Cu Pentru mine tu ești Ceaușescu, debutantul Sebastian Mihăilescu a făcut ecran dintr-un moment anume al cinefiliei bucureștene, unul intens și confuz, curios în ambele feluri, la care cineaști ai Noului Val par să nu mai ajungă la timp. Căci îi încetinește manierismul, idealul capodoperei și, mai mult decât orice, impresia că au ceva urgent de spus despre starea de fapt a vremurilor noastre, ceva ce arată mai bine pe aplicația de la CNC decât, ani mai târziu, pe ecran. Bunăoară, faptul că Babardeală cu bucluc sau porno balamuc al lui Radu Jude, cel mai viu film al pandemiei, a fost lansat cam în același timp cu Malmkrog (r. Cristi Puiu, 2020), Întregalde (r. Radu Muntean, 2021) și R.M.N. (r. Cristian Mungiu, 2022) n-a făcut decât să îi îmbătrânească și mai mult pe aceștia trei din urmă, foști avangardiști ai Noului Val, acum parte a cinemaului lui tăticu, pentru care timpul stă în loc. Doar că acei câțiva critici și curatori tineri de-ai locului și momentului nu mai așteaptă. Și chiar dacă asta durează de câțiva ani buni, tot un moment rămâne, în definitiv nedefinitiv, prea scurt pentru ca oamenii lui să-și poată lăuda loviturile de grație (Porumboiu deasupra lui Mungiu, Muntean și Puiu) sau deplânge neajunsurile timpurii (Adina Pintilie deasupra Anei Lungu). Nu știu dacă din moment se va face monument, dacă va ține, însă fie oricum, Pentru mine a picat la țanc.

Căci e un demers curios în ambele feluri. Și-așa cum e, deopotrivă șarmant de relaxat și enervant de puțin riguros, îi ia ceva până să-și facă înțelese regulile jocului. Începutul aduce un omagiu lui Lucian Pintilie și Reconstituirii sale (1970), reluând antologicele duble ale bătăii care, după ce s-ar fi întâmplat pe bune într-o noapte de beție a doi băieți, jucați de George Mihăiță și Vladimir Găitan, lăsându-se cu o rană urâtă pe țeasta unui chelner lăturalnic, trebuie să se întâmple din nou în fața camerei pentru un documentar educativ. Asta le e pedeapsa și, pe scurt, unul dintre ei va muri la finalul încercării obsesive a echipei de filmare de a surprinde acel moment de violență grăbit și neatent într-un fel cât mai realist. În fine, Mihăilescu nu insistă cu Reconstituirea, doar cât să-și permită acea foarte faimoasă „de ce-ai dat, bă?”, venită după un schimb de palme între doi adolescenți „mai de 2020” și animat de vocea din spatele camerei. Dar referința nu merită uitată, căci multe din Pentru mine îi rimează, și nu doar acelea evidente.

Filmul se va dovedi un fel de documentar experimental al unul casting devenit atelier al istoriei: adolescenți (+/-) neprofesioniști de prin București și împrejurimi sunt chemați să. În mod straniu, li se spune clar că iau parte la un documentar și-atât, chit că ceva nu se leagă – nimeni nu chestionează toate dublele și costumele și scenariile acestei presupuse non-ficțiuni. Prezentându-se, unul dintre ei ajunge să spună că a venit să joace un rol, la care din off i se răspunde rapid că de fapt a venit pentru a fi el însuși. Și, cumva, chiar așa va fi, căci între duble, printre replici, …tu ești Ceaușescu petrece mult timp cu acești tineri eșantionați astfel încât să se înfiripe o oarecare agitație socială: unul e gigolo, altul se întreabă pe ce-și va cheltui banii de afacerist în viitorul luminos, niște puști romi povestesc despre abuzurile mascaților, studentul la Psihologie e întrerupt de liceenii puși pe harță filozofică, în fine, puținele lucruri pe care le au în comun vin din tinerețe, social media, încercarea bacalaureatului și, la fața locului, din povestea tânărului Ceaușescu, despre care niciunul nu știe mare lucru. Mihăilescu a fost sclipitor alegând celălalt chip și cealaltă poveste ale Răposatului (Ceașcă, Comunistul, Împușcatul, mereu articulat drept acela), întrucâtva străine celor mulți, așadar ferite de agresivitatea sau bășcălia intrate în reflexul culturii populare, perfect jucate în cele două trailere pe care Radu Jude le-a făcut Autobiografiei lui Nicolae Ceaușescu (r. Andrei Ujică, 2010) și de care mi-am amintit întâmplător.

Revenind: odată puși în cadru și scoși în fața unei scenografii sărăcăcioase, băieții recită din documente memorialistice (cercetate și selectate de istoricul Mihai Burcea), mai ales o autobiografie a fostului lider. Le spun pe nume, băieți, căci pe platou domnește băiețeala, până și rolul Elenei Ceaușescu fiind jucat în travesti. O fată apare, cântă Internaționala într-un ritm doar al ei și pleacă: unul dintre cele mai bune momente, reluat în sonorul genericului de final. O alta rămâne primprejur fără cine știe ce de făcut: umple reconstituiri, joacă o chelneriță și la un moment dat, romă fiind, vorbește despre căsătoriile timpurii din familia ei. Unii vin, alții pleacă, rolul lui Ceaușescu e interpretat de aproape fiecare pe rând, pe când ceilalți joacă alți ilegaliști, ceea ce pare firesc urmând regulile probelor, însă, mai mult ca orice, întărește ideea neputinței de a-l reprezenta pe fostul lider care nu va fi niciodată o simplă imagine, oricât de mult ar ambiguiza-o trecerea timpului. Întâmplător, printre cele câteva documente scanate și puse pe ecran se numără și dosarul personal al lui Ceaușescu de la Comitetul Central al PCR, fără dată de început sau încheiere.

Când participanții rămân puțini, căci s-a ajuns la o un fel de selecție, atenția camerei se tot mută de la reconstituiri la interacțiunile lor și înapoi. Mihăilescu face paradă cu aspectul brut al materialului și amatorismul participanților, denudând demersul de orice posibilă iluzie a acțiunii,  a rolului, altfel spus: a ficțiunii, lăsându-i performativitatea să meargă în gol spre o comparație destul de nearticulată: între tinerețea istorică a lui Ceaușescu și tinerețea oarecare a zilelor noastre. Ceea ce nu-i nici mult, nici puțin, ca orice idee bună care merge înainte de la sine, cu riscul inevitabil de a se lenevi până-n final. Iată, acest antiiluzionism ține de evidențele legăturii cu Reconstituirea, film făcut la acel moment al modernismului în care tot mai mulți cineaști erau interesați de reflecția cinemaului în el însuși.

Însă cu adevărat specială mi se pare o altă rimă de idei, aceea că, departe de a inhiba, prezența echipei și camerei de filmat agită o realitate, tocmai personalitatea aceluia surprins. Pentru asta, Mihăilescu are grijă să-și deschidă indicațiile regizorale către improvizație, urmărind cât de departe (nu foarte) pot ajunge aceștia în chestiuni precum violența, documentându-i indirect. Conceptual, totul se leagă, inclusiv prezența destabilizantă a celui mai mare dintre tineri, băiat pios, cantor într-o biserică de pe undeva, de o lentoare anume. Unii i-au chestionat prezența, întrebând dacă cineva vădit vulnerabil ar trebui să fie folosit în film. Nu știu ce să spun, însă îi înțeleg rostul, cumva tributar lui Vuică din Reconstituirea, altcumva provocator prin imprevizibilitatea de care dă dovadă, într-un final propice tocmai pentru că regizorul a vrut să organizeze o întâlnire improbabilă între tineri foarte diferiți. Și trebuie spus că nimeni nu i se arată insensibil de-a lungul filmului, plus că băiatul ia parte la acest inefabil și fotogenic zeitgeist tineresc pe care vrea să-l arate filmul, bașca să-l dovedească heterogen. Orișicum, e ciudat, poate nedrept, că acestui Mihai nu i s-au pus atâtea întrebări ca altora, sau că în orice caz au căzut la montaj, dându-i și mai mult impresia de corp străin. Și se simte cu atât mai ciudat, poate nedrept, pentru că odată ce a dezvrăjit cinemaul, Mihăilescu nu-l mai poate vrăji la loc, iar adevărul laic este că el și nimeni altul a avut puterea asupra acestor tineri, poate prea multă. Și că nu orice câștig în abstract merită o pierdere concretă.