Pe durata celor 10 zile petrecute în Praga, singurul loc în care am stat mai mult decât în pat a fost Galeria Națională de artă modrnă și contemporană. Fie în cadrul sau în jurul ei: de două ori la vernisaje masive, de 3 ori ca să mă văd cu oameni la cafenea (se pare că acolo se întâlnește toată lumea din scenă), de câteva ori ca să mă adăpostesc de ploaie sau frig, și de cel puțin patru ori ca să văd expozițiile și colecția permanentă. Fostul pavilion industrial de 6 etaje astăzi găzduiește atât o colecție impresionantă de artă din Cehia dar și internațională, cât și diverse evenimente cu artiști tineri, consacrați, locali sau internaționali. E clar că nu există vreo instituție românească cu care poate fi comparată.Să vă povestesc câte ceva.

În mod poate contra-intuitiv, aș vrea să încep cu o lucrare a cărui sens ar fi interesant de decis în ziua de azi – „Epopeea slavă” de Alfons Mucha. O cameră plină de picturi ce reprezentau episoade mitice sau glorioase din istoria slavilor, executate într-o manieră destul de modernistă – plate, decorative – dar fără să se depărteze cu adevărat de genul picturilor istorice în ceea ce privește realismul, drama și referințele sofisticate. Am fost surprinsă de efectul unor astfel de opere asupra propriilor mele emoții – ar fi foarte corect să spun că inima îmi bătea un pic mai tare în timp ce mă gândeam la marile realizări ale strămoșilor mei, ca să zic așa, mai ales că mulți dintre ei mă priveau la propriu din pânzele uriașe – și am primit aproape o lecție despre cum arta, chiar și cea tradițională, sau mai ales cea tradițională, poate fi folosită cu succes pentru manipulare în masă. Naționalismul este un set de imagini și simboluri puternice care pot oferi cu ușurință un discurs coerent și convingător, mai ales folosind tipuri de reprezentare tradițională.

Într-o notă mai pozitivă, ar trebui să vorbesc și despre întâlnirea cu lucrări noi de Jiří Kovanda, de data asta sub auspiciile unor colaborări. Expoziția mi s-a părut frumoasă și coerentă chiar și în timpul vernisajului supra-aglomerat, dar când am vizitat-o singură am știut că tonul, umorul acestor lucrări le face să fie comunicative, ușor de înghițit și apoi digerat. La cafea cu artistul, am ajuns să discutăm și despre umor – cred că am fixat mai clar această categorie în viziunea mea asupra lumii după ce i-am văzut lucrările vara asta la MNAC – pentru a face o distincție între artiștii în ale căror lucrări cred și artiștii care nu mă conving. Chiar îi explicam lui Kovanda cum mi-a fost greu să înțeleg proiectele de la premiul Jindřich Chalupecký, fiindcă mi s-au părut în general lipsite de umor. Premiul este oferit anual celui mai bun artist tânăr din Cehia, iar expoziția din anul acesta va face subiectul unui alt text.

Și ca să revenim la umor, cred că asta explică de ce singura lucrare din tot muzeul pe care chiar mi-o amintesc este seria de video-uri pe care am văzut-o și revăzut-o râzând de una singură: „Sacred Work” de Hannah Anbert, una din finalistele Startpoint Prize, care conține 3 monitoare de karaoke și costume pentru un performance a cărui înregistrare era proiectată și ea. Performance-ul era simplu, câțiva tineri cântau versuri noi pe linia melodică a imnuri pop precum „I will always love you” de Whitney Houston – dar noile versuri erau comentarii istețe și tăioase despre piața de muncă, despre cum ne vindem sufletele la birouri, despre cum ne fraieresc șefii și despre cum noi iubim asta. Iată un pic din noua versiune a piesei iconice „Euphoria” (cântată de Loreen):

How come than money suddenly exists?
Today, today its value no one will dismiss
made by evolution such as claimed by Smith?
Or say, is bartering another useful myth?
Did liquid assets gain their value just by chance?
Or have those taxes states demand made it al u-u-u-u-u-u-u-u-up?
Economy, forever, till the end of time
now wait a sec I must deny it’s going u-u-u-u-u-u-up

etc.

Cred ca e destul de clar și că nu e nevoie să explic nici umorul și nici filosofia din spate. M-am bucurat să aflu că artista a luat premiul. Era cât pe ce să trec peste acest display dacă nu mi-ar fi atras atenția o prietenă care a avut norocul să vadă perfoamnce-ul live la vernisaj – pe bune, 6 etaje de artă sunt mai mult decât poate duce orice critic de artă.

Această călătorie a fost posibilă prin spijinul generos al Centrului Ceh București.