Expoziția lui Mihai Iepure-Gorski de la Baril m-a bucurat și scopul acestui text este de a comunica această experiență. Pentru că expoziția este ca un obiect singular, întreg, vreau să o comunic deodată, să o arunc pe masă așa cum aș arunca o pereche de zaruri, asteptînd un rezultat imediat. De fapt, acesta este gestul prin care aș rezuma expoziția – un gest scurt, vibrant, delicat, aproape derizoriu. Un gest jucăuș și totuși melancolic. Sunt cîteva secvențe care îl compun. Masă – pomi – mîini – minge – femeie vorbind. Pe masă sunt zarurile, cu care m-am jucat, am aruncat de cîteva ori, mi-a cazut No reference to Duchamp, Nothing special, și încă altele, am rîs și am înțeles că și artistul rîdea cu mine, cum altfel, doar ca să faci artă trebuie să te faci ca nu faci referință la Duchamp în timp ce faci referință la faptul că nu faci referință la Duchamp, etc. Apoi restul e mai subtil, planînd lîngă masă sunt acei doi pomi dezrădăcinați, eu m-am gîndit că sunt un contrapunct vizual, un loc unde să-ți odihnești ochii, l-am întrebat apoi pe artist și el mi-a vorbit despre deposedare. Că pe minge scrie In nomine mundi, că lumea nu mai e a lui și vrea să o poată numi din nou. Că vrea rădăcini sau cel puțin contemplă faptul că cele pe care le are (sau credea că le are) sunt în pericol. Sau poate am inventat eu. E drept că pomii sunt fantomatici, că te uiți lung în direcția lor așteptînd ceva. Și că acel ceva nu vine, nu vine nici cînd îți plimbi privirea prin cameră și ea cade pe o proiecție cu mîni numărînd niște bani care nu sunt, ar fi ironic dar e poetic. Mînile parcă vorbesc – cu cineva? între ele? – dar în expoziție e atît de liniște. Doi pași mai la dreapta e ultima piesă, un video al cărui sunet e ascuns în căști, dar și aici e un dialog doar cu un subiect. O profesoară de poloneză predă la o clasă pe care nu o vedem și pe care o suspectăm repede că nici n-ar exista. Dar femeia vorbește cu convingere, face gesturi largi din corpul parcă un pic învechit și înduioșător, poți să înțelegi pe ici pe colo ce spune și rîzi, e derizoriu. Vrea să-și facă interlocutorii să vorbească, răspunde pentru ei. E ușor să te regăsești în postura ei. Îți scoți căștile, ai făcut turul și ai rămas prins într-o lume. Artistul spune, cuvinte într-o cameră, ai rămas prins printre ele. Ești suspendat împreună cu el într-o lume unde ceva lipsește de fiecare dată, o lume pe care o cunoști dintr-o dată, suficient de simplă să o numeri pe degete, dar atît de fragilă încît îți scapă la fiecare încercare. Aș fi putut să mai fac turul o dată, l-am mai făcut. M-am întors la zaruri pentru că acum mi se păreau nelalocul lor, artă pentru artiști cumva? Dar m-a prins din nou jocul, probabil că eram la fel de autistă ca profesoara de poloneză – sau ca un artist. În spațiul alb obiectele nu se mișcau în timp, totul rămînea între noi, am zîmbit, a trebuit să plec. Cred că e rar să ai experiențe estetice cristaline, fără impurități, nederanjate de prea multă teorie, de prea multe intenții. Un gest simplu și poetic, o dorință originară, de a numi, de a contempla posibilitatea ca lumea să aibă sens. Poți să spui asta cu un gest, dar trebuie găsit tonul potrivit. Pentru mine a sunat perfect.

Mihai Iepure-Gorski, Cuvinte într-o cameră
Curator: Diana Marincu
28 noiembrie 2014 – 16 ianuarie 2015
: BARIL, Fabrica de Pensule, Cluj