Nu a mai existat nicicând un sport cu implicații atât de adânci precum fotbalul. Jucătorii săi sunt unii dintre cei mai cunoscuți, iubiți și mai bogați sportivi din lume, iar fanii sunt unii dintre cei mai dedicați, creativi, dar și periculoși. Huliganismul în fotbal nu este nimic nou, se pare ca a existat de secole, avându-și originile în Anglia, care a văzut primul său act înregistrat de violență în fotbal încă de la sfârșitul anilor 1800. Acest tip de manifestări sau „violență masculină ritualizată”, cum i se mai spune uneori, își are rădăcinile în exprimarea unor sentimente puternice de apartenență față de o anumită echipă de fotbal. Fanaticii se leagă de o echipă atât de tare, încât realizările echipei devin ale lor, trăind astfel indirect emoții nestăvilite de victorie și eșec deopotrivă și acționând asupra lor fără reținere. Emoția brută a meciurilor de fotbal este amețitoare, atât de mult încât devine adesea o supapă pentru acte de violență nejustificate, sub pretextul și protecția unei asociații de fotbal.

Faimoasa mișcare Ultras include asociații organizate de fani ai fotbalului care fac eforturi considerabile pentru manifestările lor elaborate de fanatism: fumigene colorate, megafoane, sloganuri, bannere, precum și anumite piese vestimentare, accesorii și vopsea pe față cu scopul de a-și încurajarea propria echipă în timp ce intimidează echipa adversă și susținătorii acesteia. Uneori, manifestările lor zgomotoase pot atrage atenția publicului de la joc, mutând meciul principal în tribune. Povești despre demonstrații Ultras scăpate de sub control și rivalitatea suporterilor care poate duce uneori chiar și la moarte sunt elemente permanent ale culturii fotbalului. Însă vorbim aici despre mai mult decât fanatism: dragostea pentru o echipă de fotbal este adesea doar o condiție prealabilă sau o scuză pentru a intra în lumea ultrașilor, cu ale sale moduri complexe de operare și strategii paramilitare fascinant de periculoase. Nu este de mirare că influența lor s-a răspândește și afara lumii sportului și își pune amprenta asupra industriei modei, a mișcărilor politice și, desigur, a artei.

Atât Marcin Dudek cât și Dinu Guțu și-au dedicat viața și munca culturii Ultras și ar putea ne spună povești interminabile. Amandoi sunt povestitori în adevăratul sens al cuvântului: Dudek este un artist multidisciplinar al cărui punct principal de focus este partea tumultuoasă a fotbalului, poveștile sale personale despre huliganism extrem prind viață prin instalații de artă, picturi, fotografie și video și, desigur, performance art. Apoi, Guțu este antropolog, iubește fotbalul și îi place să observe toate fațetele sale; una dintre cărțile sale pe acest subiect, Ultimii oameni, este o etnografie completă pentru galeriile de fotbal în care a evitat subiectul mult prea familiar al violenței, concentrându-se asupra altor aspecte mai obscure.

Cei doi, în ciuda viziunilor diferite, s-au reunit ca parte a Live Action Cell, o rezidență de performance art în București la MNAC, care își propune să inițieze contexte pentru studii urbane și cercetări artistice. Artiști internaționali și antropologi locali vin fiecare cu expertiză lor și își concluzionează cercetările producând o operă de artă performativă. Ioana Păun, curatoarea seriei, nu este străină de intersecții și întâlniri hibride și vede importanța evidențierii procesului din spatele lucrării și nu doar al produsului final. Iar această abordare particulară a producțiilor artistice, mai ales atunci când vorbim despre performance art, făcând vizibile procesele de gândire și de luare a deciziilor, cât circumstanțele care modelează o operă de artă, se dovedește a fi foarte utilă pentru o mai bună înțelegere a lucrării în sine.

Ispita arenei este cu adevărat ademenitoare, iar victimele sale cad pătimașe în strânsoarea ei uneori fatală. Sentimentele de apartenență, prietenie și respect și dragostea pentru sport sunt câteva din experiențele pe care un tânăr le-ar putea trăi într-o gașcă de fotbal. Marcin Dudek descrie anii săi de adolescență petrecuți în Cracovia, în anii ’90, ca fiind o perioadă haotică și sălbatică, trezindu-se că ia parte la proteste, bătăi cu autoritățile și ambuscade planificate strategic împotriva echipelor rivale, adesea fără voia lui. În cele din urmă, violența a scăpat atât de tare de sub control încât Dudek s-a văzut refugiindu-se la o facultate de artă europeană. Toate acestea alimentează forța sa creatoare, iar în ciuda subiectului social foarte palpabil, arta sa este sublim de abstractă, el evită în mod asumat abordarea de tip documentar și optează, în schimb, pentru instalații cinetice, tablouri la scară mare și performanceuri metamoderene. Fotbalul ca sport este vizibil doar marginal în lucrările sale, apare undeva la periferie, tot așa cum echipa preferată este adesea doar un pretext pentru ultrași să-și justifice ieșirile brutale. Arta lui Dudek atrage atenția asupra relațiilor de putere din cadrul unui grup, moduri de a-l controla și semnele fanilor precum hainele, preferința pentru unele culori, instrumentele folosite de aceștia, într-o manieră coerentă.

A face parte dintr-o asociație de fotbal, unde oameni care gândesc la fel vin să împărtășească obsesia lor pentru sport, extazul victoriei și lacrimile înfrângerii, poate să fie o experiență extrem de satisfăcătoare. Dinu Guțu face parte din echipa de suporteri Dinamo aproape dintotdeauna și a trăit și el huliganismul aferent fotbalului pe pielea sa. Și totuși cercetarea sa nu se concentrează pe asta mai deloc, mai degrabă el privește mișcarea Ultras din perspectiva mai largă a societății românești, remarcând că este asemenea unei oglinzi.

Comparată cu poveștile terifiante de traume personale ce includ chiar și moartea unui prieten apropiat, viziunea lui Guțu este mult mai relaxată. El l-a dus pe artistul polonez într-un tur al stadioanelor bucureștene și barurilor de sport și i-a prezentat o imagine mult mai îmblânzită. Ultrașii români sunt faimoși pentru agitația provocată pe străzile capitalei cu multe ocazii, dintre care unele fără legătură cu sportul – ei au fost prezenți aproape la fiecare protest mare din București ca să se ia la bătaie cu autoritățile, adesea discreditând miza reală a acestor proteste. Chiar și-așa, ultrașii locali nu sunt nici pe departe atât de violenți pe cât ar crede Dudek. Guțu vede această viziune cam demodată. Din anii ’90, de când Dudek era implicat activ ca Ultras, când aveau loc schimbări politice importante și publicul era neliniștit, situația s-a mai detensionat. Și în timp ce artistul a rămas interesat de acest aspect particular al culturii Ultras, Guțu, care încă este implicat activ în mișcare, chiar dacă în rolul unui observator și cercetător, a punctat foarte bine aspectele cheie ale huliganismului în fotbalul local.

E doar gura de ei, cum s-ar spune. Se știe că suporterii români sunt gălăgioși și agitați, dar nu neapărat violenți. Sigur că ultrașii vor urla obscenități, vor face amenințări și vor părea periculoși, dar în general vor evita bătăile fizice cu alte găști. Este cumva amuzant dacă compari această atitudine cu cea a câinilor fără stăpân – latră, dar nu mușcă – mai ales că una din cele mai mari echipe din țară are ca logo doi câini roși. Guțu i-a prezentat lui Dudek o imagine foarte clară, deși poate nu cea pe care și-o dorea artistul. Și chiar dacă cei doi nu au căzut întotdeauna de acord, fotbalul i-a apropiat, vizitele făcute împreună l-au inspirat pe Dudek pentru instalații viitoare, care ar putea chiar să incorporeze un autobuz Dinamo vechi, punând astfel bazele performanceului final.

Clădirea Parlamentului, care găzduiește și Muzeul de Artă Contemporana, este situată pe o bucată de pământ cu o istorie imensă. Puțini își mai amintesc că aici era cândva stadionul de fotbal Republica, acum devenit o parcare subterană, cu rămășițe care încă sunt vizibile și astăzi – una din principalele victime ale construcției Casei Poporului. Ce coincidență favorabilă pentru Dudek, care acum dispunea de o locație istorică pentru lucrarea sa, cu peisajul catedralei neterminate perfigurându-se la orizont. Pentru Ispita Arenei, Dudek a lucrat pentru prima dată cu alți performeri. Avea nevoie de persoane care puteau emula cât mai realistic cu putință atitudinea ultrașilor români, cât și comunica cât mai precis significanții acestora pentru publicul local. Performerii lui au fost un bărbat și două femei, într-o răsturnare surprinzătoare de a alege evidențierea inclusivității în fotbal în locul masculinității toxice obișnuite.

Performanceul Ispita Arenei a avut loc într-o după-amiază fierbinte, printre bălării și ciulini. Semnele trasate cu spray pe jos ce indicau drumul păreau că te duc către un performance clandestin, departe de muzeu. Aici, Dudek a construit o secțiune de tribune din paleți de lemn și rigips alb unde spectatorii puteau lua loc, dar nu înainte de a trece de o verificare neoficială la intrare, condusă de doi indivizi amenințători îmbrăcați în jachete bomber. În timp ce publicul aștepta cu nerăbdare să înceapă performanceul, asemenea unor suporteri înaintea unui meci de fotbal, se putea distinge echoul îndepărtat al unui concert – o coincidență norocoasă care a contribuit la atmosfera de meci. Încet dar sigur, o persoană din tribună începe să lovească pe ritm cu palmele în construcție. Imediat după, își fac apariția cei doi paznici de la intrare, cu jachetele lor voluminoase vopsite acum în portocaliu și albastru. Cei doi încep să urce molcom în tribune, frecându-se de suprafața albă și de câțiva dintre spectatori, în zgomotul perfomerului care încearcă să ademenească și publicul să scandeze.

Acțiunea de a lăsa urme de vopsea poate fi interpretată în mai multe feluri: culorile albastru și portocaliu sunt unele din reperele principale ai culturii fotbalului în acest performance, și acționează aici ca un fel de contaminare ce se răspândește printre membrii publicului; acest fapt mai poate fi văzut și ca marcarea unui teritoriu cu semne distinctive. Și totuși, performerii au fost blânzi în timp ce performau, lăsând loc oamenilor să reacționeze. Pe măsură ce se infiltrat ușor printre mulțime, lăsând dâre de vopsea pretutindeni, atitudinea lor părea a fi duală: ei doreau să angreneze publicul și în același timp să-l ghideze departe de arenă. Dintr-o perspectivă meta-narativă, spectatorii au contribuit la deturnarea semnificației tribunei – nu mai este un spațiu sigur pentru o privire pasivă. La fel ca în cultura fotbalului, performance art poate estompa granița dintre auditorium și scena principală, disrupând astfel pasivitatea obișnuită a privitorului. Performerii oglindesc atitudinea ultrașilor care deturnează meciurile de fotbal, atrăgând toată atenția asupra lor, doar că în acest caz, jocul de fotbal este scos din ecuație, iar meciul are loc între ei și public. Tribuna devine simultan un spațiu pentru acțiune și pentru contemplare pasivă. Dar dacă lumea e o scenă, publicul unde stă?

Atitudinea performerilor m-a făcut să mă gândesc la câinii ciobănești prin felul în care se impun spectatorilor dar, în același timp, ghidându-i cu grijă. Cu toate acestea, interactivitatea nu este forțată, ci doar se demonstrează că există și posibilitatea de lua parte în mod activ la o lucrare de artă, dacă publicul dorește. Actorii păreau periculoși și, totodată, primitori, nedorind să fie prea expliciți cu intențiile lor, provocând astfel fiecare spectator individual să-și iasă din rolul pasiv și să facă o alegere: rămân sau plec. Acțiunile celor trei huligani devin din ce în ce mai frenetice, ajungând să se împingă, să dea drumu la fumigene colorate și să rupă însăși arena. În urma lor, majoritatea oamenilor s-a mutat la margine și privea cum niște fanatici distrug însăși fundația sportului lor favorit, literalmente. Reacțiile publicului variază: unii erau confuzi, alții erau de-a dreptul frustrați, pe când unii chiar scandau slogane și băteau din palme. Un membru din public a rămas pe loc în timp ce performerii au vandalizat totul în jurul său. Înțeleg ce voia Dudek să spună: nu doar un simplu comentariu despre cum fanaticii fotbalului ajung să producă daune însăși sportului pe care îl adoră, dar și despre sentimentele mixte ale publicului oglindesc trăirile suporterilor de fotbal care sunt realmente interesați de un meci, dar sunt întrerupți de manifestări fanatice zgomotoase. Și bineînțeles, la fel ca pe stadion, huliganii au făcut gălăgie dar nu au fost cu adevărat violenți, nici măcar ei între ei.

Ispita arenei este un exemplu provocator de artă participativă. Fără public, nu ar avea loc performanceul, astfel spectatorii joacă un rol activ în determinarea rutei performanceului. Actorii nu urmăresc niciun scenariu, ci urmăresc reacțiile publicului iar asta poate duce oriunde. Această lucrare, însă, a urmat ruta previzibilă unde privitorii au ales să rămână doar la stadiul de privitori, și să nu ia parte la acțiune. Se pare ca publicul românesc încă nu s-a familiarizat cu artele performative, și încă ar prefera să se țină la distanță pentru moment. Chiar și-așa, lucrarea a stârnit reacțiile pe care Dudek le aștepta, el a creat un slice of life dintr-un meci de fotbal deturnat unde fie iei parte în mod activ sau privești scena de la distanță. În cele din urmă, tribuna albă din mijlocul buruienilor, fumul portocaliu ce acoperea imaginea catedralei s-au tradus într-o imagine chiar poetică. Astfel de performanceuri au puterea să formeze percepția generală a publicului cu privire la limitele artei. Spre deosebire de obiectele clasice de artă, unde spectatorul nu are voie să atingă, performanceurile participative dezvăluie dimensiunile efemere, interactive și etern schimbătoare ale artei.

Aceasta a fost partea I dintr-o serie de materiale editoriale despre Live Action Cell. Citiți partea a II-a și a III-a.