Cadru din documentarul “Chuck Norris vs Communism”

E normal ca în România discuția despre piratarea filmelor să fie aprinsă, ca peste tot, iar asta pentru că poveștile triste, cum e cea a culturii cinematografice autohtone, au nevoie de eroi. Eroii noștri sunt distribuitorii independenți, mici antreprenori de cele mai multe ori modești în cinefilie, dar gata să facă din cultura middlebrow un trofeu. Middle-, nu high-, căci aceiași distribuitori au alergie la ce e prea de tot. Adevărul e că apele călâi ale cinemaului european se varsă în Dâmbovița, iar curatoriatul cu adevărat curajos e întreținut de câțiva selecționeri de la festivaluri, și ele sub asediu.

Să stabilim o istorie a pirateriei în mediul audiovizual ne-ar ușura acceptarea prezentului ei. Ce e, până la urmă, un pirat al cinemaului? Este cel care se opune unor reguli, un nelegiuit, un farsor subversiv, dar și un passeur, cineva care dă mai departe. Faptul că sacralitatea acestor reguli ni se pare de neclintit (măcar dpdv moral) face din activitatea piratului o găinărie, ceva murdar, indizerabil pentru cetățenii respectabili. În realitate, însă, regulile sunt supuse schimbării. Cultura e în aer, iar filmele trebuie să inspire și să expire. Nu făcea Henri Langlois, avangardistul arhivelor de film, muncă de pirat atunci când ascundea cópii ale filmelor interzise de ocupația nazistă din Franța? Nu se opunea și el unor reguli, nu era opțiunea lui din binomul acces liber-acces îngrădit clară? A, sigur, el salva filme de la dispariție. Însă un film care nu se vede e un film mort. Dacă ceva nu e catalogat într-o arhivă atunci acel ceva nu există. Iar, ca să citez un manifest din 2015, arhiva nu e depozit. Dar nici afacere.

Însă nici nu trebuie să apelăm la o istorie universală a pirateriei audiovizuale. Câteva fragmente din istoria autohtonă sunt de-a dreptul fascinante; suficiente, sper eu, pentru a putea întoarce foaia. Poate că dintr-o rușine absurdă că pirateria e instituționalizată în prezent am evitat să vorbim despre pirateria instituționalizată din trecut.

Cel mai discutat episod al pirateriei autohtone rămâne explozia VHS din anii ’80. Ilegală, ea era exponentul imaginii falimentate de contextului ei politic, iar asta în video, un mediu vizual oricum precar. Imagini estompate, bruiate, copiate la nesfârșit; pirații români optzeciști se adunau să vadă mai degrabă o umbră a visului american reaganist. Chuck Norris, Sylvester Stallone, Arnold Schwarzenegger, așa arătau pin-up-urile testostorenonului colonialist, jucăriile conservatorismului ireconciliabil.

Legendare e un cuvânt bun pentru serile de video, căci doar legendele au rămas din ele. Una dintre legende sună așa – o traducătoare de la Televiziunea Română ajunge din întâmplare să dubleze la negru câteva mii de filme aduse pe casete. Seară de seară, vocea ei avea să dubleze libertatea, capitalismul, consumerismul, până când ascultătorii ajunseseră să le considere inseparabile. Și indispensabile, căci, legenda continuă, cinefilia pirat a stârnit dorința de revoluție anti-comunistă. Cam asta e, pe scurt, pilda pe care Irina Nistor o promovează de trei decenii. O anticomunistă feroce, drumul ei spre putere avea să fie lin – critic de film, promotor, gazdă TV și radio, selecționer, mascotă a Premiilor Oscar, Nistor a avut toate pârghiile. Anul trecut am avut ocazia de a analiza mai pe larg narațiunile vehiculate de ea. În fine, unde voiam să ajung este la piraterie ca act revoluționar, ca stindard al rezistenței la opresiune, chiar dacă doar în plan ideatic. Și e o idee pe care mulți oameni o gustă, sau cel puțin așa aș traduce popularitatea lui Nistor. Asta mă face să revin la perisabilitatea regulilor, la cum marele curaj al unora (păstrând legenda nistoriană) e acum marea rușine a altora, asta pentru că regulile s-au schimbat.

Cadru din filmul “Dispărut în misiune 2 (1985)”

Poate la fel iconică, însă mai puțin discutată, a fost captarea emisiunilor iugoslave, bulgare, maghiare și sovietice prin antenă satelit. Ca în cazul nopților de video, există motive serioase de a bănui că, deși era interzisă, se tolera subtil. Ion Bogdan Lefter amintește câteva dintre cacofoniile optzeciste ale pirateriei TV – „[a]muzant este că instalațiile de amplificare suplimentară obligatorii pentru recepționarea acestor programe erau nu doar improvizate în particular de către cetățeni cu priceperi tehnice, ci se și produceau în ateliere legale, deci într-un mod cvasi-oficial”; „[a]lt detaliu de epocă, tot atât de amuzant-contradictoriu: spre sfârșitul anilor ’80, în București, în plin centru, lîngă Hotelul Intercontinental, agenția bulgară de transport aerian afișa regulat într-o vitrină programul televiziunii din acea țară.”[1] Tot în textul lui Lefter se regăsește un alt episod fascinant, cel al proiecțiilor publice VHS în spații culturale – holurile teatrelor, casele de cultură ș.a., „[p]înă când Consiliul Culturii și Educației Socialiste (ministerul culturii din epocă) s-a sesizat și a interzis procedura”[2]. Între legalitate și ilegalitate a fost o linie fină, priateria intrând prin ușa din spate și ieșind tot pe acolo. Ea însemna acces, uneori liber (nopțile de video între prieteni), alteori mediat de o taxă (proiecțiile din instituții, serile de video cu „bilet”). Cert e că exista „o sete de imagini”[3], iar drepturile de autor nu ar fi putut săra apa.

Cel mai flagrant episod al pirateriei românești instituționalizate s-a petrecut chiar în Arhiva Națională de Film. Bucureștenii și-ar putea aminti de stupefacția cu care, așezați în scaunele albastre de la Eforie, au văzut că Nașul (r. Francis Ford Coppola, 1972) tocmai a început să ruleze pe ecran într-o copie alb-negru. Straniul El Topo (r. Alejandro Jodorowsky, 1970), vata de zahăr technicolor Dragoste la Las Vegas(r. George Sidney, 1964), L’Histoire d’Adèle H. (r. François Truffaut, 1975), legenda (preferatele noastre) spune că astea au fost filme distribuite în secret în România, după ce variantele venite de la distribuitori au fost copiate pe sub mână, ieftin și repede. Ce precursor mai bun pentru pirați și imagine săracă?

De voie, de nevoie, așa ar putea fi rezumată pirateria audiovizuală de sub socialism. Dar și pirații de acum au voi și nevoi, cea mai urgentă fiind accesul liber. Dacă va fi garantat sau nu, un lucru rămâne sigur – pirateria e cel mai incitant lucru care se întâmplă în momentul ăsta în cinema. Nu ne rămâne decât să așteptăm noi reguli, unele la care pirații nu mai trebuie să reziste.

Citiți prima parte a notelor despre pirați aici.

[1] Călin Dan (editor), Ex Oriente Lux, Centrul Soros pentru Artă Contemporană, 1994, pp. 57-58.

[2] Idem, p. 62.

[3] Idem, p. 58.