Jiří [uitându-se la cele trei fotografii alb-negru de pe perete]: În prima imagine aştept să mă sune cineva, în a doua am mers într-un loc public şi la un moment dat am început să alerg şi am dispărut pe străzi, a treia este intitulată „Teatru”: eram într-o piaţă din Praga, mă comportam normal şi mă mişcam normal, un fel de performance doar că nimeni nu putea să îşi dea seama că era un performance. Acestea sunt trei imagini dintr-o colecţie de 14 sau 15, din ’76 până în ’78. Pe mese sunt obiecte, colaje sau mici picturi din anii 80 şi 90, e o selecţie a lucrărilor mele din ultimii 30 de ani, e o retrospectivă destul de mică, cu un număr redus de lucrări.

Cristina: Cine a decis să pună lucrările pe mese?

Frantisek: Când am avut prima întâlnire acum 2 luni, am discutat despre aranjamentul lucrărilor; deoarece spaţiul este destul de problematic, ne gândeam să le agăţăm de pereţi sau de nişte panouri. Acum câţiva ani Attila Kim a făcut o expoziţie pentru Plan B în care a aranjat lucrările conceptual pe o masă. Unele lucrări vor sta în picioare şi altele vor fi aranjate orizontal, am încercat asta ieri, dar lucrările sunt destul de fragile.

Cristina: În toate celelalte expoziţii lucrările erau aranjate într-o linie pe perete.

Jiří: Da, lucrările au fost făcute să fie aranjate pe pereţi, dar acum observ că, spre exemplu acest obiect care era conceput pentru a fi expus pe perete, acum arată ca o formaţiune arhitecturală, s-a schimbat complet, acum e mai degrabă un peisaj cu o biserică în mijloc.

Cristina: Nu există foarte multe picturi în această expoziţie, sunt mai multe obiecte decât altceva.

Jiří: Nu sunt pictor.

Cristina: Dar o făceaţi la un moment dat.

Jiří: Da, dar asta este doar o selecţie. Aceste piese fac parte din trei colecţii din Cehia. Nu au existat destule resurse pentru a aduce lucrări din străinătate, din muzee. Selecţia a fost făcută de Călin Dan.

Daria: Aceste obiecte sunt găsite şi modificate sau au fost făcute de dumneavoastră de la început?

Jiří: Totul este făcut din materiale găsite, lemnul a fost găsit de mine şi l-am transformat în artă. Nimic nu a rămas nemodificat. Acestea sunt toate intervenţiile mele.

Carmen: V-aţi distrus vreodată lucrările pentru a le reface?

Jiří: Nu, nu, nu. Nu am distrus niciodată nimic, îmi place materialismul şi îmi place aspectul vechi pe care îl au toate lucrările. Înainte să ajungă la mine au fost folosite pentru altceva, de exemplu ca mobilă; există amintiri impregnate în lemn. Totul a fost găsit şi refolosit de mine.

Cristina: Nu vă instalaţi lucrările în casă la un moment dat? Am văzut poze.

Jiří: Da, dar nu era casă mea, era biroul meu de la muzeu, am lucrat pentru Muzeul Naţional din Praga în depozitul pentru artă modernă din ’77 până în ’95 – un timp destul de îndelungat. Aveam o cameră – un birou – şi aveam propriile lucrări pe pereţi. Cred că pozele pe care le-ai văzut erau de atunci.

Cristina: Erau expuse pe pereţi că decoraţiuni sau le trataţi că pe o instalaţie?

Jiří: Era o instalaţie care se schimbă constant. Am făcut câteva dintre lucrări în acel spaţiu.

Cristina: Era biroul dumneavoastră un fel de galerie informală? Veneau oamenii să va vadă lucrările?

Jiří: Acest lucru era posibil. Mulţi oamenii treceau pe la depozit şi le vedeau. Pe atunci nu puteam organiza expoziţii oficiale.

Daria: Ce făceaţi mai exact la muzeu?

Jiří: Ajutam pregătirea unor expoziţii – scoteam lucrările din depozit, făceam şi muncă de arhivă – fiecare tablou avea un document. Era treaba mea să fac aceste documente. Dacă cineva dorea un tablou pentru o expoziţie, eu îl pregăteam pentru transport. Am făcut asta doar pentru bani. Mi-a plăcut dar îmi doream să produc artă.

Daria: Ce fel de artă era? Artă modernă?

Jiří: Da, artă modernă cehă, artă modernă clasică de la sfârşitul secolului 19 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Carmen: Aţi făcut vreodată o arhivă personală?

Jiří: Da, am propria mea documentaţie – coli A4 cu una sau două imagini şi un scurt text ca şi descriere, scris foarte simplu. Aceasta dcumentare originală face parte din unele colecţii acum.

Carmen: Şi cum le-aţi organizat? În ordine cronologică?

Jiří: Aveam doar câteva foi într-un dosar dar erau organizate în ordine cronologică.

Rareş: Şi cui i-aţi arătat această arhivă?

Jiří: Nu aveam un public. Doar colegii şi prietenii mei. Mă întâlneam cu ei şi la arătam dosarul. Era un mod foarte practic de a îmi cataloga lucrările.

Carmen: Prieteni dumneavoastră erau de asemenea artişti?

Jiří: Da, mă aflăm într-un grup de oameni cu interese similare – artă, acest gen de artă. Era un grup închis de oameni – 20 sau 30. Erau şi artişti, istorici de artă şi filozofi. Publicul performance-urilor erau aceşti oameni, nu aveam un public adevărat. Nu era posibil ca arta pe care o făceam să fie publică. Făceam evenimente private sau performance-uri pe străzi.

Rareş: Aţi avut şi câteva evenimente publice în vremea aceea? Unde?

Jiří: Erau destul de puţine. Spre exemplu am avut câteva expoziţii în apartamente. Nu în galerii sau muzee. Doar în spaţii private.

Rareş: Cum auzea lumea de evenimente?

Jiří: Oameni aflau unii de la alţii. Fără telefoane. Era aproape secret.

Cristina: Care era arta oficială pe atunci, în anii 70/80?

Jiří: Ştii şi tu! Eram în acelaşi bloc comunist. Fără pictură abstractă sau suprarealistă. Peisaje şi portrete. Pictură realistă.

Cristina: Aţi spus că în anii 80 situaţia din Cehia s-a îmbunătăţit. Puteaţi să expuneţi public, de asemenea?

Jiří: În anii 80 situaţia se îmbunătăţise. Am avut mici expoziţii pe holurile unor cluburi pentru tineri. Nu au fost în galerii normale dar era un spaţiu public.

Cristina: Şi în anii 90 aţi început să aveţi expoziţii în galerii comerciale?

Jiří: Da, situaţia s-a schimbat de pe o zi pe alta, lucrurile s-au schimbat absolut. Din 1990 arta publică a devenit o posibilitate pentru noi.

Carmen: Cât de extins era grupul dumneavoastră de prieteni? Aveaţi prieteni şi în alte ţări?

Jiří: Am avut câteva conexiuni în străinătate, mai ales în Polonia. Polonia era mai liberă pe atunci decât Cehoslovacia, arta contemporană era expusă public în mici galerii din Varşovia şi Cracovia.

Daria: Aţi avut vreun performance sau vreo expoziţie în Polonia?

Jiří: Prima mea expoziţie a avut loc în Varşovia într-o galerie mică pentru studenţi. A fost un eveniment restrâns dar pentru mine a fost important faptul că a avut loc într-un spaţiu public.

Carmen: Care a fost impactul apariţiei dumneavoastră?

Jiří: Am fost interogat de poliţie în Praga.

Carmen: Ce a însemnat prima expoziţie pentru dumneavoastră? V-a făcut să aveţi mai multă încredere în propria artă? V-a deschis uşi?

Jiří: Prezentarea publică a fost importantă pentru mine deoarece a fost prima mea apariţie. A fost diferită de felul în care expuneam în Praga într-un apartament oarecare.

Cristina: În anii 70 şi 80 aţi încercat vreodată să expuneti în public în Cehoslovacia?

Jiří: Nu, nu era posibil.

Cristina: Chiar şi dacă aţi fi intrat în Uniunea Artiştilor?

Jiří: Nu aş fi putut să fac parte din Uniunea Artiştilor pentru că nu am nici un fel de educaţie formală în artă – sunt autodidact. Trebuie să fi făcut o şcoală specială pentru a face parte din Uniunea Artiştilor şi trebuia de asemenea să creezi doar ce doreau ei.

Cristina: Dar nu aţi studiat nimic?

Jiří: Ceve de genul construcţie/inginerie dar nu la universitate, doar la liceu.

Carmen: Cum aţi intrat în acest grup de artişti şi filozofi?

Jiří: Pe acea vreme era important să ai câteva contacte. Primul meu contact a fost un artist de performance în Praga, am primit numărul lui de la un coleg artist din Varşovia. Am început să facem performance-uri împreună – am avut seri de performance în beciuri, era foarte underground. Aveam locuri de muncă similare. Am lucrat împreună cu Petr Štembera în aceaşi instituţie şi al amic artist lucra la Muzeul Științelor Aplicate ca ghid. Vorbeam mult la muncă deoarece nu prea erau multe de făcut. Puteam să stăm într-o camera împreună, să bem ceai şi să discutăm despre artă. Duă-amiaza mereu vorbeam.

Ana: Care era dinamica grupului dumneavoastră? Eraţi toţi prieteni apropiaţi? Aveaţi un grup foarte închis?

Jiří: Exista posibilitatea ca oameni noi să ni se alăture. Bineînţeles la un moment dat eram şi eu nou, dar era un grup destul de închis.

Carmen: Era închis pentru că aşa doreaţi?

Jiří: Nu, exista o lipsa de interes. Nu era public. Era destul de periculos şi era un secret. Trebuia să rămână aşa. Când organizam un eveniment, doar câţiva oameni ştiau despre asta, deoarece am fi riscat să fim prinşi de poliţie.

Cristina: Aţi avut vreun incident cu poliţia?

Jiří: Nu prea. Au fost câteva interviuri despre contactele noastre cu Polonia – asta era mai periculos decât orice altceva.

Cristina: Aveaţi acces la cărţi, filme, reviste? Aveati o cameră de filmat?

Jiří: Nu erau camere video în perioada aceea în Cehoslovacia. Bineînţeles aveam acces la informaţie, totuşi nu de la surse publice. Uneori ne erau trimise publicaţii sau materiale din străinătate, reviste sau cataloage.

Cristina: Eraţi informat despre scena de artă din Europa sau America?

Jiří: Da, bineînţeles. Dar doar din reviste fotografii şi articole. Nu am avut posibilitatea să vizităm.

Daria: Dar spre exemplu în Bucureşti în ’68 câţiva artişti pop art americani care vizitau Europa au organizat evenimente. S-a întâmplat asta şi în Praga?

Jiří: Da, în ’68 eram destul de liberi. Din ’65 până în ’71 Cehoslovacia a fost sub ocupaţia Rusiei.

Daria: Apăreţi în toate performance-urile deci cine a făcut pozele? Cineva din grupul dumneavoastră? Nu se aflau în pericol pentru că faceu pozele?

Jiří: Prietenii mei fotografiau performance-urile. Nu era atât de periculos deoarece acţiunile nu durau mult şi eram în spaţii publice, unde turiştii de obicei fotografiau împrejurimile. Cel care făcea fotografia nu era aproape de mine. Fotografiile au fost făcute de la o distanţă destul de mare.

Cristina: În anii 70 câţiva performeri americani au venit în Praga, Chris Bureden de exemplu.

Jiří: Da, Chris Burden a fost în Praga la vremea respectivă dar nu l-am cunoscut. Petr Štembera vorbea cu el, îşi trimiteau scrisori şi Chris ne trimitea cataloagele şi fotografiile lui. Eram informaţi despre ce făcea chiar de la el.

Cristina: Deci puteaţi trimite scrisori, poliţia nu le verifica?

Jiří: Da, scrisorile erau verificate dar atâta timp cât conţinutul nu era politic, era posibil să trimiţi scrisori.

Daria: V-aţi verificat vreodată dosarul la poliţie? Aţi fost spionat?

Jiří: Nu l-am verificat niciodată. Nu vreau să ştiu cine a informat poliţia în legătură cu mine.

Daria: Am citit că după ’78 aţi decis să nu mai apăreţi în imagini, să nu mai fiţi performer-ul. De ce ați decis să va evaporaţi din imagini?

Jiří: Nu a fost ceva raţional. Mă simţeam obosit să fiu în situaţiile respective şi am încercat să găsesc un alt mod de a mă exprima. După aceea am început să fac intervenţii mici sau instalaţii pe străzi iar corpul meu nu mai făcea parte din acţiune. Eu făceam pozele. Uneori doar pentru mine. Documentaţia a rămas la fel.

Cristina: Performance-urile dumneavoastră sunt despre comunicare dar de asemenea ele stârnesc discuţii despre artă în sine.

Jiří: Da, arta pe care o produc vorbeşte despre graniţa dintre artă şi non-artă/altceva. Cred că acesta este un aspect important al tuturor lucrurilor pe care le fac. Îmi place să fiu între cele două, să am o poziţie incertă şi neclară – folosesc obiecte uzuale, şi gesturi/acţiuni din viaţă de zi cu zi.

Cristina: Mi s-a părut că acest lucru era mai ales vizibil atunci când vă instalaţi lucrările în apartament – când le poziţionaţi şi trataţi că şi când ar fi fost mobilă sau decor. Într-un muzeu ar fi fost cu siguranţă ARTĂ, dar într-un astfel de mediu există spaţiu pentru a contesta poziţia lucrărilor. Într-un apartament ele par mai aproape de noi.

Jiří: Da, este adevărat. Timpul e important de asemenea. Uneori ceva poate fi neobişnuit, ciudat, murdar sau urat şi după 20 de ani se transformă în ceva frumos.

Ana: Care este relaţia dintre cele două medii în care creaţi? Performance-ul, imaginile şi video-urile şi obiectele?

Jiří: Nu există o relaţie între ele. Ambele folosesc elemente familiare pe care le chestionează, poate că aceasta este legătura.

Daria: Lucraţi într-un studio sau acasă? Arhivați obiecte?

Jiří: Nu am avut niciodată un studio. Aş putea avea unul acum dar nu am nevoie de el. Fizic, deţin puţine dintre lucrările mele. Tot ce am făcut vreodată este împrăştiat în diferite galerii, muzee şi colecţii. De asemenea nu am un loc pentru depozitarea materialelor. Imediat ce găsesc ceva fac ceva din el.

Ana: De obicei ştiţi ce vreţi să faceţi şi căutaţi materiale sau găsiţi ceva şi vă inspiră să creaţi o lucrare?

Jiří: Găsesc materialele şi ele mă inspiră să creez ceva – o situaţie sau o bucată de lemn.

Daria: Referitor la instalaţia mare cu acea pasăre pe o creangă, care aţi făcut-o special pentru această expoziţie – aţi venit să vedeţi spaţiul şi el a inspirat lucrarea, este ea o reacţie la acest spaţiu? Este o abordare foarte delicată.

Jiří: Ideea mi-a venit după ce am venit aici. Am vrut să las spaţiul să fie o parte proeminentă a lucrării. Nu am vrut să creez ceva brutal sau puternic care să se împotrivească spaţiului. Acest spaţiu este foarte intens în sinea sa – este puternic decorat şi are podele din marmură. Nu am vrut să fiu violent, ci să fac privitorii să se uite la spaţiu, nu doar la ceva ce am făcut eu. Cred că gardul ghidează şi restricţionează publicul, şi în acelaşi timp îl face să fie interesat de „spaţiul interzis”. Scena poate şi ea să fie interpretată într-o multitudine de feluri – poate fi un pedestal sau o bancă, provoacă privitorul să contempleze asupra înţelesului dacă să se aşeze sau nu – Este artă sau mobilă?

Daria: Gardul este executat într-un mod precar, şi chiar ieftin – din lemn brut. Există un contrast între materiale.

Jiří: Da, este asemănător cu un gard de la grădina zoologică sau de la ţară. Din nou are o conexiune prin material, cu celelalte lucrări ale mele. Este făcut într-un mod non-artistic.

Ana: De ce va place lemnul? Are doar legătură cu modul în care arată sau are vreun înţeles?

Jiří: Este organic, bineînţeles. Deasemenea este foarte uşor să lucrezi cu el, să îl tăi. Totuşi nu are nici un înţeles de natură simbolică.

Cristina: Conexiunea dintre lucrare şi spaţiu nu este politică sau violenţă, nu i se împotriveşte, şi totuşi nu este o abordare neutră.

Jiří: Nu m-am gândit la Ceauşescu când am făcut lucrarea. Dar bineînţeles că el face parte din această clădire. Ţintă mea principala nu este să expun probleme politice. Performance-urile mele sunt politice într-un mod subtil,poetic. Cred că afirmaţiile artistice sunt mai importante decât afirmaţiile politice. Politică face parte din noi dar există aspecte mult mai importante ale vieţii umane. Dacă te sărut nu contează dacă eşti de dreapta sau de stânga. Politica ţine de funcţionarea societăţii, la un nivel fizic – totuşi oamenii nu au doar membre, au de asemenea sentimente şi suflete. Deşi performance-urile mele vorbesc despre comunicare, am vrut să aibă un înţeles universal, să nu ţină cont de loc, fără restricţii impuse de graniţe sau regimuri politice. Am vrut ca ele să fie poziţionate la un nivel uman, deasupra politicii. Există şi mesaje politice în arta pe care o produc dar ele nu sunt ținta mea principală.

Carmen: Este acesta motivul pentru care vă referiţi la arta dumneavoastră ca la non-artă?

Jiří: Da, ea intenţionează să fie artă dar este la graniţă, este pe muchia dintre cele două. Vreau să fie de partea artei dar într-o poziţie instabilă. Totul este produs şi privit ca şi artă.

Daria: Aţi fost descoperit în 2000. Îmi imaginez că situaţia vi s-a schimbat radical.

Jiří: Da, a avut loc o schimbare dar nu pe partea mea – sper. Îmi produc artă în acelaşi mod. Eu doar fac artă şi restul se întâmplă în jurul meu.

Interviul a fost realizat de Cristina Bogdan, Daria Ghiu, Carmen Casiuc, Rareș Grozea și Ana Avram. Frantisek Zachoval, directorul Centrului Ceh, a intervenit de asemenea de câteva ori.

Jiří Kovanda, Anti-eroism și rezistență, este la MNAC București în perioada 30 iunie – 23 octombrie 2016.