Aceasta a fost prima ediție Transmediale la care am participat – aveam așteptări mari. Și totuși, am impresia că aș putea da copy-paste la oricare recenzie scrisă pentru evenimentele europene cu buget mare din ultima perioadă și nimeni nu ar observa. Dacă ai putea asculta oricare din evenimentele ca Bienala de la Veneția, Wiener Festwochen, chiar și Art Basel ca soundtrack-uri, ai auzi, la fel ca și în cazul Transmediale: capitalism capitalism capitalism Donna Haraway Silvia Federici capitalism capitalism capitalism Donna Haraway… Gluma preferată a prietenilor mei pe durata celor 5 zile petrecute la HKW. Nimic altceva nu a fost amuzant.

De-a lungul timpului, Transmediale s-a ocupat de implicațiile artistice, sociale și politice ale tehnologiei. Dar ceva foarte greșit trebuie să fi avut loc din moment ce sute de puști cool fixați pe ecranele smartphone-urilor s-au adunat să aplaude lecturi tehnofobe în care Google era unicul echivalent al tehnologiei. Nu sunt vreo expertă în cultura media, dar ceva îmi spune că dacă organizatorii ar fi invitat niște hackeri chinezi în locul, să zicem, grupului ridicol de hipsteri mascați care voiau să scoată Google din mult iubitul Kreuzberg gentrificat, am fi avut o idee mult mai clară asupra ceea ce tehnologia poate face pentru oameni, subversiv sau nu. De fapt, Transmediale a reușit să facă trecerea digitală să pară cel mai puțin radical moment din istorie; a devenit o scuză pentru europeni speriați să-și jelească privilegiul pierdut și să mimeze un angajament cu probleme sociale de pe tot globul, mai cu seamă dezastrul migrației. Între acești doi poli – tehnologie și societate – singura legătură pe care am sesizat-o este, în mod nesurprinzător, capitalismul. Doar că ți-ai dori mai mult decât citate de coperți de carte ca să dezbați situația.

Există o metaforă inadvertentă pentru poziția Transmediale în opera artistului Eric Baudelaire. Am văzut Also Known As Jihadi, un film despre radicalizarea unui algerian francez de a doua (sau a treia) generație. Aici, Baudelaire ascunde totul de noi (de film): de ce a făcut filmul; de ce a ales acest subiect (filmul pare că transmite: trebuia dezbătut acest subiect, nu am ales eu, a devenit ceva necesar de discutat pentru că sunt cetățean francez); ce simte el despre subiect; din ce poziție discută. Refuză orice empatie cu filmul (ca european, „ar putea fi“ acuzat de milă); așadar, trebuie să renunțe la narativitate (empatia vine la pachet cu o poveste); alege cele mai banale (excesiv de banale) imagini, lipsite de orice dimensiune personală; refuză să ia vreo poziție (ca european, „ar putea fi“ acuzat că vorbește de pe o poziție hegemonică). Așadar, cum ar putea un occidental să producă un film documentar? Trebuie să-și dezbrace discursul de orice ar putea fi considerat o opinie exprimată. El trebuie să ia rolul unui medium prin care discursul poate trece, deoarece el încă deține acea poziție privilegiată din care se poate face auzit. Nu poate alege o tabără, nu poate simți. A devenit o unealtă ce produce obiecte care sunt foarte greu de susținut, de digerat. Este acest lucru respectuos sau elitist? Ambele probabil.

Cu toate acestea, retragerea lui Baudelaire este mai complexă decât ce s-a petrecut la Transmediale, unde s-a chemat în mod indecent la rezistență, s-a vorbit despre un „noi“ extrem de neconvingător și, în mare, s-a emis un discurs marxist care ar fi sunat penibil și la mijlocul secolului 20. Desigur, oameni ca Florian Cramer au injectat ceva dubii în transgresivitatea inerentă a subculturilor, dar nimeni altcineva nu s-a întrebat ce a implicat prezența lor în acest festival, în numele cui vorbeau și de ce au fost ei aleși să vorbească. Toată lumea era super serioasă, preocupați de sine și în cunoștință de cauză despre marele dezastru capitalismul, confundând criticismul cu vorbăria goală, trăind, desigur, cu impresia că ei sunt oamenii buni ai lumii.

Bănuiesc că asta li se va părea naiv invitaților și majoritatății participanților de la Transmediale. În fond, nimeni nu era interesat de conținut, nimic din ce s-a zis nu era nou, nici măcar logic. Ce căutau ei acolo? Probabil să facă networking, să semneze condica, să fie văzuți, să se miște printr-un spațiu familiar, testând dacă se mai simt confortabili (acceptați) în acest spațiu, reproducând la nesfârșit lumea artei cu fiecare mișcare a lor. Nu lumea artei white cube, desigur, ci versiunea ei diluată ce conține teoreticienii culturali, profesorii de media, academicieni din toate domeniile, artiști și activiști, scriitori și comentatori. Cei din public dând din cap aprobator de câte ori aud „de-capitalizare“, „precariat“ și alte astfel de cuvinte cheie pentru puterea internă și coerență, acompaniate de un chicot cu care nu am reușit să mă obișnuiesc. Ipocrizia este cu adevărat un cuvânt lejer; nici nu știu dacă este o insultă în lumea artei.

Scriu toate acestea ca să mă plâng? Asta chiar ar fi o naivitate. Este dificil de discutat despre poezii în asemenea circumstanțe. Londra este o lamă, un calm inflamat s-a așternut, suntem prinși în afara ritmului său. Lucrez la un eseu despre Amiri Baraka, unde am încercat să explic ideea că dacă reușești să întorci imaginea suprarealistă – definită de Aimé Césaire ca „o cale de a atinge infinitul“ – dacă o întorci pe dos, vei găsi această frază din Baraka: „cuvintele magice sunt pe perete, ticălosule“. (Sean Bonney, Letter on Silence)

Scriu pentru a mă de-solidariza de această lume a artei, pentru a o denunța ca fiind o tendință egocentristă și distructivă, chiar dacă previzibilă, dezvoltată în corpul occidental, una îndeajuns de agresivă cât să se răspândească în alte corpuri orientate spre occident, din est sau din sud. Nu este doar faptul că oamenii sunt îndeajuns de proști cât să privească în continuare spre vest și să-și dorească să îi semene, ci și faptul că o lume a artei atât de înșelătoare poate cu ușurință coopta inițiative din afară pe care să le rescrie în codul său ipocrit, făcând prospețimea lor inițială să pară naivă, provincială și nevandabilă (cu toate că fix asta sunt, vandabile). Lumea artei este un microcosmos unde trendurile economice și sociale sunt puse în forme mai clare de observat, manipulat, subminat, uneori într-o manieră aproape voodoo. Poate că nu este butonul care deschide/oprește sistemul, dar cu siguranță are o funcție de reconfigurare a semnelor, care fie sunt sau pot fi confundate cu lucruri și acțiuni. Așadar, o farsă precum Transmediale este atât o oglindă cât și un declanșator pentru fenomene din afara ei, formând structuri, ierarhii și coduri după care cei pe care îi reprezintă își exercită puterea asupra celor pe care reușește să îi facă să creadă că sunt celălalt.

Gestul hegemonic tipic, ușor de observat și în cazul Transmediale, este de a estompa poziția noi-ei prin includerea exponenților celuilalt în discurs, alegându-i cu grijă ca să poată înflori discursul într-un mod agreabil, ori pentru a demonstra caracterul inclusiv de ambele părți. Ce se întâmplă de regulă este că cei aleși deja sunt privilegiați economic, vin din poziții de putere din propriile ecosisteme. Nu există paria în lumea artei – aici vorbesc de a ne dori conexiuni între cei care nu facem parte din centru, de a evita acest centru în totalitate, de a refuza falsa radicalitate a privilegiaților.

Îmi amintesc că am participat la conferința ParaSite în Hong Kong la final de 2017: în ziua când au vorbit europenii, toată lumea era plictisită și părea că e sfârșitul lumii. Imediat ce au apărut asiaticii, australienii, europenii estici și nativii, cu toții ne-am simțit vii, voiam să ne ridicăm de pe scaune și să facem lucruri. Câțiva din invitați nu s-au sfiit să spună: Europa a murit, știm asta. La cum văd eu lucrurile, Europa n-are decât să fi murit. Doar că durează foarte mult timp să scăpăm de cadavru.

transmediale/festival face value a avut loc la Haus der Kulturen der Welt în Berlin în perioada 31.01 – 04.02. 2018.

Aș vrea să le mulțumesc tuturor prietenilor cu care am făcut schimb de idei pentru acest text: Florian Cramer, Anca Bucur, Angels Miralda, Ioana Calen, Andra Băltoiu și V. Leac.