Horațiu Lipot (n. 1989) este un curator ce activează în prezent ca directorul programului expozițional al galeriei IOMO din București. A fost coordonatorul proiectelor expoziționale ale spațiului Atelier 35 între 2019 – 2021, iar anterior, din anul 2017 s-a ocupat de programul Witte Gallery din Ulft, Olanda. Aici a organizat și pavilionul României pentru a 26-a ediție a târgului de artă Huntenkunst în anul 2018. El colaborează și cu alte spații independente sau alternative, cât și cu alte galerii din centrele locale. Mai departe, ne povestește despre incursiunea sa în diferitele contexte expoziționale pe care le-a coordonat, precum și provocările care au venit la pachet cu acestea.

De ce ai ales sa fii curator? Care a fost parcursul tău după incursiunea ta la Universitatea Națională de Arte, din București?

Nu cred că am ales, ci că s-a întâmplat oarecum organic. Am ales această facultate, nu ca una definitivă în ceea ce credeam atunci că o să îmi fie cursul, ci ca una complementară. Sincer, mă vedeam activând într-o altă zonă, oarecum adiacentă artelor vizuale și performative,  care nu necesita să spun așa, o practică programatică și de rutină, ci putea fi spontană și speculativă. Așa că îmi imaginam atunci, zona artelor putea fi practica cotidiană complementară. Ce s-a schimbat este că am început să fiu convins de funcția artei în a produce mutații sociale benefice (și cam necesare astăzi), poate că nu prin mijloace directe întotdeauna, ci prin puterea ei de coagulare și de a deschide un teritoriu nou al posibilităților în și pentru, lume. Asta mă obligă acum să spun că ne-am întâlnit organic.

Ca parcurs efectiv începusem din anul doi de facultate să lucrez pentru o casă de licitații, unde am rămas pentru aproape 6 ani, apoi de aproape patru ani activez în zona galeriilor și a instituțiilor de artă.

Povestește-ne mai multe despre cei 6 ani petrecuți la Artmark. Cum este să lucrezi la o casă de licitații de artă și ce influență a avut asupra activității tale de curator?

Au fost aproape 6 ani în care practic am lucrat în majoritatea departamentelor vitale ale casei de licitații. Atât în cel de consignare, care presupune aducerea lucrărilor în licitație, cât și în cel de vânzări sau de cercetare. Poate fi benefic din perspectiva volumului lucrărilor care îți trec prin mână. De multe ori am susținut că un expert al unei case de licitații poate fi privilegiat chiar în raport cu un muzeograf spre exemplu, având în vedere că producția artistică pe care are șansa să o examineze nu este formată doar din ceea ce formal numim capodopere, ci pot fi studii, schițe, lucrări timpuri sau manieriste, până chiar și falsurile cred că pot conta din perspectiva de a-ți face o imagine cât mai exactă despre un anume artist sau altul. Adiacent faptului ăsta gândește-te că îți pot trece minim 3000 de lucrări de artă prin mână, pe parcursul unui an. Pot spune că în contextul artei moderne, majoritar prezentă pe piața secundară românească – unde aș completa și că critica și istoriografia de artă sunt cel puțin lacunare și retrograde- reușești să acumulezi cunoștințe destul de solide.

Propriu-zis, ca influență asupra activității mele actuale nu pot spune că întrevăd ceva ca concret. Poate tocmai ca acțiune inversă, dorindu-mi direct proporțional cu timpul petrecut acolo, să ies din sistemul de promovare a producției artistice prin artefactul ei, văzut neapărat ca marfă, identificat de regulă cu un număr de inventar și existent documentar într-un tabel de Excel.

Care au fost provocările la târgul de artă Huntenkunst din Ulft, Olanda?

Huntenkunst este un eveniment artistic cu profilul de târg de artă, care se ține anual începând cu anul 1992. Practic sunt pavilioane cu prezentări de artist și o secțiune centrală, dedicată în fiecare an unei anume țări. În 2018 pentru cea de a 26 ediție, aceasta a fost antamată  României, iar eu am avut șansa să organizez expoziția centrală alături de artiștii: Andreea Albani, Alina Buga, Adrian Dică, Diana Manole, Daniel Roşca, Sorin Maxim și Victoria Zidaru. Selecția a fost făcută împreună cu comitetul organizatoric al Huntenkunst dintr-un număr de peste 40 de portofolii trimise. A fost o ediție în care au mai fost prezenți peste 200 de artiști din 30 de țări.

În ce privește organizarea a fost un moment, hilar dacă nu ar fi fost în fond destul de grav, care atunci mi se părea un punct terminus. Organizatorii au făcut un clip de promovare al artiștilor selectați fără să ne consulte. L-au realizat, apoi i-au dat drumul în lume. Ad literam, au luat imagini ale artiștilor implicați împreună cu lucrările selectate, pe care le-au colat mai apoi într-un videoclip având o coloană sonoră din zona folclorică. Și nici măcar din cea bună. Era în fapt un stereotip standardizat, care nu diferă cu nimic de ceea ce anumite institute aleg să promoveze sub termenul de cultură națională. De asemenea în comunicatele de presă, grafia numelui unui artist invitat a fost scrisă ușor greșit. Acesta de altfel, a refuzat mai apoi să participe.

Din punct de vedere logistic însă, provocări foarte mari nu au fost. Eu cunoșteam oarecum zona, având o colaborare cu o galerie locală, așa că totul s-a derulat fără incidente sau întârzieri. În final, a fost totuși un eveniment reușit care a beneficiat de promovare în presa locală, cât și de participarea unei misiuni diplomatice oficiale din partea României.

O perioadă, ai fost plecat din țară. Ce anume te-a făcut să te întorci în România?

Este o întrebare pe care nu aș putea să o plasez în coordonate obiective, precise – așa că o să îți răspund prin eschivă: nu cred că aș putea fi plecat din România pe o perioadă nedeterminată în viitorul apropiat, altfel decât în context profesional.

Tocmai ai încheiat un program curatorial de 2 ani al galeriei Atelier 35 din București, unde ai pregătit deopotrivă expoziții cu artiști tradiționali (pictură) și artă super-contemporană. Lucrezi cu artiști de vârste și formări foarte variate și, de multe ori, oferi spațiu expozițional unor nume mai puțin vizibile pe scena artistică. După ce criterii abordezi artiștii pe care îi curatoriezi și care este relația pe care o întreții cu aceștia?

Cred că rolul pe care poziția mea îl reprezintă este în primul rând unul de mediere între producția artistică dată și publicul deopotrivă specializat sau amator, individual sau instituțional, care formează marginile moi ale unui sistem greu definibil, numit livresc artworld. În contextul ăsta cred că cel mai bun reflex construibil este dedublarea. Mă refer la acțiunea de a ignora anumite apetențe subiective, cu scopul de a identifica și promova acele instanțe relevant contextului politic dat sau ales. M-au interesat în programul realizat pentru Atelier 35 anumite tipologii artistice care se axează pe experiența produsă, mai degrabă decât pe artefactul artistic; care în fapt sunt reflexe circumstanțiale, analog cu transformările care au loc în societatea capitalistă specifică economiei hipermodernității.

Expozițiile pe care le numești tradiționale prin mediului ales, pictura, am încercat să le traduc în aceeași cheie. Spre exemplu, singura expoziție în care au fost expuse exclusiv lucrări din mediul picturii (și aceea în ulei pe lemn), Les fables de la Nuit a artistului Gabriel Stoian, a fost prezentată în momentul vernisajului sub un ecleraj construit exclusiv din lumina lumânărilor și a felinarelor. Acesta era chiar începutul anului și încă simțeam retragerile lui 2020 cauzate de criza epidemiologică, ca o reîntoarcere către intimism, către scenarii care au loc în spații umile și comune,  precum bucătăria sau sufrageria. Mici invazii cotidiene lipsite de istorie.

Pe lângă acest aspect de ordin general al experiențialului ca proprietate a estetizări economiei capitaliste, mă interesează metodic, în sens de generație, să lucrez cu acei artiști care sunt chiar în pragul confirmării, sau l-au depășit ușor. Care acum încep să își formeze atât stilul cât și cadrul conceptual pe care îl vor dezvolta și juca în anii următori.

La modul ideal, când inițiez discuția despre o anume expoziție mi-ar placea să fie o distanță de cel puțin câteva luni până la realizarea ei. Timp în care mi se par esențiale toate micile discuții, tete-a-tete-uri sau tatonări informale, care pot schimba cadrul inițial ales. În multe cazuri, acestea pot să nu aibă efectiv legătură cu expoziția sau chiar cu producția artistică a autorului sau autoarei, dar ele sunt vitale pentru mine în conturarea unei imagini precise despre informația și modul pe care artistul alege să le propage. În realizarea expoziției efective încerc constant să implic activ, artistul sau artiștii cu care lucrez în toate segmentele care o compun. Discut mereu, atât titlul ales, afișul, textul de sală cu fiecare parte implicată, anterior promovării publice. De aceasta aleg să semnalizez expozițiile ca directed by în loc de curatoriat de, termen care mi se pare că nu a fost niciodată definit clar în spațiul nostru și care în general comportă o greutate și distanță, cred disonante cu contextul actual al schimburilor cât mai libere și nemediate. Uite, spre exemplu, chiar scriind în întrebare curatorial, Word-ul a subliniat cuvântul cu o linie roșie, nerecunoscându-i așadar, forma în română.

În ceea ce privește relațiile informale cu aceștia cred că, vulgarizând, în majoritatea cazurilor s-a întâmplat să ne întâlnim de pe poziții profesionale ca mai apoi să construim și o relație de prietenie sau în orice caz de schimb constant, dezinteresat.

Ai curatoriat, de asemenea, prima expoziție în noul spațiu din cadrul Combinatului Fondului Plastic, galeria IOMO, de altfel, un eveniment foarte reușit care a strâns un public numeros la deschidere. Ce planuri ai în acest nou spațiu?

Sunt parte implicată activ și entuziast, îmi permit să spun, din acest proiect asupra căruia îmi voi concentra în principal energiile în perioada următoare, de pe poziția de director al programului expozițional, sau de director artistic dacă vrei.

Ne-am propus ca în realizarea programului, pentru primul an să nu reprezentăm în sens de exclusivitate artiști. Acesta este construit din expoziții de grup formate majoritar din segmentul menționat anterior, contrabalansate de inserturi și expoziții individuale ale anumitor artiști consacrați deja în zona artei contemporane. Misiunea galeriei pe termen mediu și lung este aceea de a activa și în contextul instituțional sau al târgurilor de artă internaționale, așa că avem în vedere și colaborarea cu anumiți artiști din afara țării, ori recuperări ale artiștilor autohtoni activi în  deceniile trecute.

Totodată, la nivel de producție artistică ne dorim să promovăm atât lucrări noi, cât și să creăm un context de expunere pentru producția artistică recentă, relevantă în ultimii ani în centrele locale sau diasporă și care nu a avut șansa prezentării în București.

Cum te raportezi la diversele spații în care activezi? De exemplu, Atelier 35 și IOMO sunt spații foarte diferite dacă ne gândim la locațiile sau contextele urbane ale celor două galerii, accesul publicului, etc. Cum influențează aceste considerente direcția curatorială?

Da, sunt spații diametral opuse aș spune. Atât ca beton cât și la nivel de cadru organizațional. Unul este mai apropiat de o dimensiune organică, reacționară de multe ori în relația cu autoritatea, celălalt cu un profil care tinde să se erijeze în evaluator și mai apoi promotor al producției amintite, de îndată ce aceasta se cristalizează. Unul tinde spre atelier, celălalt poate, spre viitor muzeu  să fac un joc simplist de cuvinte. Însă, pentru mine, miza este să pot crea un hibrid între acestea.

Într-un spațiu de tip white cube, oricărui artefact plasat în lumina și pereții uniformizanți cubici, tinde să i se anuleze istoria și intervenția, devenind oarecum autonom, sau chiar simulând răceala obiectivă de ambalaj a unui produs tip. Cred că în acest context, amintind și de experiența casei de licitații și a artei văzute ca marfă de admirat (și necontestat valoric), îmi doresc cel mai mult ca prin lucrările alese și prin expozițiile promovate, să pot sparge acea graniță (sau distanță) presupusă, dintre privitor, prin obiect către artist, cu scopul ca aceștia să devină actanți cu narațiuni participative.

Aleg totodată, de cele mai multe ori, să intervin și în designul expozițiilor cu elemente de decor care sunt în continuarea temei alese. Acestea pot fi intervenții in situ în desfășurare spațiului expozițional sau în anumite cazuri, chiar în materialele sau produsele de protocol adiacente vernisajului. Le văd ca elemente formative și integrante contextului experiențial. Îmi aduc aminte, spre exemplu, că la performance-ul intitulat Pavor Nocturn, al artistului Bandi Sasha Robert organizat pentru Atelier 35, am avut pe lângă tradiționalele apă-vin-bere, sticle cu apă sfințită și prenadez cu punguțele aferente. Te rog sa ghicești care au fost primele produse epuizate?!

Dincolo de munca ta curatorială, ce alte proiecte mai ai?

Am început de la mijlocul anului trecut colaborarea cu o editură locală, a cărei scop va fi ca în viitorul imediat sa poată promova o colecție de critică și istoriografie de artă contemporană. De altfel, se lucrează într-un stadiu destul de avansat, la procesul traducerii  a două cărți esențiale în domeniu, care nu au trecut încă prin acest proces. O sa pot oferi mai multe detalii odată cu lansarea oficială a editurii.