Pe bannerele din oraș apar din când în când festivaluri gastronomice și lansări de volume dedicate vieții rural-culturale. După criterii neelucidate încă, amestecul de cutume și tradiții trimite la origini, fără a-și pune vreun moment problema cineva dacă târgurile sunt cea mai potrivită cale pentru a povesti despre rădăcini. Gastronomia, limbaj universal.

Se pregătesc taberele de creație, în sfârșit, a sosit și canicula. Oare ce artist valoros va sculpta vara aceasta un totem al deciziilor? Să invocăm zeul lucidității și să îi dedicăm atenția noastră. Poate se schimbă ceva în bine. Sau, la ce mână ghinionistă ne extrage bila neagră în ultimul timp, totemul va atrage deitatea ambiguității și vom avea un concurs: Feriți-vă de echivoc!

Nu avem motive să ne plângem de plictiseală, cotidianul este format din pâine și circ. Acolo unde vezi oportunități, deși nu există, chiar vor apărea unele, spun adepții curentului New Age. Să fie adevărat și contrariul, dacă ignorăm problemele, ele vor dispărea de la sine? Din experiența proprie de 18 ani în domeniu, ele se repetă inexorabil de la generație la generație şi cresc precum aluatul de cozonac. Deci circ și cozonac ar fi formula românească în 2016.

Ce ar fi să ne trezim într-o dimineață, să deschidem larg fereastra și să constatăm că vecinul ne surâde din balconul alăturat? Iar noi să îi dăm ceremonios binețe și să schimbăm vești despre prognoza meteo? Până la cultura elitelor și / sau cultura pentru mase, am avea nevoie urgent de cultura bunelor maniere. Violența și lipsa de bunăvoință ne otrăvesc zilele şi locurile de trecere, precum stațiile de autobuz sau cozile din magazine. Omul transformat în fiară, redus la instincte. Solve that, you culture!

Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, arhitect Ion Mincu, vedere din aeroplan. Monitorul Oficial. Sursa: colecţie particulară.

Pastila de râs a zilei vine de la o copilă de doi ani şi jumătate, care interpretează Ochii tăi, fără să cunoască versurile. Dar ce contează: rămâne bine ancorată cu picioarele pe scenă, leagănă un braț în aer, se ține cu toată forța de microfonul cu burete albastru, constată că e o mișcare potrivită trecerea microfonului dintr-o mână în alta. Sala, plină de mămici ai kinder-ilor, se ondulează ritmic în sensul mânuței ridicate deasupra capului solistei şi se aud versurile dinspre adulți; micuța este încântată de efectul nesperat asupra audienței. No worry, no stress.

Tot la capitolul interpretare, spectacol muzical școlar la final de an: de ce sunt copiii chinuiți de părinții lor? Este evident că tânărul de pe scenă și-ar dori să fie oriunde în altă parte, numai acolo, nu. Dacă pasiune nu e, nimic nu e.

A început bacalaureatul. Se aud replici în dezbateri precum că ar fi potrivit să se reducă nivelul de dificultate al subiectelor. Nu ar fi mai nimerit să creștem șansele copiilor din mediul rural de a frecventa cursurile de liceu şi de a merge la facultate? Sau, și mai și, să creăm școli profesionale, eventual unele unde să se învețe și meșteșuguri/ artizanat? Blasfemie! Să ne egalizăm prin prostire generalizată, asta da! Să avem o salvare prin educație, asta nu!

Universitatea din Bucureşti (sediu temporar al Academiei Române). Din „Albumul pitoresc al României”, atelier fotografic Franz Duschek, editor. Sursa: colecţie particulară.

Între mirosul extraordinar al florii de tei, comemorarea eminesciană a lui 15 iunie şi meciurile Campionatului European de Fotbal, senzația de déjà-vu este inconturnabilă. Apar noi jucători în domeniul cultural, interimatul este calea spre viitorul manageriat de succes. În fapt, fie el concurs, fie ea numire temporară, s-a ajuns la o procedură rapidă și excepțional de eficientă de ocolire a adevărului evident: epoca concursurilor eventual corecte a apus. Mai bem puțină apă, facem faţă dezamăgirilor sportive, în definitiv, fiecare a avut o Elveţie a lui! Între timp, se bifează obiective și se fac mutări semnificative. A trecut și Târgul de Carte, suntem mai bogați cu 100 de noi volume, laudă truditorilor. Duios, existența culturală trece dintr-un anotimp în altul, fără șocuri, fără speranță, fără evoluție. Un pasaj, o glisare, o balansare atentă: să nu supărăm, să prindem acest interval de liniște. Înainte de tăvălugul alegerilor autumnale, care ne va calma definitiv.

Ministerul de Finanţe, actualmente Muzeul Colecţiilor. Carte poştală originală de epocă, editor necunoscut. Sursa: colecţie particulară.

Celor care cred că mai rău nu este posibil, că mai rău de atât nu se (mai) poate, le amintesc că țărișoara noastră desfide orice concurență în materie. În timp ce una dintre cele 2 case cu pridvor din Bucureștiul secolelor XVIII-XIX a rămas fără un întreg perete pe strada Orzari, iar cealaltă așteaptă încuiată pe Calea Șerban Vodă un dezvoltator imobiliar care să o culce la pământ, cu tot cu colonadele ei de lemn cu motive otomane de lalele stilizate, se găsesc destule de făcut. Mai că îmi vine să cred, parole d’honneur, că eu sunt un vestigiu dintr-un secol trecut, asemenea caselor singuratice din jungla urbană. Nu mă potrivesc cu timpurile, așa cum nici ele nu o fac. Ce e drept, nici nu regret foarte tare, mă hrănesc din credințele mele. Încăpățânarea mi-a adus arareori ceea ce mi-am dorit, dar cel puțin am câștigat un nesperat aliat: un somn liniștit în timpul nopții, sub florile de tei scuturate ușor, ușor de vânt. O fi mult, o fi puțin?! Nu am idee. Să ne spună casele de negustor cu pridvor de lemn dacă ritmul secolului XXI merită sacrificiul sau pierderea. Eu una cred că nu.