În ultimul an, arta contemporană românească a primit o validare pe care se pare că o aștepta de foarte multă vreme. Prin intermediul a trei evenimente orchestrate exclusiv de galeriile comerciale de pe axa Cluj-Timișoara-București, s-a obținut – cel puțin la nivel mediatic – produsul ștampilat aprobat “artă contemporană valabilă în occident”. Este un lucru bun, desigur. Nimic nu e mai frumos decît să ai voie de sus să exiști, după ce te-ai chinuit atîta timp. De ce totuși nu mă bucură acest lucru? Voi examina 2 din cele 3 evenimente care au condus la upgradarea artei contemporane românești – Mapping Bucharest de la Bienala de la Viena și Art Encounters de la Timișoara și Arad – pentru a-mi explica neîncrederea, cu mențiunea că cel de-al 3-lea, prezența României la Veneția anul acesta, a făcut deja obiectul unui text plin de simpatie și regret acum cîteva luni.

Mapping Bucharest face parte din prima ediție a bienalei de la Viena și este un cadou nesperat de la o corporație care de cîțiva ani buni vinde bezină în România mai scump ca la Viena – un cadou aruncat nu chiar Bucureștiului, cum ar putea da de înțeles titlul manifestării, ci direct Clujului, care „mapează” capitala cu artiști made in Fabrica de Pensule (Ciprian Mureșan, Mihuț Boșcu Kafchin, Mircea Cantor, Adrian Ghenie). Asta pe de o parte. Pe de altă parte, Viena, această capitală imperială muribundă, se dedă în continuare cu pasiune activității care îi dă impresia că ar mai avea vreo relevanță ca arbitru al eleganței (artistice și/sau politice), aceea, evident, de „mapare” a scenei din est. La ultima tentativă de acest fel, Marina Gržinić, deși implicată în proiect, s-a autosesizat și a criticat aspru așa-zisa opoziție est-vest ca nefiind altceva decît o repetiție de un tip foarte precis a estului în vest și vice-versa:

“Teza mea este că așa-numitul dezechilibru între estul și vestul Europei nu mai este o chestiune de opoziție, cum era în trecut, și că în schimb estul și vestul sunt astăzi într-o relație de repetiție. Aceeași repetiție raportată la capitalismul global de care spuneam, citîndu-l pe Petit, că nu este nimic altceva decît repetiția unui singur eveniment: dezlănțuirea capitalului. Cu toate acestea, repetiția nu funcționează ca un proces de oglindire reciprocă, ci reprezintă o repetiție a unei părți în interiorul celeilalte. Astăzi se discută mult despre estul așa-zis naționalist și vestul neoliberal. În realitate, suntem martorii unei repetiții a vestului neoliberal capitalist (cu toate prerogativele consumerismului și umanismului) în contextul estului naționalist, fără ca exproprierea consumeristă/capitalistă vestică să fie pusă în pericol.” (traducerea autorului)

Concret, în cazul expoziției despre arta contemporană românească (bucureșteană?) din ultimii 100 de ani, acest lucru înseamnă că nu este vorba aici de o manifestare despre România – așa cum nici sinistrul serial The Romanians Are Coming de pe Channel 4 nu era despre români – ci, evident, despre poziția pe care Viena și-o asumă în lume, pe care încearcă s-o recucerească / mențină/ susțină / repete în est. Validarea unei întregi scene, a unui întreg secol de artă contemporană, nu poate fi prerogativul unei culturi minore, ci numai al unei culturi reale, majore, care ea însăși se definește prin acest preogativ. Vorbim de colonizare culturală cu scopul de a resuscita economic și simbolic colonizatorul – care în plus are nevoie de un întreg arsenal de operațiuni de mediere pentru a primi electroșocul barbar. Bienala de la Viena avea ca temă generală designul viitorului, al orașului ergonomic perfect pentru viitoarele creaturi (in)umane și (i)legale care vor popula străzile încărcate de Istorie ale Imperiului – iar Bucureștiul era flatat, poate, ca fiind și el un oraș pentru viitor, probabil noul Berlin, sau cum mai e marketizat pentru a fi pe gustul turiștilor care trebuie convinși să îl viziteze / valideze. Acum că bienala s-a încheiat, nu pot decît să mă amuz de lipsa totală de ecou pe care a avut-o pe la noi, primul punct de optimism în această analiză. Acest lucru se datorează probabil mai prozaicei constatări că la nivelul operatorilor culturali locali, efectul a fost aproape inexistent. Maparea s-a realizat cu acele household names pe care încep să le știe chiar și non-specialiștii (adică mai mult de 200 de oameni), iar dacă artiștii în cauză și galeriile lor și-au consolidat a 10-a oară poziția, asta nu înseamnă că expoziția de bază în București se face cu un buget mai mare de 100 de euro.

Mapping Bucharest, vedere din expoziție. Credite foto MAK.

Mapping Bucharest, vedere din expoziție. Credite foto MAK.

Mapping Bucharest, vedere din expoziție. Credite foto MAK.

Totuși, nu trebuie să ne păcălim singuri că efectul pe termen lung nu se va vedea. Mai aproape de Viena, la periferia imperiului, Timișoara a sesizat imediat potențialul momentului și a zîmbit plină de candoare și speranță modelului vienez, propunînd o manifestare-mamut unică în România, atît prin desfășurarea de forțe, cât și prin faptul că, pentru prima dată, un om de afaceri multimilionar, mîndru colecționar, alege să își construiască un statut social nu prin achiziții imobiliare spectaculoase, ci prin artă contemporană locală. Niciodată în istoria recentă acest model vestic nu a fost aplicat la noi. Niciodată pînă acum nu am avut rafinamentul necesar pentru a înțelege valoarea de piață a artei contemporane. În sfîrșit, am descoperit – cu puțin ajutor de la frații vienezi, pe care mi-i imaginez exasperați de încetineala cu care am prins ideea – că arta contemporană românească este o investiție bună, atît financiară cît și la nivel de imagine.

Art Encounters pavează drumul Timișoarei spre titlul de capitală culturală europeană în 2021. Așa cum a declarat vice-primarul orașului în cadrul conferinței de presă de la deschiderea evenimentului, Timișoara nu va uita Aradul „atunci când va cîșiga”, deși în scris se promova înfrățirea dintre cele 2 orașe. Aradul trebuie să-și aștepte propriul oligarh ca să spere la vreun titlu. Timișoara în schimb a sunat adunarea a ceea ce credea că este întrega scenă a artei contemporane românești la evenimentul cu care debutează en grand style pe piața de artă internațională. 80% dintre participanți au sediul social tot la Fabrica de Pensule, iar restul este un who’s who București-Craiova-Timișoara (numărăm: Andreiana Mihail, Aiurart, Poterașu, Ivan, Nicodim, Zorzini, Suprainfinit, Eastwards Prospectus, Club Electroputere, Jecza – aproape fiecare cu cîte o expoziție individuală, plus cel puțin cîte un artist în expozițiile de grup). Spațiile de expunere sunt certificat contemporane – foste uzine, cazărmi, sinagogi, muzee bizare, mall-uri, business center-uri și alte spații, evident, neconvenționale. Se recuperează istoria radicală a artei locale (expoziția realmente esențială despre pedagogia practicată de grupul Sigma + retrospectiva complet fadă despre festivalul Zona), ca să fie clară continuitatea (Timișoara a fost mereu un centru activ de artă contemporană). Se invită un spațiu independent cu o activitate extrem de importantă pentru scena românească – în acest caz Salonul de Proiecte – și o mână de artiști care nu fac obiect – în acest caz Biroul Melodramatic, Veda Popovici și Matei Bejenaru – cărora li se oferă posibilități pe care altfel trebuie să și le ia cu forța, ca să fie evidentă reala înțelegere pe care o au curatorii despre Arta Contemporană. Și da, se invită curatori străini. Și nu oricum, ci curatori străini din spațiul germanic. Who the hell are acești curatori, m-am întrebat eu, crezînd că îmi scăpaseră niște nume importante. Dar nu era vina mea – domnul și doamna se ocupau cu artă comercială dintotdeauna, și rezultatul de la Timișoara nu arată degeaba a tîrg de artă comercială (hîm, fără vînzare, dar să fim serioși). Fuseseră aleși tocmai pentru că, atunci cînd li se pun în față niște portofolii de artiști, ei pot să pună mîna cu ochii închiși pe cel în care mocnește valoarea. Și așa avem noi la Timișoara hale întregi de display-uri care de care mai valoroase, lipsite de umor sau, nu pot să nu remarc, cu glumițe recurente despre Coloana Infinitului. Nici nu cred că mai are sens să comentez titlul manifestării (oricum niciodată titlurile de bienale n-au fost reale), deși aș putea să punctez 2 lipsuri majore: statementul curatorial și catalogul. Aceste lipsuri sunt corolarul „mappingului” care îi preocupă exclusiv pe cei 2 curatori, ei înșiși recunoscînd că nu au nicio înțelegere a spațiului în care au fost invitați să lucreze. Pur și simplu au aplicat un model deja clasic într-un context care li s-a prezentat, au găsit în acest context ceea ce puseseră deja acolo pentru a fi găsit.

Ar fi lipsit de onestitate să continui pe acest ton fără să menționez că absolut toți participanții – adică reprezentanții galeriilor comerciale – cu care am discutat s-au declarat mulțumiți de eveniment și de sensul lui, pe care l-au perceput foarte clar ca fiind în sprijinul propriei activități. Expozițiile prezintă obiectele cele mai bune din repertoriul fiecărei galerii, obiecte vehiculate deja de vreo 10-15 ani prin cercurile de cunoscători, și aparținînd unor artiști la rîndul lor vehiculați prin aceleași cercuri, de la artiști asociați cu școala de la Cluj, pînă la figuri parcă etern contemporane (Bernea, Flondor, Brătescu, Grigorescu), trecînd prin Mircea Nicolae, Ștefan Sava, Vlad Nancă, Alexandru Niculescu, etc. Artiștii pe care i-am chestionat au fost mai puțin entuziasmați, mai ales pentru că au înțeles foarte clar modul în care este instrumentalizată în această manifestare absența oportunităților de finanțare locale – pe scurt, ce-o să facem, n-o să facem artă că luăm bani de la capitaliști, dilemă veche pe la alții, nouă și la fel de dură pe la noi.

Alex Mirutziu, Sock face. Credite foto Art Encounters.

Constantin Flondor. Credite foto Art Encounters.

Ioana Nemeș, The white team – Satan, 2009. Cu permisiunea Jiri Svestka Gallery.

Mihuț Boscu-Kafchin, The Alchemy of the Alter Body, 2013. Credite foto Art Encounters.

Ștefan Bertalan. Credite foto Art Encounters.

Dar exact aici este cheia situației. Bienala de la Viena, Art Encounters și într-o anumită măsură, Pavilionul României de la Veneția, reprezintă grile de lectură a unui ansamblu de practici, care de acum încolo va fi denumit artă contemporană românească. Problema este că arta nu este o entitate ci o activitate – activitatea de a crea contexte. Iar aceste 3 manifestări și-au arogat dreptul de a crea ele contextul artei contemporane românești, de a o selecta, de a o defini, de a o asimila, de a o face lizibilă adică vandabilă în cercurile selecte ale capitalismului local, regional, internațional. Nu mai e de mirare că am cerșit validarea occidentului atîția ani, și că sentimentul general e de „euforie”, cum se spunea la masa intervenanților la conferința de presă; dintre toate gesturile tipic românești, cele asociate complexului de inferioritate al unei culturi minore sunt cele mai ușor de identificat dintr-o perspectivă estetică și rămîn pentru mine cele mai frustrante. Tresăririle naționaliste sunt rezultatul unei mentalități de subordonat, iar discuția poate începe numai în momentul în care pleci de pe o poziție asumată de egalitate; consider că această sete de recunoaștere este o capcană deja clasică pe care ar fi trebuit s-o anticipăm. Oricine e în poziție de cerșetor este privit cu condescendență, iar atunci cînd primește ceea ce a cerșit, acest lucru se întîmplă în condițiile puse de cel pe care l-a ridicat singur într-o poziție de superioritate prin coborîrea propriei persoane. Nu consider că era nevoie să trecem prin căsuța cu recunoașterea artei românești de către occident – dacă aveam încredere în noi înșine și făceam ceea ce știam mai bine, recunoașterea ar fi avut loc, și ar fi avut loc în termenii noștri. Atunci – numai atunci – ne-am fi creat contextul.

Prin subscrierea la aceste 3 manifestări, o mînă de actori de pe scena artistică românească au creat o entitate și au anihilat un context; au uniformizat o serie de activități și au ridicat temporar dreptul altora de a crea contexte; pe scurt, au făcut ordine și au pus înăuntru ce e bun, ridicînd un gard în jur la care va trebui să ne testăm rezistența. În acest spațiu ferit, determinat de codurile pieței internaționale, arta contemporană românească a devenit artă contemporană punct – nu mai are nici exotismul care ne-a dat atîtea bătăi de cap, dar nici nu mai are o voce particulară, asumată, oricît de excentrică sau stîngace ni s-ar fi părut. Pe scurt, în contextul acestei manifestări gigantice tipice, lucrările individuale au fost nivelate și subordonte unei lecturi simpliste dar clare, devenind astfel o majoritate. Cred că puțini dintre artiștii prezenți cu lucrări la Art Encounters își doresc acest lucru (sunt mai puțin sigură de galeriștii lor). Cu toate acestea, un singur proiect de expoziție, în realitate cooptat pe parcurs, el nefiind destinat acestei manifestări, reușește să propună o poziție jucăușă, inventivă și oarecum riscantă prin tema aleasă. Este vorba de expoziția instalată de Kinema Ikon în mall-ul Atrium, ca reacție la chestionarul de stradă realizat în fața Muzeului de Artă din Arad, în care la întrebarea „Știți unde este muzeul de artă?” nimeni nu a putut da un răspuns clar. În cele 30 minute cît am stat în expoziție, zeci de curioși aflați la cumpărături duminică seară au intrat și s-au plimbat printre ecranele și obiectele de tot felul care, pe tonuri diferite, le deplasau coordonatele experienței tipice pe care ar fi trebuit s-o aibă în acel loc.

Kinema Ikon, Magazin Mixt, vedere din expoziție, 2015. Credite foto Kinema Ikon.

Kinema Ikon, Magazin Mixt, vedere din expoziție, 2015. Credite foto Kinema Ikon.

Cu ce poți deci să rămîi dintr-o manifestare care a pus în aceeași cutie: multă artă de galerie comercială, expoziții documentare inteligente, performance sofisticat și instalații riscante? Eu – cu angoasa că ne-a ajuns și pe noi aporia în care se zbate arta în vest, și cu speranța că Bucureștiul măcar se află prea departe pentru a fi periferia vreunui imperiu. Capitala rămîne un context de creat, pe cînd Timișoara tocmai a făcut foarte foarte grea viața unor grupuri ca Harta, de exemplu, care nedorind să intre în sistem (e banală exprimarea, dar în sfîrșit are sens și în arta românească), vor fi constant nevoite să se lupte chiar și cu ideea de legitimare. Pînă acum, nu aveam de dus această luptă în România – desigur, ne omoram între noi pe oscioare AFCN sau pe spații, dar nicio entitate nu avea suficientă forță pentru a fi „sistemul” (nu, nici chiar UAP-ul sau vreo facultate de arte). Dar piața de artă are exact această forță. Cum ne vom lupta în această nouă formulă, aceasta este întrebarea.

Laurențiu Ridichie, Artă pentru artă pentru capital…, 2015. Cu permisiunea artistului.

Mapping Bucharest. Art, Memory and Revolution, eveniment în cadrul primei ediții a Bienalei de la Viena, a avut loc în perioada 11 iunie – 4 octombrie 2015 la MAK Viena.
Art Encounters are loc la Timișoara și Arad în perioada 3-31 octombrie 2015.