Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste s-a lansat în 2014 ca o publicație independentă, în regim open access, care traduce și promovează teoria critică contemporană, în special cea orientată înspre noile paradigme generate de interacțiunea dintre om și mediu, om și tehnologie, om și alte viețuitoare (i.e. postumanism, transumanism, antiumanism, studii despre animale, antropocen etc.). Pe 21 aprilie, la librăria Hecate, s-a lansat al treilea număr, cu două traduceri în premieră din McKenzie Wark, precum și texte de Helen Steward, Richard Jenkins, Margaret Archer și Donna Haraway.

Am discutat relaxat despre viitorul postumanist al omenirii și postapocalipsă cu Vasile Mihalache, cofondator și traducător al Post/h/um. Deși prefixul post este probabil timpuriu și degrabă atașat tuturor fenomenelor din ziua de astăzi pentru a le conferi o oarecare aură de (post)maturitate, am decis să ieșim din sfera aceasta a hiperimpresionabilității și să purtăm un dialog pe marginea unor texte fondatoare ale postumanismului, multe dintre ele traduse deja în primele două numere ale revistei.

Care a fost momentul în care v-ați decis să începeți acest proiect și care au fost motivele pentru care ați decis să îl continuați?

Ideea a apărut în 2011 și a avut o doză de noroc la bază, așa cum au toate proiectele. Eu și Sînziana Cotoară am urmat un stagiu doctoral la Universitatea din Leiden, iar Daniel Clinci a fost la Amsterdam, și a fost destul de ciudat, pentru că ne-a fost greu să stabilim contacte cu profesorii de acolo și să ne rugăm de ei să accepte să ne coordoneze teza pe perioada stagiului. În final, unii dintre ei au fost foarte deschiși, deși inițial am fost priviți cu suspiciune. În general, bibliografiile de aici nu cuprindeau acele texte pe care le-am tradus ulterior. Ne-am dat seama că am dori să aducem o mulțime de articole descărcate de acolo. Ideea a pornit de la faptul că doream să aducem aceste articole în țară, legal, fără a face piraterie, deși nici unul dintre noi nu ține la ideea de drepturi de autor, și în traducere ne-ar fi foarte ușor, cum majoritatea lor sunt în viață, să-i contactăm direct. Ne-am gândit să facem asta ca un act politic – pentru că am fi putut foarte bine să publicam articolele pe un blog sau site așa cum erau, dar ne-am gândit că ar fi foarte important să creăm o legătură cu autorii. Am vorbit de multe ori pe mail cu Donna Haraway, spre exemplu, care a fost foarte deschisă, iar Terry Eagleton ne-a trimis o scrisoare de mână, el neavând mail. Ne-am gândit că ar fi important ca ei să afle ce se întâmplă în România. Unii au fost foarte deschiși – Bonnie Honig ne-a inclus în CV-ul ei la rubrica „Publicații”. Cred că le-a plăcut chestia asta, că cineva de la periferie e interesat de opera lor. Pentru că, acum să fim cinstiți, postumaniștii nici în Occident nu sunt chiar în fruntea academiei. Am continuat dintr-un motiv personal al fiecăruia dintre noi. E foarte simplu, motivul principal a fost să nu ne pierdem mințile și să continuăm să lucrăm în domeniul ăsta după ce am terminat doctoratul (niciunul dintre noi nu a avut șansa să devină universitar sau cercetător, deși am rămas, într-un fel, în zona asta – Daniel predă limba engleză la Facultatea de Medicină din Constanța, iar eu și Sînziana lucrăm în mediul editorial), așa că am zis să creăm un cadru de dezbatere, în primul rând pentru noi și apoi pentru toți oamenii care sunt interesați și care sunt cumva în afara universității, pentru că, din păcate, acolo deschiderea e foarte mică.

După cum mărturisiți, universitatea românească prezintă lipsuri considerabile în a asimila aceste noi curente mai departe de curiozitățile sau interesele private ale câtorva entuziaști. Cum vă explicați faptul că prima revistă românească dedicată acestor noi paradigme nu vine ca o publicație universitară, ci mai degrabă dintr-o inițiativă individuală – din afara sistemului și cu fonduri proprii?

Spuneam că Post/h/um a apărut pentru a compensa, în primul rând, lipsa accesului la bibliotecile digitale în universitățile românești, mult mai mare în 2011, când am decis să punem proiectul acesta pe roate, lipsă care mai există și acum. Iar apoi am vrut să dovedim, prin faptul că am publicat legal articolele în traducere, că oamenii aceștia chiar există, că vorbim cu ei și editorii lor, și să aducem nu doar o serie de articole fără noimă, ci să concepem numere tematice – primele două au fost „Postumanismul” și „Reproducerea”, al patrulea va fi „Copilul”.

Explicațiile pentru care universitatea nu face genul acesta de muncă cred că ar trebui să o dea chiar ea. Mulți universitari s-au interesat, în schimb, la scurt timp după apariție, dacă suntem indexați în baze de date și, în felul acesta, dacă ar putea primi puncte sau credite pentru publicarea lor în Post/h/um. Deocamdată nu publicăm articole românești, avem unul singur, bun, scris de Daniela Petroșel, pe care nu l-am inclus în niciun număr, publicându-l numai pe site, ca articol de sine stătător, pentru că, sincer, nici nivelul articolelor de teorie critică din România nu este foarte ridicat în momentul de față și, dacă ar trebui să le publicăm, am face multe compromisuri. Pentru că e mai important să citești și să traduci pentru a crea un vocabular de specialitate românesc și, implicit, o gândire. Știu că sună învechit, ca o dezbatere de la pașopt, dar este valabil în acest caz: sunt foarte mulți termeni și foarte multe concepte folosite chiar și în critica literară care nu au absolut nicio legătură cu varianta originală. Firește, fiecare e liber să le folosească așa cum vrea… pericolul e să se creeze o impresie de impostură. Am vrut să propunem și un limbaj care să stea la baza cercetărilor românești viitoare, o mică istorie în traducere a unor fapte culturale despre care universitățile românești nu vor să vorbească, din motive care le aparțin.

Care sunt dificultățile cu care v-ați confruntat până acum, pe lângă cele financiare, acestea din urmă fiind evidente pentru o publicație open acces?

Oricât ar părea de ciudat, dificultăți financiare propriu-zise nu am întâmpinat, pentru că, după cum spuneam, am făcut chestia asta singuri, fără investiții financiare, în afară de taxa pentru site care a fost modică, iar acum suntem găzduiți de Cristina Bogdan și ODD și am vrea să-i mulțumim pe această cale. Marea investiție a fost timpul și, cum time is money, nu a fost deloc ușor, fiindcă fiecare dintre noi are o slujbă cu normă întreagă, ceea ce înseamnă că de traducere și de promovare ne putem ocupa doar în puținul timp liber pe care îl avem. Ar trebui să avem mai mulți colaboratori. Până acum am tradus doar noi trei, fondatorii revistei. Altă dificultate inițială a fost convingerea autorilor că suntem de bună-credință – dar asta a trecut după primul număr, iar odată cu al doilea ne-a fost mai ușor, oamenii nu au mai fost reticenți. Au înțeles și ei că, dacă nu facem bani, nu trebuie să dăm bani – cam asta e ideea de economie a darului.

Revin la opțiunile noastre politice, care sunt pentru noi foarte importante, la fel de importante poate ca textele pe care alegem să le publicăm. E o economie a darului mai mult decât una a pieței și am dori să nu renunțăm niciodată la ea. De asemenea, ne-am dori, deși poate e ciudat pentru o revistă de teorie critică, de postumanism, ca Post/h/um să se adreseze unui public mai larg. Asta rămâne una dintre dorințele noastre. De altfel, în acești trei ani, publicul a crescut, iar conceptul de postumanism a pătruns deja în vocabularul criticii literare și culturale – chiar dacă termenul pare să însemne altceva aici -, ceea ce ne-a adus noi cititori, și încă o face.

În primul număr al revistei, Postumanismul, ați inclus teoreticieni ca Donna Haraway, Cary Wolfe, Neil Badmington ș.a.m.d., care încearcă să explice ce ar însemna depășirea umanismului, iluminismului și ideii de subiect liberal autonom și coerent (ca măsură a tuturor lucrurilor). Pentru mulți, ideea de postumanism aduce cu sine anxietăți apocaliptice. Pe de o parte este percepută drept o imposibilitate, chiar de către autorii pe care îi traduceți, în sensul că niciodată nu vom reuși să gândim și să ne gândim în afara limitelor umane. De aceea am adus cu mine și eseul lui Timothy Morton care spune că trebuie să fii mereu în gardă, atent(ă) să nu practici o formă de narcisism. Pe de altă parte, termeni ca unicitatea și demnitatea umane – termeni ideologici, dar necesari pentru instituții, cum ar fi declarația drepturilor omului sau organizații precum Amnesty – sunt dependenți de acest antropocentrism progresiv vehiculat din zorii timpurii ai modernității. Pentru a-i liniști pe cei care se simt inconfortabil în vecinătatea ideii de postumanism, cum ați vedea voi, în lumina a ceea ce ați publicat și tradus până acum, că ar arăta o etică postumanistă?

Mie mi-ar plăcea să îi liniștim, dar ai intuit bine, nu e nimic de speriat cu postumanismul. Avem pe coperta din numărul 3 un fragment din The Posthuman Manifesto al lui Robert Peperell care spune cam așa: oamenii nu sunt născuți egali, dar ar fi prea periculos să nu ne prefacem că sunt – și cred și eu în asta, de fapt, e evident că oamenii nu se nasc și nici măcar nu mor egali, una este să te naști în Siria devastată de război și alta este să te naști în Copenhaga. Asta ca un exemplu evident. Că ar trebui ca toți oamenii să fie egali, asta e altă poveste. Nu pentru toți postumaniștii, dar cel puțin pentru mine, descrierea lumii e mai importantă decât normarea sau normalizarea ei, cel puțin în această etapă a evoluției. Cred că dacă încercăm să descriem lumea, reușim să scăpăm mai ușor de capcana de care vorbea Timothy Morton, încercând să vorbim despre celălalt, și nu despre cum ar trebui să fie celălalt. E și aici un narcisism, cu siguranță, dar cred el că poate fi depășit mai ușor în felul acesta. De fapt, cred că asta ar fi una dintre marile erori umaniste: confundarea a ceea ce se întâmplă cu ceea ce ar trebui să se întâmple. O eroare de origine teologică, pe care umanismul o preia și pe care o duce în iluminism și chiar în zilele noastre și care a creat o mulțime de probleme metodologice, dar și politice. Umanismul are tendința de a ignora celelalte specii din toată ecuația asta a drepturilor. Cred că Timothy Morton vorbește despre faptul că natura nu a fost niciodată naturală și că naturalizarea naturii este tot un produs al umanismului, asemenea culturalizării culturii. Peste aceste idei cred că am reușit să trecem deja, de două generații de gânditori încoace.

E clar că drepturile omului nu sunt un dat natural, ci o construcție culturală, dar, pe de altă parte, tocmai din acest motiv, sunt foarte ușor de ignorat și de anulat. Drepturile omului sunt o iluzie necesară, evident, dar nu mai puțin o iluzie. Pentru a fi și mai clar și a nu se înțelege că sunt un adversar al drepturilor omului: ele sunt una dintre marile realizări istorice, dar epoca lor este pe cale de a se încheia și ar fi bine să fim pregătiți pentru asta. Cât despre apocalipsă, e ca la Derrida, a avut loc deja, deci nu va mai veni niciodată. Cum spuneai, nu putem gândi în afara limitelor umane, dar noțiuni ca autonomie, subiectivitate, agenție sunt deja puse la îndoială, iar soluția ar fi să regândim conceptul de om sau de orice altceva vom dori să ne numim, fiindcă s-ar putea să aflăm că ceea ce credem noi că sunt limitele umane sau Umanitatea noastră (cu U mare) nu sunt decât rezultatul unor relații dintre diferiți agenți abiotici și biotici, bacterii, tehnologie și specii non-umane.

Despre etică mă feresc să vorbesc, pentru că, deși știu că discuțiile acestea despre o etică postumanistă sunt în toi acum, pe mine subiectul mă face să mă simt inconfortabil și pentru că nu sunt filosof și nu gândesc în termeni filosofici, dar și pentru că etica este un produs umanist care se bazează pe un imperativ, indiferent dacă e categoric sau slab – și nu știu ce am putea impune unui cyborg. S-ar putea ca modul în care suntem construiți să aibă din ce în ce mai puțină legătură cu dorințele noastre și din ce în ce mai multă cu tehnologia și cu celelalte animale. Însă sunt destui care se pot ocupa de asta – Donna Haraway, în articolul pe care l-am publicat în numărul 3, vorbește despre niște lucruri interesante: necesitatea înrudirii profunde între Homo Sapiens și alte specii, necesitatea locurilor de refugiu în fața dezastrelor provocate de om… Acesta ar constitui un bun punct de plecare pentru o etică postumanistă.

Revin la contextul românesc, unde umanismul și universalismul (intră aici și autocolonizarea programatică parcă a culturii românești) sunt general acceptate și aplicate la nivel de programă și practici instituționale. Într-un context mai larg, Rosi Braidotti amintea într-o conferință despre triumful unui republicanism conservator din ultimele decenii în universitățile franțuzești, care, deși au produs figuri celebre ale contraculturii și avangardismului critic, precum Derrida, Deleuze, Foucault etc., nu au interiorizat nimic, spunea ea, din discursul acestora. Structural, universitatea a rămas inflexibilă la modificări radicale (de tipul anti-universităților anilor ’68-’70), ierarhică, elitistă, aservită statului și, mai recent, presiunilor din partea pieței. De ce valori postumaniste credeți că s-ar putea atașa o universitate și cum s-ar putea transforma prin acestea dintr-o fortăreață utopică într-o formă de organizare care să adreseze stringențele lumii contemporane?

Universitatea a apărut, ca întregul sistem educațional, de altfel, ca o necesitate a statului și ca o formă de organizare controlată de stat, în interesul statului. Și nu e nevoie de postumanism pentru a înțelege asta, marxiștii au subliniat destul de bine acest fapt încă dinainte de Mai ’68. Însuși statul este pus la îndoială ca mod de organizare al societății. Acest lucru se întâmplă mai mult în Vest, unde capitalul a luat locul statului în calitate de custode al universității, și mai puțin la noi.

Dacă tot vorbeam de narcisism și dacă e posibilă o ieșire completă din ideea de om sau dacă asta e doar o formă exuberantă, limită, de narcisism, în ce măsură ar fi aceasta relevantă pentru condiția artistului – dacă mai pot folosi sintagma asta fără ironie – dependentă într-o oarecare măsură de narcisism? Ca un context, de ceva timp, mulți artiști și curatori împrumută idei și practici ale discursului filosofic. Într-un performance al grupului CUNTemporary, ASMR Femme Alien Fixes You de Lizzie Masterton, spectatorul era transformat temporar într-un obiect rănit sau alterat. Acesta trebuia să poarte căști audio în fața unui ecran din spatele căruia o femeie-extraterestru încerca să stabilească un sentiment de empatie mutuală – și să problematizeze ideile de subiectivitate și intimitate dintr-o perspectivă postumană. Cum vă raportați la ideile acestea?

Da, m-am uitat la performance… e interesant chiar și așa, realizat cu mijloace modeste sau ciudate. Pune accent pe ideea asta de om ca obiect rănit sau ființă rănită mai degrabă, pentru că vocea respectivă se adresa unui om.

Da, au folosit o voce umană…

Și sună mai degrabă a om, nu a cyborg, ca o soră medicală din al Doilea Război Mondial care încerca să te aline cumva cu vocea ei.

Sau a extraterestru…

Un extraterestru foarte uman sau foarte umanizat. Și era prezentată ideea asta de extraterestru ca tehnologie, sau tehnologia ca extraterestru. Era o sursă de bunăstare – în sensul că repara specia umană. Pe lângă alte lucruri, m-a frapat un paternalism pe care extraterestrul îl are față de om, care suferă și care e animalizat într-un fel. Mai mult decât să fie transformat într-un obiect care să fie reparat – pentru că obiectele nu au nevoie de reparații, cel puțin nu lingvistice –, vocea crea o întoarcere pe dos a rolurilor: tehnologia care se umanizează și omul care se tehnologizează, totul prin medierea extratereștrilor, care ne-ar face să ne simțim ca o specie inferioară care are nevoie de ajutor. Dar din performance lipsea, cred, faptul că tehnologia înseamnă adeseori exploatare, și aici ar fi o ruptură a postumanismului față de transumanism. Postumanismul privește critic dezvoltarea tehnologiei. Performance-ul tinde mai mult către transumanism, iar extratereștrii se nășteau cu o tehnologie incorporată și cu un impuls de a avea grijă, de a repara oameni, deși mie mi se pare cam neverosimil.

Mie mi se părea interesantă ideea aceasta de grijă, despre care cred că a scris și Derrida pe la sfârșitul vieții. Pe de altă parte, lăsând la o parte anxietățile acestea că extratereștrii ar vrea să ne colonizeze, că acesta este tot un proiect uman și poate extratereștrii ar vedea lipsurile…

Da, poate pentru ei distincția superior/inferior nu are sens…

S-ar putea să ne doară mai tare dacă le-am fi indiferenți și ne-ar considera irelevanți… Ne-ar lovi în narcisism. Am prefera să vină o apocalipsă definitivă decât să fim considerați total de neglijat.

Revenind la performance, pe mine limbajul mă împiedică să mă consider un obiect rănit, pentru că atunci când cineva mi se adresează (și asta nu este posibil decât prin limbaj, și nu neapărat unul articulat, poate fi și un urlet sau atingere sau orice altceva) devin automat un subiect. Dar ai dreptate, te face să te simți subiectul unei puteri, adică un „obiect”.

Interviul a fost realizat live în mai 2017.