Mladin, Jurnalul Național, 3 iulie 2011).

Şi continuând cu discursurile oficiale, care nu au avut până acum acoperire în fapte (pe care le găsim în paragraful anterior), conchidem că în faptul atelierul de la Paris, situat lângă Centrul Pompidou, este cel care păstrează spiritul artistului și atmosfera în care acesta a creat. Nu întâmplător în ianuarie 2016 conducerea Ministerului Culturii a vizitat atelierul, ca un pelerinaj simbolic.

Banner 140 de ani de la nasterea lui Constantin Brancusi, sursa: Facebook

Ce ar fi decis oare autoritățile comuniste cu privire la soarta Coloanei de la Târgu-Jiu dacă activistul dezlănțuit ar fi reușit să o pună la pământ cu tractorul adus în acest scop în anii ’50? Ar fi dispus poate topirea materialului şi returnarea lui într-un simbol al vremurilor, o seceră şi un ciocan, un lider neînfricat al luptei pentru pace, un părinte fondator al Internaționalei comuniste?!
Ceea ce părea de nezdruncinat în anii ’50 s-a prăbușit într-un decembrie sângeros. Dar lipsa de memorie persistă; așa cum gestul de a încerca distrugerea Coloanei recunoștinței fără sfârșit ne arată cât de repede se uită și se șterg din istoria recentă momente esențiale pentru acest popor.

Coloana Infinitului, sursa: Radio România Reşiţa

Consider că fiecare monument dispărut fizic este un semnal care ne arată în ce măsură am uitat sacrificiul sau contribuția unor oameni care au construit România. Consider de asemenea că lipsa de cultură și tentativa de a scoate Istoria ca obiect de studiu pe o linie moartă sunt tot atâtea lovituri aduse capacității acestei națiuni de a renaște, peste un deceniu sau mai multe. Cu cât uităm mai mult cine suntem, cu atât vom reuși să ne anihilăm.
Statul român nu deține opere ale lui Constantin Brâncuși pentru viitorul Muzeu, muzeu despre care se discută tot mai mult și se fac pași pentru fondarea sa într-un orizont scurt de timp. Modul în care ne raportăm la părintele sculpturii contemporane ne definește: discursurile nu salvează opere, iar coroanele de flori nu susțin ziduri. În schimb, măsurile concrete prin care ne amintim și amintim și altor concetățeni esența mesajului pe care îl transmite în continuare Brâncuși sunt cele care fac diferența. Ne dorim recunoașterea ca europeni? Să fim atunci unii! Dar să fim până la capăt: ai lui Brâncuși, ai lui Eugen Ionescu. Să ne înțelegem valoarea și să depășim prăpastia neagră a non-valorii care cucerește încet și sigur România. Gentlemeni ai spiritului, doamne ale minții. Este oare atât de greu?
Coloana recunoștinței fără sfârșit concentrează un mesaj pentru generațiile viitoare. Un șir de 16 module octaedrici, cu câte o jumătate de modul la extremitățile inferioară şi superioară. Atât de simplu şi iată, atât de complicat. „Mărgelele” lui Brâncuși ne atrag atenția asupra simplității deciziilor pe care le avem de luat. Ne înclinăm sau nu, ne menținem verticalitatea sau nu. Este dureros să îți păstrezi coloana dreaptă. Dar este și una dintre caracteristicile rasei umane. Să ne străduim să ne păstrăm umanitatea. Alte rase sunt suficient de prezente printre noi.