De cele mai multe ori nu putem vorbi despre lucrurile dureroase, prea aproape de adevăratele noastre credinţe. Perorăm despre drepturi, transparenţă, egalitate, când, în fapt, ne-am visa mici dictatori al spaţiului cultural.

De ce oare? Ne dă un indiciu clasicul „An Affair to remember” (1957), când divinul Cary Grant răspunde dilemei „Ce face viața aşa de dificilă?” Desigur, oamenii. Sau vecinii sau aproapele, cum doriți, cum de altfel s-a și contaminat discursul public, când este cazul şi, mai ales, când nu este, de citate la fel de bine alese ca toaletele de la evenimente glamour în România. Coco Chanel se răsuceşte în mormânt.

Cum s-ar aplica totuşi teoria aproapelui în arta străzii şi arta vieţii? Teorie, pură teorie, pentru că de practicat  nu (o) mai practică nimeni. Să vedem cum o aplicau comuniştii. Epoca lor este mult prea aproape de noi, după toate criteriile: economice, sociale, psihologice. Şi apare într-o perspectivă din ce în ce mai evidentă ca următoarea etapă, inclusiv în administrarea treburilor culturale.

Dacă ne întrebăm de ce, ne putem tot singuri răspunde: pentru că goana după individualism şi chacun pour soi, je-m’en-fiche-ismul şi lăcomia nu pot rămâne nepedepsite.

Să recapitulăm deci un strop de administrație. Poate ne gândim de două ori la consecințe, deşi m-aş mira. De mare ajutor sunt anticariatele noastre, unde recuperezi bucăți de istorie recentă care îţi arată ce au experimentat regimurile totalitare în România şi ce am uitat cu toţii prea repede.

Ştiaţi că în 1948 exista un delegat al străzii? Dar un îndreptar al acestuia? Acolo erau precizate clar, articol cu articol, îndatoriri şi proceduri de lucru, precum delaţiunea, printre altele, dar tot proceduri, în cele din urmă. Controlul şi managementul resurselor umane atingeau perfecţiunea. Secretariatul General al Comitetelor Gospodăreşti veghea la asta.

Îndreptarul delegatului de stradă. Colecție de ordonanțe emise de Primăria Bucureștiului, 1948. Sursa: colecţie particulară.

Aveau cetăţenii doleanţe? Imediat ele erau preluate de delegatul străzii, mereu atent, mereu în alertă, gata să răspundă aşteptărilor concitadinilor săi. Oare? Să ne imaginăm în ce  constau doleanţele respective: cincinalul în patru ani şi jumătate, ţării tot mai mult cărbune, Bumbeşti-Livezeni sau, pentru a cita îndreptarul, „Munca este o datorie de onoare a fiecărui cetăţean din Republica Populară Română”. Era o adevărată aventură să te eschivezi de la munca voluntară, de unde încerc să îmi explic perfecta indiferenţă şi lipsa de reacţie de acum cînd vine vorba despre „Hai să …” sau „Să facem x şi y”.

Munca voluntară era de altfel coordonată de delegatul străzii, principalul actor în mobilizarea generală. Un activist de partid pătruns de importanţa activităţii sale.

Şi acum, înapoi la arta străzii noastre. Trecem indiferenţi pe traseele noastre cotidiene, preocupaţi să suportăm şi ziua de astăzi, să tragem de timp pentru ziua de mâine. O naţiune de zombies, parcurgând zilnic drumuri pe care nu le observă şi pe care, de fapt, nu calcă. De unde şi succesul neaşteptat al unor oameni şi al unor acte care, într-o lume conştientă de ceea ce (i) se întâmplă şi (i) se pregăteşte, le-ar respinge şi le-ar arunca peste bord.

Desigur, nu putem cere acum civism şi solidaritate de unde nu au fost sădite şi nici încurajate pe acolo pe unde scăpaseră modei şi trendurilor trecătoare.

Pe de o parte, suntem înconjuraţi de nepăsare, pe de alta, suntem înconjuraţi de agresivitate, adusă la rang de artă. Arta de a vieţui frumos se pierde în mormane de gunoaie emoţionale care ne sufocă. De la un grafitti care ridică valuri de indignare pentru că suntem prea închistaţi în viziuni de secol XVII la un discurs public plin de ură şi de resentimente, pe unde privim şi pe unde ne întoarcem, se observă cum oamenii uită că sunt capabili de frumos şi graţie, că pentru noi cuvântul de ordine este iubeşte clipa, avem parte de atât de puţine minute.

Arta străzii este o acrobaţie între persoane grăbite, care nu văd nimic de jur împrejur, cabluri abandonate, pietre de pavaj care basculează sub pantof şi coşuri de gunoi. Ar putea fi o plimbare între porţiuni plantate cu lavandă, dalii, nalbă şi spectaculoase desanturi de rândunele pe cerul oraşului.

Sau grafitti-uri care să ne surâdă de pe calcanuri gri sau galben pai, concerte neaşteptate în aer liber,  sentimente palpabile de indescriptibilă libertate.

Ciudat. De ce departament ţin toate acestea? De noi? Chiar aşa? De când putem începe să ne ocupăm de ele? NU mai putem?

Îndreptarul delegatului de stradă, coperta 4. “Prin Republica Populară Română spre noi şi măreţe înfăptuiri”. Sursa: colecţie particulară.

Ne spunea Marin Preda acum 60 de ani că timpul nu a mai avut răbdare. Nu l-am crezut.