Iată, pot să scriu despre Brno, acum că deja sunt în Praga. Abia ajunsă, mă strecor afară din apartamentul elegant de rezidență unde m-a cazat Futura și mă îndrept către un performance nocturn în sera Grădinii Botanice, o experiență postpostpost cu care oamenii de aici se simt foarte în largul lor. Nu numai că asta a făcut ca Brno să pară o scenă de artă provincială, dar a făcut și Bucureștiul să semene cu Praga anilor 90.

Dar eu nu vreau să critic Brno, de altfel un oraș minunat care nu pretinde ca e altceva decât ceea ce este. Poate că e din cauza experienței mele personale de a locui în capitale, cu toată cruzimea cu care vin acestea la pachet – dar provincia mă face să fiu neliniștită și pregătită să o dau la schimb oricând pentru o apocalipsă într-o capitală, oricât de stupid sau ridicolă ar fi.

Toate spațiile pe care le-am vizitat în Brno erau de calitate decentă – ba chiar, dacă am înțeles eu bine, calitatea pare să tot crească. Majoritatea sunt vechi instituții cărora li s-a adăugat un nou vibe, dar întotdeauna acompaniate de doamne cu permanent care nu vorbesc engleza și care rar oferă materiale informative care nu sunt în limba cehă.

Castelul Špilberk e la fel de neprietenos ca orice Peleș sau Versailles, destinații de turiști care ar putea la fel de bine să fie conduse de roboți. Totuși, acest loc pare să fi conștientizat că poziția și bugetul său implică anumite responsabilități, și astfel am putut să văd expoziția soților Woody și Stein Vasulka. Evident, curatorii nu erau specialiști în arta contemporană, din moment ce nu au înțeles caracteristica temporalității din video-urile expuse, fapt care a dus la un display curat și totuși neprimitor, cu mai multe clip-uri de 40 de minte care rulau unul după altul pe TV-urile de pe perete. Poate că un plan mai bun ar fi fost fabricarea de mici săli de cinema pentru a sparge zecile de ore de film în vizionări normale pe toată durata expoziției. Dar presupun că durează ceva până devii contemporan.

Același lucru și cu celelalte instituții mari și foarte vechi ca Brno House of Arts, care își dedică energia și spațiul pentru a prezenta opere ale unor artiști locali care au doar valoare locală, un fel de glumă de familie continuă. Acum e momentul să menționez faptul că 99% din expozițiile din Brno sunt ale unor artiști cehi, iar curiozitatea față de străini este asemănătoare cu cea a bucureștenilor față de tot ce nu e oficial considerat local. Nu pot să spun că asta nu este o atitudine provincială.

O instituție foarte simpatică pe care am bifat-o a fost Moravian Gallery, cu o excelentă și foarte informativă colecție permanentă de artă modernă cehă care m-a făcut să mă întreb când oare o să avem și noi una. O plimbare de după-amiază perfectă, un design de expoziție excelent, un spațiu elegant și o selecție inteligentă de lucrări. Singurul aspect enervant a fost că, pe cât înaintam mai mult, cu atât mă îndrăgosteam mai tare de Jiří Valoch – și când am ieșit, nu era nimic, niciun catalog, nicio vedere, absolut nimic de luat acasă pentru a-mi satisface setea de lucrările lui.

Cafeneaua galeriei, și toate cafenelele din oraș de altfel, aproape că m-au păcălit să cred că Brno este un oraș contemporan – soia latte-ul făcut de mai toți barista era la fel de bun ca cel din Londra, tinerii cool care lucrau pe macurile lor au renunțat la barbă în favoarea unor căciulițe potrivite, per total au fost câteva locuri cu o atmosferă aparte.

Preferatul meu a fost Klubovna Gallery, mai ales pentru ca a fost singurul vernisaj unde am putut sta de vorbă cu câțiva oameni din scenă. Spațiul mic care se afla în ceea ce proprietarii au descris ca fiind un cartier viu – imaginați-vă un Pantelimon dar cu clădiri din secolul XIX – expunea lucrările unui grup tânăr de artiști polonezi numit Silverado. Făcută cu bani puțini dar isteață, cu teme meta și post, această expoziție ar fi putut la fel de bine să aibă loc în Berlin sau Londra, așa cum le-am spus și artiștilor la un pahar de vin. Un mic grup format din ce păreau a fi consumatori fideli au venit la acest vernisaj al unor artiști străini. La plecare, în drum spre petrecere, am discutat despre finanțări, moduri în care să călătorești cu arta ta și fericirea care credem noi că vine cu activarea într-o zonă non-occidentală a artei. Aveam impresia că era un eveniment ODD sau Tranzit, unde nu există o distincție clară între vizitatori și organizatori, unde entuziasmul și schimbul de idei cântăresc mai mult ca banii sau prestigiul.

Dacă mă gândesc mai bine, vernisajul acesta iese și mai mult în evidență prin faptul că a funcționat așa cum arta contemporană ar trebui să funcționeze – cu oameni de față. Am văzut celelalte expoziții de una singură și m-am trezit că mă uit la niște lucrări aproape moarte, încercând să îmi dau seama ce ar putea să îmi spună. Cred că nu opera de artă ar trebui să vorbească, ci însuși artistul. Arta nu e o carte, nu poate vorbi pentru sine. Aranjamentele din muzee vorbesc pentru că le-a înzestrat curatorul – se întâmplă foarte rar ca o singură lucrare să îți transmită ceva, mai ales una care aparține unui artist tânăr care încă nu a învățat decât să vorbească cu și pentru el. Și cum mă gândesc la munca mea atunci când călătoresc și văd alți oameni care încearcă să facă artă, părăsesc Brno cu decizia clară de a face alegeri curatoriale și mai radicale pe viitor și să las mai puține lucrări expuse. E mai respectuos față de operele de artă dacă știi când să nu le transformi într-o expoziție.

Un alt loc pe care aș fi vrut să-l văd într-o perioadă mai animată este hub-ul de artă Industra, ascuns după rampe de camioane și depozite într-un cartier, desigur, industrial. Nu m-a atras prea tare arta expusă, dar locul m-a inspirat – un spațiu deschis cu o grădină urbană cu un atelier de dans anexat, cu un aer proaspăt care sigur se simte mai puternic când are loc un vernisaj. Iată, din nou, situația tipică a unui spațiu de artă hibrid aflat la periferia globală, care există doar cât va putea atrage oameni și care, deși probabil că încearcă să fie un loc de întâlniri și workshopuri, se zbate să fie relevant pentru comunitate. Dar spre deosebire de instituțiile mari tradiționale, cele mici par că aderează la așa zisul nou instituționalism [new institutionalism], o inițiativă globală de a crea spații ce au impact pentru comunitate, nu neapărat prin artă ci prin discursul și activitățile din jurul ei. Deși n-am avut șansa să ma familiarizez prea bine cu activitatea de la Industra, mi-am dat seama că este în ton cu această perspectivă asupra ceea ce e de fapt o instituție, și e foarte posibil să fie chiar singura din întreg contextul Brno. Pot spune că pentru un oraș ca Brno, a avea un astfel de spațiu printre mai multe spații tradiționale denotă un nivel bun de deschidere și inteligență culturală.

Dacă vrei să urmărești scena din Brno, vezi Art Map-ul lor (psst, chiar au una).

Această călătorie a fost posibilă cu susținerea Centrului Ceh din București.