Dan Michiu este un muzician experimental care s-a hotărât să abandoneze cursurile de chitară pe care le urma și a decis să învețe totul de la zero, ca și cum el ar fi inventat chitara electrică. Cu un mic bagaj de cunoștințe el a învățat și învață să cânte de fiecare dată când atinge o chitară, căreia îi adaugă pedale de efecte, uneori modificând sunetul atât de mult încât chitara devine de nerecunoscut. În momentul de față e activ în mai multe proiecte în care se ocupă de partea experimentală a sunetului, fie prin adăugarea de sintetizatoare sau de radio-uri. Pe unul dintre discurile sale solo, „New Emulsions ”, de exemplu, totul se bazează pe benzi modificate prin schimbarea tempo-ului, întârzieri (ne)controlate sau alte „trucuri” despre care veți afla mai jos, dar și pe elemente de sinteză digitală, multe din zona obiectelor preparate. El lucrează, de asemenea cu imagine și sunet, adesea în proiecte de recuperare a producțiilor cinematografice vechi, cărora le creează noi coloane sonore. Autodidact și în ceea ce ține de partea electronică, Dan are și propriul label, în regim d.i.y., unde publică diversele colaborări la care participă, dar și multe alte albume ale unor artiști din întreaga lume, din Statele Unite ale Americii (Zach Rowden) până în Indonezia (Senyawa) trecând, evident, și prin România. E o plăcere să discuți cu el și în cele ce urmează vă veți edifica referitor la Dan Michiu, mai ales că artistul e plin de surprize.

Când ai început toată povestea asta cu muzica? Ai studii în domeniu sau ai învățat totul singur? Ce artiști te-au influențat cel mai mult?

Părinții mei nu cântau, neapărat, niciunul, n-am fost copil din ăsta cu pian în casă deși aveam o fascinație față de piane, când eram mic mai mergeam pe la cunoștințe sau muzee și eram atras de instrumente mari dar aveam în schimb discuri pe-acasă, mai ascultam, pe cele mai multe am ajuns să le apreciez abia în adolescență. Piesa „Careful with that axe, Eugene”, de exemplu, a celor de la Pink Floyd, aia a fost prima mea experiență cu sunetele experimentale, ăla a fost declicul, chiar dacă eram destul de micuț, aveam vreo 5-6 ani. Am pus la întâmplare albumul „Umagumma”, am ajuns la piesă și am avut un mic șoc cultural că așa ceva e publicat și că există și genul ăsta de artă sau de exprimare. Și am mai avut niște discuri din-astea, tata nu studiase muzica, ci arhitectura, și era prieten, de exemplu, cu Dorin Liviu Zaharia, de la „Olimpic ’64”. Tatăl meu era destul de pasionat de muzică deci au rămas câteva discuri importante din perioada aia, care mi-au stârnit interesul. Apoi, când am început eu să caut și să ascult muzică de unul singur, ca adolescent, hip-hop a fost. Și american, și românesc, și un pic francez, era și mai accesibil pe-atunci, după ’90. Era și aspectul ăsta experimental, de exemplu la Getto Dacii, Methadon3000, Deceneu sau Vexxatu’ Vex (actualmente Norzeatic, n.r.). Nu erau neapărat underground, ci editați de case de discuri mari cum ar fi A&A Records sau Cat Music. Singura cale să ajungi la artiști era prin casetele de la Hollywood Music & Film, unde găseai cam orice (loc celebru în anii ‘90, unde găseai aproape orice casetă, piratată, n.r.). Ascultam și mult hip-hop american: Wu-Tang, Cypress Hill, 36Mafia. Deci asta a fost ordinea: hip-hop la început și după aia găseam, mai greu, punk, muzică electronică și altele. În Bistrița aveam prieteni mai mari care făceau compilații, era foarte popular în underground death metal-ul, black metal-ul dar erau și unii care ascultau trip-hop britanic cum ar fi Massive Attack sau Goldie, zona asta de jungle, drum and bass, sau Portishead. Erau multe sectoare foarte preocupate de anumite zone de muzică, chiar și-ntr-un oraș mic. Am avut și un profesor de arte plastice care locuia chiar in liceu și venise cu o colecție întreagă de CD-uri și casete și trăgeam de la el tot ce prindeam: The Clash, Sex Pistols, Black Sabbath, aveam discografii complete dar și bootleg-uri (n.r. „înregistrări neoficiale”). Interesul pentru cântat a apărut pe la 13-14 ani când am început să învăț chitară clasică, am făcut 4 ani lecții după care am improvizat singur pentru că mi s-a părut mai important să fiu auto-didact. Abia când am ajuns la București m-am apucat, încet-încet, de chitară electrică. Mi-am dat seama din start că e un instrument mai ales când au apărut pedalele de efecte și de procesare a sunetului. Feedback-ul a fost prima revelație pe chitară electrică, după care au urmat delay-ul, reverb-ul, clasicele. Aici a început explorarea, mai ales după ce am început să cânt cu diverși alți oameni și discutând, descoperind, învățând, am încercat să-mi dezvolt un limbaj. Chiar dacă s-au făcut multe lucruri cu chitara electrică sau cu obiecte preparate, care produc sunete, există multe posibilități de exprimare noi, în funcție de abordarea fiecăruia.

Ești în esență un improvizator și mi se pare ca asta îți definește, cumva, compozițiile. Cum te pregătești pentru un concert? Ce efecte folosești, care e setup-ul? Mă refer în special la ce ai făcut alături de colectivul de muzicieni Billa Ensemble.

Pe partea tehnică nu e foarte complex la mine, e vorba de o chitară, un amplificator și poate în tot setup-ul ăsta adaug 2-3 pedale de efecte sau mai multe amplificatoare. Variază de la proiect la proiect. Pedalele de bază sunt un delay și un egalizator și/sau distorsionări sau o pedală tip wah-wah (pedală de efecte celebră, folosită pentru prima oară de Jimi Hendrix, n.r.), din care am două. Setup-ul meu e unul simplu și de bază pentru că am învățat în timp să mă feresc de necazuri pe lanțul de efecte. De, exemplu, pentru înregistrările alături de Billa Ensemble (Marie Vermont, the concept horse, Michiu, Turmeric Acid), am avut un fel de chitară electrica mică, pentru copii, pe care am luat-o în turneu ca să nu car prea mult. Am fost la București, Cluj, apoi prin Cehia și în Viena, mergeam cu trenul cărând după mine un delay și un head de bas cu tot cu un amplificator de 150 de vați, cu egalizator pe el, rigid și practic. Mă gândesc să folosesc în viitor niște chitare inventate sau adaptate radical. Nu știu ce va ieși dar mă gândesc la o scândură cu patru corzi, amplificată, de genul celei folosite de Merzbow.

Cum folosești banda magnetică? Iți faci loop-uri sau e mai complicat decât atât? Mă refer în special la piesa „New Emulsions”, care mi se pare cea mai „zgomotoasă” din ce faci.

Pe scurt, experimentele mele nu sunt foarte complexe. Practic ori lucrez cu casete găsite, degradate, care oferă niște sonorități surprinzătoare la care nu poți să ajungi prin procesare digitală. Lucrez mult cu loop-uri și colaje, totul cu casete găsite sau cu benzi de magnetofon, folosesc multe loop-uri, ori pe patru canale ori de pe un walkman modificat care are control asupra vitezei, sau bandă deteriorată. Folosesc și alte surse de sunet, sintetizatoare sau înregistrări de percuție, de obiecte, ori cu microfoane de contact ori folosind microfoane de reportofon care sunt, prin definiție, mai lo-fi. Folosesc diverse sunete înregistrate direct pe casetofon, astea mici sunt foarte ofertante dacă au control asupra vitezei.

La mine, cumva, instrumentul de bază e chitara electrică dar pe discul scos la casa de discuri Muhoi, un label din Hong-Kong, legendarul sintetizator Korg MS-20 și chitara au rol principal. MS20-ul e și sintetizatorul meu preferat, de altfel, pentru ce am nevoie. În rest mai am un Kaossilator galben și câteva gadget-uri. Mai am un Volca Bass și un Monotribe. Folosesc și câteva clape mici, Casio și altele. Înregistrez mult și folosesc bucățile care-mi plac. Am mai cântat și-n trupe de-astea mai convenționale, de rock, dacă vrei, dar întotdeauna mă interesa și zona asta de experiment. Prima dată cu chitara apoi am adăugat și mici elemente electronice, radio-uri, frecvențe ciudate. E foarte expresiv bruiajul de frecvențe AM sau FM și îmi place să-l includ in experimentele mele. Empiric, folosesc feedback-ul obținut din instrument, de obicei din chitară.

Cum abordezi un film mut când îi faci coloana sonoră alături de Abator Industries, proiect compus din Andreea Tincea, Cătălin Lungu, Daniel Iliescu și tine? Aveți deja la activ peste 10 filme.

E o abordare destul de simplă, ne uităm la film și stabilim cumva niște momente dar în rest e foarte pe filonul de improvizație liberă. Încercăm să fim sensibili, atenți la ce se întâmplă pe peliculă, dar ne dăm seama că e un performance live, nu neapărat o coloană sonoră, și ne asumăm niște libertăți. Restul rămâne la latitudinea publicului. Restul e în imaginație. Tehnic, de exemplu, ne uităm la film și stabilim niște instrumente pe care vrem să le folosim. La Abator Industries, setup-ul de obicei variază, uneori ai și o voce (Andreea Țincea) sau chitară electrică. Andreea își trece vocea prin tot felul de efecte și o procesează în timp real, de multe ori nici nu îți dai seama că e vorba de o voce umană.

Care a fost cea mai provocatoare coloană sonoră făcută alături de Abator Industries?

Cred ca Metropolis-ul lui Fritz Lang. A fost o provocare față de alte filme pentru că e și destul de alert, mai pe acțiune decât altele. La Nosferatu e o plăcere și ai multă libertate pentru că are o atmosferă pe care o poți interpreta cum vrei. Poți să construiești mult mai liber și mai lejer și să faci trecerile dintr-un moment într-altul mai fluid decât la alte filme.

Cum merge label-ul tău, Beach Buddies Records? Cum alegi ce publici și care e caseta cu cel mai mare succes?

Label-ul Beach Buddies Records a pornit ca o activitate prin care să păstrez și să mențin niște relații cu trupe, muzicieni, proiecte cu care am o relație personală. Label-ul a început chiar la începutul pandemiei, în care nu erau posibilități de-a călători, de-a cânta live și a fost o modalitate foarte practică de a păstra legăturile cu nucleul ăsta underground. Din fericire, label-ul se auto-susține pentru că mi-am făcut destul de multe legături și unii au diverse distro-uri (canale de distribuție), alții sunt activi pe Bandcamp, destul de loiali. Majoritatea cumpărătorilor sunt din Japonia, din Canada, din Statele Unite, Europa, mai puțin de la noi. Dacă îmi place muzica respectivă și mă stimulează într-un fel intelectual sau emoțional, o public. Contează foarte mult abordarea. Label-ul a pornit ca  un pretext de a arhiva și muzicieni locali, să fie variație.

Caseta care a mers cel mai bine: albumul Alkisah de la Senyawa, editat in colaborare cu Orgone Dealers disc scos de o rețea extinsa de labeluri din toată lumea și una mai recentă, de la argentinianul Lorenzo Gomez Oviedo. Au mers bine în materie de vânzări Laurențiu Coțac și, la fel, Somnoroase Păsărele. Oricum, nu e o competiție.

Care e label-ul tău preferat și de ce? Spune-ne puțin despre scena de casete do-it-yourself (independentă, care se ocupă de toate aspectele unui album, de la compoziție la promovare n.r.) din România și din regiune. Dincolo de muzică, aici găsim release-uri care vin la pachet și cu design-uri deosebite de coperți, uneori realizate de artiști vizuali consacrați, sau chiar obiecte de artă și carcase speciale pentru casete care se pretează colecționarilor.

Sunt foarte multe label-uri dar, dacă aș alege unele care mă inspiră, de la noi îmi plac mult Orgone Dealers, Institutul Cristea. Din afară mă inspiră tare cei de la Post Materialisation Music sau American Tapes. Îmi plac în general label-urile ghidate de ideea de independență și care descoperă sunete noi. Îmi place să găsesc oameni cu care ai lucruri în comun în context global, chiar dacă e vorba, de exemplu, de Japonia sau China: avem un filon comun prin prisma muzicii pe care o ascultăm, a cărților pe care le citim sau a filmelor pe care le vedem etc.

Ai colaborat cu mulți artiști locali până acum, variind de la Raul Starcz la Gili Mocanu. Cu cine ți-ar plăcea să mai lucrezi, din scena românească?

Am lucrat cu mulți dar nu premeditez nicio colaborare. Dacă apare contextul, sigur se va întâmpla ceva. Un EP care a ieșit pe casetă, dar și digital, proiectul Bebino (cu Alin Cincă de la formația Bastos la tobe), disc care se numește Freedoom. Sunt deja în discuții câteva colaborări în viitor, orientate în jurul acestui studio numit „Bun comun”. Unul dintre ele, tot cu Alin, conține lap-steel guitar și o orgă Farfisa, Omida se cheamă proiectul. Mai lucrez bine și cu Laurențiu Coțac. „Bun comun” funcționează ca un fel de spațiu comun al câtorva artiști din rețea, oameni care împart o etică comună, nu bazată pe succes ci mai degrabă pe dragostea de muzică.