The extra mile este noua expoziție a Galeriei Nicodim, deși, în acest caz, lucrările lui Cristian Răduță nu intră în logica formală a ex-punerii: spațiul galeriei își neagă funcția de afișare, care diferențiază producția artistică de mecanismele ei instituționale, devenind parte integrantă și moment al instalației. Acest mod de articulare spațială poate fi identificat și în proiectul galeriei Sandwich, care afirmă și extinde improvizația-statement în modul ei de funcționare și din a cărei echipă fondatoare face parte.

Mediu ambiant, muzeu natural contra-factual, reprezentare teleologică a regnului animal, teatru sau show, toate se intersectează în acest proiect artistic și curatorial al lui Răduță care ne propune acum o incredibilă fabula-ție animalieră. Mizanscena este asigurată de peretele care separă spațiul galeriei, contextualizat de către artist ca cezură între două regimuri de existență (imanent/ transcendent), a căror diferență este arătată în plin moment de transgresiune: girafa care privește împietrită sau curioasă peste zid; animalul care se afla pe jumătate dincolo (de linia de finish), privind corpul zeității sau reprezentarea ei; o erbivoră este surprinsă apropiindu-se, în plin salt, la cealaltă extremitate a zidului; cangurul de dincolo, cel dintâi ajuns, îndepărtându-se cu un fragment din soclul improvizat al divinității (sau absorbit de propria-i reflexie proiectată pe suprafața materialului).

Cum să înțelegi în 2018 o fabulă? Pentru ce fel de corespondențe trebuia sa ne fi pregătit?

Dacă nu artă conceptuală, atunci ce?

Artistul consideră că direcția în care lucrează nu este conceptuală, deși este conștient de așteptările avizate și nu poate nega legăturile care se pot stabili cu arta conceptuală sau povera. Teoretizează minimal ce produce, ca o discuție despre modul de lucru, materiale sau cromatică, și nu propune nici un angajament ideologic (nu lovește în capitalism, creștinism, religie, sexualitate, fetișismul mărfii, corupție, arta, identitate sexuală, subiectivități, raporturi de putere, nu tu revoluție, nu tu luptă de clasă, nu tu democrație!). Dar, dacă nu aceasta este direcția, atunci care? Și cu ce ne ajută să înțelegem the extra mile?

Nota comună a lucrărilor din expozițiile anterioare la Galeria Electroputere, Sandwich și Salonul de proiecte este dată de capacitatea semiologică a lui Răduţă de a-și exporta idiosincraziile artistice. Odată ex-puse, lucrările se manifestă ca semne, care te scot involuntar din „sfera artei” înspre altceva. Din acest punct de vedere, situația este ușor stranie, pentru că sensibilitatea pe care o implică lucrările sale nu cade sub eticheta unei foste sau actuale avangarde artistice, ci, mai degrabă, într-o dispoziție naturală spre metafizică, în sensul cel mai simplu pe care îl poate lua această „fantomă” a gândirii europene. Conform lui Kant, dispoziția de a pune întrebări, care depășesc practica și experiența firească, este marca firească a experienței metafizice. În cazul lui Răduță, această particularitate este exersată prin exprimarea „problemelor mondiale”, la un nivel subtil, radical și nedeclamativ, în care ironia și naivitatea dezbracă ipocrizia oricărei salvări (rachete, zei, ierarhie, orientare) și afirmă puterea vagabondajului (mă refer aici la bricolaj ca metodă de lucru, materialele utilizate, forma finală a lucrărilor expuse).

Putem descoperi precursori, în scena internațională, care ne-ar ajuta să încadrăm lucrările sau intenția sa artistică, cred, însă, că cele mai naturale afinități sunt locale. Cu toate diferențele de expresie și materialitate, nume precum Geta Brătescu, Marian Zidaru, Teodor Graur ori Dan Perjovschi pot indica aceeași prevalență a mesajului în raport cu „estetica” produsului artistic; în plus, atitudinea ludică și ironia sunt note fundamentale pentru practica artistică. Observăm la Răduță, că expresivitatea este împinsă pe măsură ce finețea dată de pregătirea și cunoașterea academică este estompată, aproape total, spre un limbaj al semnelor.

Pot explica mai bine natura de experiment semiologic a lucrărilor sale amintind Mitologiile lui Roland Barthes. În linii mari, acesta propunea o analiză a miturilor contemporane fixându-și atenția pe imaginile comune, propagate în mass-media, indicând semnele ce le fac posibile, veridice și universale. Ne putem gândi, de exemplu, la bisericile de lemn construite după 2000 în toată țara, imagine și mit ale „maramureșianismului”, adică semn „universal” al „simplității rurale – continuității seculare românești – purității ritului creștin-ortodox”.

The message is the medium: stereotipuri & stereotoposuri

În vernisajul Breaking the News & UFOtopia de la Salonul de Proiecte, Răduță reia parţial tema lucrărilor prezentate la Galeria EletroPutere, de data aceasta, la intersecție cu intervențiile politice ale lui Dan Perjovschi. Împreună, cei doi artiști deschid un registru de interpretare al „evenimentului mediatic” prin prezentarea unor elemente de arhivă cvasi-factuală, produse ca efect, la nivelul imaginarului colectiv (catalogul de presă/zborul spațial). Diferența prin care cei doi angajează o semiologie a prezentului este izbitoare pentru situarea lui Răduță în afara axelor de problematizare din arta contemporană.

Dincolo de evenimentele la care intervențiile lui Perjovschi răspund punctual, există și o dialectică subtilă a gesturilor sale, care poate fi exprimată prin formula diferențială, Artă/ Politică = Grafie/Cuvânt. Intervențiile sale sunt politice, nu pentru că sunt despre politică, ci pentru că se înscriu reflexiv și ironic în cadrele de manifestare ale puterii. Știm pe linia Foucault/ Groys că orice putere își exercita și fundează violența începând cu regimul cuvintelor și al – în-scrierii lor (legi/instituții) – grafiei. Gesturile artistice ale lui Perjovschi gravitează în acest regim, încorporând metafore vizuale (comentarii), ideograme, re-scrieri, scurtcircuitări ideatice, capturi noționale, slogane derivative etc., pe baza unor asumpții liberale și democratice ferme.

Lucrările lui dejoacă și documentează politica de presă din punctul de vedere al unei opinii publice care este programată și falsificată sistematic. Ca un specialist în comunicare ne prezintă cataloage – monitorizări de presă (Revista 22) – şi rapoarte de media intelligence în care sunt semnalate, trasate sau supra-scrise mesaje. Lucrările sale sunt ca niște spațieri în acest sistem de informare, gesturi anti-slogan, dar și vehicule de urgentare a unor probleme concrete înregistrate în fluxul inflaționist al infoteiment-ului politic românesc sau internațional. Astfel, toată informația prezentă odată cu/ în ziarele (pliurile de ziare) și cu notițele sale par un palimpsest al opiniei publice rescrise permanent de industria news-urilor.

În contextul politizat al intervențiilor lui Dan Perjovschi, instalațiile lui Răduță materializează toposurile imaginarului comun într-un limbaj al semnelor care leagă sensibilitatea față de soarta (Bios-ului) Terrei de soluțiile și așteptările momentului. Evită sau nu este interesat de articulările teoretice ale antroposcenei, propunând, în schimb, expresii care demontează funcțiile mesianice (de factură laică) asociate aventurii spațiale, care mută și schimbă direcția „salvării lumii” drept în spațiul cosmic. Instalațiile cu rachete pe care sunt ataşate animale transmit explicit iluzia pe care o denunță. Indiferent de credințe sau de justificarea lor, prin religie sau știință, salvarea pare a fi doar o formulă sub care expediem inevitabila extincție animalieră.

It’s time for the extra mile

Ce este după zid? O întrebare care este înscenată chiar de Răduță, inevitabilă în momentul în care ai intrat în galerie. Nu obstrucționarea vederii este problema pe care o implică zidul, ci faptul că acesta ascunde ceva, că este configurat ca un în-afară, direcție și limită, un DINCOLO pentru tot spectrul animalier. De ce un extra mile? O bună parte din istoria culturală a occidentului face dovada utilizării regnului animal pentru a oglindi alegoric virtuțile, viciile și ierarhiile omenești. A fost, desigur, și o modalitate mediată și strategică a unor autori de a discuta despre neghiobia puterii și a moravurilor fără a numi sau a judeca. Regnul animal este antropomorfizat și corespondențele împânzesc toată gesticulația socială (leul este leu și porcul este porc, indiferent de situație), în schimb ierarhia socială este naturalizată, ordinea ei devine prestabilită și inamovibilă. Există o politică a recunoașterii calităților și defectelor, care stabilizează ordinea socială prin cea a lumii naturale.

În cadrul instalației există multe indicii prin care suntem invitați să urmărim logica de substituție a posturilor animaliere în gesturi. Posturile sunt parte a unui mecanism adaptativ programat, pe când gesturile sunt condiționări programabile de către libertatea noastră, de aici posibilitatea interpretării și ambiguitatea sensului unei acțiuni (pentru privitor, desigur). Spre exemplu, am putea înţelege că bufnița albastră și înțeleaptă fie se uită cam sceptic, fie este orbită/ hipnotizată sau că felină de lângă a încremenit mirată ori fascinată.

Lucrările nu sunt iconoclaste în raport cu istoria antropomorfizării lor, și nici mostre ale unei „lumi cu capul în jos”, prin inversarea carnavalescă a simbolurilor pe care le-ar putea reprezenta, ci redau un amestec amorf de semne ce dezvoltă semnificații pe care lumea noastră le adoptă contextual, le altoiește sau șterge indiferentă: girafa-scară care se mulțumește cu privitul peste zid; elefantul care scapă din vânătoarea indigenilor pentru preţioşii săi colţi de fildeş; căprioara-iepure se oferă ca trofeu, la fel, rinocerul sau ursul; pinguinul vine sub aripă cu delfinul-ofrandă, în aceeași cheie, un alt animal oferă un os; un animal biped este una cu căruțul de transport ori o maimuță este săgeată a unui arc; delfinul surprins în timp ce-şi execută scamatoriile de circ; leul sclipitor, simbol suprem al puterii și autorității, (rătăcit printre consoarte) are pe cap un obiect ce pare a fi o pompă de desfundat chiuveta sau veceul, de sub care iese o coamă multicoloră; un flamingo are capul înfipt într-un pet turtit şi unul dintre picioare într-un bol; pantera al cărei roz se estompează, fiind integrată construcției unei rachete; o rozătoare iese dintr-o cutie poștală marcată „fragile”; apare şi un animal de companie cu cap de mop și lesă; până și un dinozaur echipat cu schiuri şi fular alunecă nevăzut prin era glaciară ca să ajungă la finish etc.

Și, iată finalul, după o aventură lungă și istovitoare, toate descoperă că zeul și reprezentarea lui sunt totuna, iar fiecare poate pleca cu partea lui de „dincolo” (cangurul). Corpul sublim al „zeității” suportă o dublă demontare, atât pentru că avem o reprezentare 2D a capului (unei pisici) cu trimitere la imagologia publicitară, dar și datorită actului transgresiv pe care îl reclamă paiele prin asociere cu societatea de consum. A promite salvarea înseamnă a acorda timpului o dimensiune kairotică, care nu poate fi măsurată, dar care asigură măsura a tot ceea ce se face (mântuire/beatitudine/împlinire). Mai putem vorbi acum de un scop, de o ordine naturală, de ceva care așază fiecare lucru la locul său ?!

Instalația lui Răduță ne conduce către posibilitățile prin care ne jucăm sensul lumii, colectiv și personal; este o invitație onestă adresată privitorului de a se implica într-un efort interpretativ diferit de cel estetic, pentru a descoperi cum, parafrazând un capitol celebru din Amurgul Idolilor al lui Nietzsche, „lumea a devenit o fabulă”.

Cristian Răduță, The extra mile, Galeria Nicodim, București, în perioada 4 mai – 10 iunie, 2018.