Dragi Nadira și Krishan,

Am întâlnit pentru prima dată lucrările voastre la documenta fifteen, unde ați fost prezenți ca parte a colectivului *foundationClass, și am rezonat instantaneu cu ele. În special instalația de steaguri de la Fridericianum, care au strâns o mulțime de reflecții critice asupra artei și educației, atât din perspectivă pedagogică, cât și comunitară. S-a simțit ca o abordare foarte intimă și cu picioarele pe pământ a proceselor educaționale, dar a fost și foarte puternică, precum un cor de manifeste personale diferite. Ne puteți spune mai multe despre *fC, despre modul în care v-ați găsit locul în Weißensee Kunsthochschule Berlin (KHB) și care sunt provocările voastre?

Nadira Husain: Proiectul la care vă referiți se numește Becoming. Este o lucrare continuă care constă în compilarea gândurilor, preocupărilor și reflecțiilor noastre cu privire la educația artistică în contextul german. Textele sunt tipărite pe bannere pe o parte, iar pe cealaltă sunt fotografii realizate în principal în spațiul nostru de la Weißensee Kunsthochschule din Berlin.

Am putea spune poate puțin mai multe despre *fC. Este un program educațional care a fost creat în 2016 pentru a deschide accesul la universitățile de artă și design pentru persoanele exilate în Germania, care suferă de pe urma rasismului sau alte forme de discriminare. În general, lucrăm cu fiecare grup timp de două semestre. Programul este gratuit și oferă materialele necesare. Echipa educațională este formată din persoane care, ele însele sau prin intermediul familiilor lor, au trăit migrația. Atelierele și cursurile sunt construite în jurul unei abordări decoloniale și transculturale, luând în considerare perspectivele și nevoile participanților. Aceștia vin cu experiențe foarte diverse: unii sunt deja artiști care doresc să studieze în Germania, în timp ce alții sunt începători.

Suntem parte a Weißensee Kunsthochschule, care ne oferă spațiu și sprijin administrativ. De asemenea, putem colabora cu diferite ateliere și departamente, dar toate finanțările noastre provin din surse externe.

În ceea ce privește provocările noastre: principala este finanțarea, care depinde de politicile de frontieră și de migrație ale Germaniei. Faptul că nu suntem complet integrați în universitate ne împiedică să consolidăm sustenabilitatea programului. O altă problemă, la fel de structurală, este motivul pentru care a fost creat programul: pentru a compensa lipsa de acces la instituțiile predominant albe pentru persoanele cu origini imigrante. Atât timp cât nu există mai multe persoane din medii de imigranți sau care să reprezinte diversitatea atât în rândul personalului didactic, cât și al studenților, instituția va rămâne neincluzivă și axată pe oameni albi.

Krishan Rajpakshe: Când întrebați cum am reușit să ne facem loc în cadrul Școlii de Artă și Design Berlin-Weissensee sau care au fost dificultățile noastre, provocarea constă în a ne găsi locul în cadrul institutului de artă. Este o luptă să ne consolidăm, mai ales într-un organism guvernamental puternic instituționalizat. Însăși prezența noastră – fie că este vorba de aspectul nostru, de proiectele noastre sau chiar de trecutul studenților noștri – poate fi văzută ca o provocare a narativelor, metodelor de predare și modurilor existente de a gândi despre artă.

Faptul că noi, curriculum-ul nostru și cunoștințele noastre suntem uneori percepute ca amenințări, nu face decât să sporească dificultățile. De exemplu, *foundationClass există din 2016, dar nu am fost niciodată complet integrați în școală. În ciuda muncii noastre de-a lungul anilor, instituția tinde să ne celebreze ca parte a programului lor de diversitate, mai degrabă ca pe o piesă decorativă, decât să ne recunoască adevărata valoare.

Nu că am avea nevoie de celebrarea lor, dar o recunoaștere autentică ar putea încuraja un dialog semnificativ între *foundationClass și școala de artă. Din păcate, acest lucru a lipsit, iar în unele cazuri, a fost chiar o rezistență din partea lor. Unii dintre studenții noștri, de exemplu, au fost respinși aici, chiar dacă cererile lor au fost acceptate de alte școli de artă din Germania.

Aceste provocări ne dau impresia că cioplim într-o rocă dură, precum granitul. Chiar trebuie să cunoști tehnicile potrivite, altfel vei ajunge să-ți distrugi uneltele. Aceasta este strategia și preocuparea pe care trebuie să le avem mereu în vedere atunci când avem de-a face cu instituția, în special în contextul german, deși acest lucru se poate aplica și în alte contexte. Școlile de artă, fie ele progresiste sau conservatoare, încă funcționează în limitele proiectului național de stat german. Rareori depășesc aceste limite.

Aceasta nu este doar o provocare specifică Germaniei; școlile de artă, în general, tind să joace în acest cadru liberal – conservator, în special în Europa. Chiar și cei mai progresiști artiști operează adesea în limitele statului-națiune, ceea ce reprezintă o altă provocare pentru noi – în special pentru cei dintre noi care venim din alte părți ale lumii. Nu trebuie doar să formăm un curriculum, ci și să creăm provocări și să ne integrăm în acest cadru.

În ciuda acestor obstacole, ideea din spatele *foundationClass este simplă: dorim să sprijinim și să încurajăm oamenii, în special pe cei cu un trecut migrator, să aibă acces la școala de artă. Dar întrebarea rămâne – cum facem acest lucru în mijlocul tuturor acestor lupte, rezistențe și uși închise?

Una dintre cele mai mari provocări actuale ale noastre este finanțarea. După opt ani, am ajuns într-un punct crucial în care finanțarea noastră se va termina în aprilie 2025. Există 90% șanse ca *fC să nu mai continue fizic după aceea, deși sperăm să continuăm ideea de *foundationClass în colaborare cu prietenii și aliații noștri. Cu toate acestea, fără sprijin financiar, nu știm cum va fi posibil.

Am fost finanțați de programe precum QIO, care a fost creat ca răspuns la valul semnificativ de migrație către Germania în 2015. Dar, pe măsură ce starea de spirit politică din Germania s-a schimbat, la fel s-a întâmplat și cu disponibilitatea fondurilor pentru așa-numitele proiecte pentru refugiați. Această schimbare are un impact direct asupra noastră, deoarece afectează cine poate intra la școala de artă, cine poate studia arta și, în cele din urmă, cine poate trece granițele germane.

Pierderea acestei finanțări a zdruncinat însăși fundația programului nostru. Ca urmare, am purtat discuții constante cu Academia de Artă și Design din Berlin, unde ne aflăm. Am propus ca școala să ne integreze în bugetul lor, permițându-ne în același timp să ne păstrăm independența ca program. Acest lucru ne-ar oferi siguranța și stabilitatea atât de necesare, permițându-ne să planificăm pentru viitor.

Fără acest sprijin, precaritatea situației noastre creează un mediu de lucru toxic, în special pentru cei care lucrează cu noi și pentru cei pe care ne propunem să îi sprijinim. Multe dintre persoanele pe care le sprijinim provin din medii dificile și au nevoie de un sprijin infrastructural și emoțional semnificativ. Atunci când noi înșine ne confruntăm cu dificultăți, este greu să oferim acest sprijin în mod eficient.

Încercăm de ceva timp să explicăm acest lucru școlii – cum integrarea noastră în bugetul școlii ne-ar oferi siguranța de a ne continua activitatea. Simplul fapt de a exista în cadrul școlii este o luptă, iar delimitarea spațiului nostru este o provocare continuă. Dar să vedem cum va continua această situație. În general, cred că menținerea independenței în cadrul oricărei instituții, concomitent cu implicarea în aceasta, va fi întotdeauna o provocare.

Ați fost deja de două ori în România cu ateliere și sesiuni de mentorat, iar elevii care v-au întâlnit cu ambele ocazii spuneau că sunteți genul de educatori care lipsesc aici. După cum au declarat unii dintre ei, a fost mai valoros și mai inspirat să lucreze cu voi decât să tot ce au lucrat în cadrul liceului și universității. Când (și cum) ați învățat sau (dez)învățat să fiți educatori artistici?

N.H.: Când am fost invitată să predau la *fC, am ezitat inițial, deoarece experiența mea anterioară la colegiul de artă nu fusese plăcută. Cu toate acestea, agenda politică a *fC s-a aliniat cu ceea ce am simțit că lipsește în timpul studiilor mele, așa că am decis să încerc, sperând că, fiind printre oameni care gândesc la fel, aș putea produce o schimbare semnificativă.

Calea mea către predarea artei a fost modelată mai degrabă de implicarea mea în diverse activități educaționale prin intermediul asociațiilor și prin munca comunitară în Franța și Germania, decât de propria mea practică ca artist. În Europa de Vest, profesorii din academiile de artă nu au adesea o pregătire formală în predare. În timpul studiilor mele, mulți profesori erau bărbați albi care întruchipau o imagine stereotipă a artistului eroic și autonom. Acest model m-a făcut să mă simt incomodă, deoarece era adesea însoțit de sexism, rasism și de o viziune predominant eurocentrică asupra artei. Provenind dintr-un mediu multicultural franco-indian și islamic, am simțit că o parte semnificativă a moștenirii mele artistice era marginalizată, și simțeam rușine pentru că nu se încadra în normele stabilite.

Din fericire, am văzut progrese spre o mai mare paritate de gen în rândul cadrelor didactice și o includere tot mai mare a discursurilor privind globalizarea și decolonialitatea. Cu toate acestea, vechiul model al profesorului artist autonom persistă încă în multe școli de artă, susținut de structuri instituționale de lungă durată.

În modul meu de a preda, nu mă concentrez pe împărtășirea propriei mele arte, ci mai degrabă pe valorificarea a ceea ce propun studenții. Rareori predau singură; prefer un model de predare în echipă sau duo, care expune studenții la perspective multiple. De exemplu, Krishan și cu mine colaborăm adesea la *fC, și tot așa lucrăm și cu Minitremu. În plus, am predat alături de Marina Naprushkina un curs extins de pictură ca profesori invitați la UdK în Berlin în ultimii trei ani. Marina fiind, de asemenea, parte a echipei de educatori *fC.

Modelul nostru de a preda este atât o experiență de învățare cât și una de instruire. Pe lângă *fC și munca noastră cu Marina la UdK, participăm la diverse ateliere și cursuri de formare suplimentare pe teme precum gen, anti-discriminare, boli psihotice, prim ajutor și multe altele. Această învățare continuă ne ajută să creștem și să ne adaptăm ca educatori la realitățile sociale cu care se confruntă studenții.

K.R.: Întrebarea despre cum sau când am învățat sau am deprins să fim educatori de artă este foarte interesantă. Personal, experiența din România a fost semnificativă. Am avut multe discuții cu Nadira despre asta și am reflectat profund la cât de recunoscători suntem pentru experiențele pe care le-am avut. Faptul că trăim într-o țară ca Germania, unde e dificil să fi o gazdă bună și există o lipsă generală de cultură și umor în materie de găzduire, ne-a făcut să apreciem cu adevărat timpul petrecut în România. Când am ajuns, mai ales după volumul mare de muncă și experiențele provocatoare de la documenta, primirea călduroasă pe care am primit-o în România, atât de la prieteni vechi, cât și de la cunoștințe noi, a fost cu adevărat revigorantă.

Această căldură și ospitalitate ne-au făcut să fim mai relaxați, ceea ce simt că lipsește în Germania. Vreau să-mi exprim recunoștința pentru asta. Este important pentru noi, ca artiști, să înțelegem semnificația găzduirii – primirea prietenilor, familiei, vecinilor și chiar a străinilor, împreună cu cunoștințele lor, atât orale, cât și documentate.

Revenind la întrebarea voastră despre cum am învățat și cum am deprins educația artistică – trecutul meu este diferit, deoarece nu am studiat arta într-un context european, ci mai degrabă în Asia de Sud, mai precis în Sri Lanka. Educația artistică de acolo este foarte tradițională, concentrându-se în principal pe meșteșuguri. Cu toate acestea, cred că educația mea artistică cea mai semnificativă s-a petrecut în afara instituțiilor formale, pe străzile din Colombo, prin conversații nesfârșite cu prietenii, la ore târzii din noapte. Aveam o mică speranță și dorința de a face lumea un loc puțin mai bun.

A crea artă în Sri Lanka este foarte dificil din cauza lipsei de sprijin instituțional și de stat și a finanțării practic inexistente. A trebuit să ne gândim în mod creativ cum să ne susținem pe noi și arta noastră. Finanțarea nu a fost obiectivul principal; a fost vorba mai mult despre cum am putea face ceea ce ne place, bucurându-ne în același timp de proces. Fie că acest lucru a însemnat găsirea unor locuri de muncă alternative sau utilizarea propriilor noștri bani, am învățat să fim independenți.

În Colombo, dacă doreai să primești finanțare, trebuia să fii aproape de ambasade sau instituții culturale, ceea ce nu era o opțiune pentru mulți dintre noi. Astfel, am învățat cum să creez artă care să fie relevantă perspectivei mele, relevantă politic și ancorată în realitățile vieții, mereu cu speranța de a contribui la o lume mai bună. Pentru mine, este vorba despre empatie, un lucru care mi se pare deficitar în contextul educației artistice din Germania.

Nadira și cu mine împărtășim multe – arta noastră, viețile noastre, valorile noastre și politica noastră. Acest teren comun ne permite să lucrăm împreună și să ne apreciem reciproc arta, fără să creăm medii eroice sau toxice. În schimb, ne concentrăm să rămânem relevanți pentru societate și căutăm bucurie în acest proces. Pentru noi, arta este un mijloc de a naviga prin relațiile noastre sociale, culturale și politice.

În predare, abordarea mea este de a crea în primul rând un spațiu – unul fără ego, în care să ne cunoaștem mai bine. Înțelegerea dificultăților celorlalți este esențială. În cadrul cursurilor sau atelierelor mele, acord o mare importanță etapei inițiale de creare a unui spațiu respectuos și important pentru dialog. Este vorba, în primul rând, de a ne împrieteni, apoi de a discuta despre artă.

Acest spațiu trebuie să permită exprimarea emoțională – fie că râzi, plângi sau faci glume. În aceste spații putem începe să ne dezvoltăm și să ne articulăm cunoștințele despre viață prin artă. Atunci când discut despre educația artistică în școli sau ateliere, subliniez întotdeauna faptul că arta nu înseamnă doar crearea de obiecte; este vorba despre cât de mult contează lucrarea pentru tine, pentru prietenii tăi și pentru societate.

Facilitarea unui atelier sau a unei clase nu înseamnă să forțezi pe toată lumea să lucreze. Dacă cineva trebuie să se odihnească sau pur și simplu nu se simte în stare, este în regulă. Cel mai important lucru este să creăm un spațiu confortabil și comunicativ. Dacă stabilim un mediu de învățare care este deschis, plin de empatie și înțelegere, vom permite ca adevărata învățare și dezvățare să aibă loc.

Ceea ce am observat în România și în Timișoara, prin conversațiile cu participanții la taberele de artă, este că nu vorbim doar despre talent sau cunoștințe. Este vorba despre crearea unui spațiu în care este în regulă să faci greșeli sau să te odihnești atunci când ai nevoie.

Crearea unui spațiu cu empatie, bucurie, umor, gândire critică și politică – în special politică radicală – este esențială. Nu suntem liberali, dar ne străduim să oferim perspective diferite. Această abordare permite învățarea și dezvățarea. Mă bucur că prietenii și participanții noștri s-au bucurat de ateliere, pentru că poate, așa, am schimbat ceva.

Nu vreau să subminez eforturile profesorilor de la școlile de artă, deoarece de multe ori atmosfera instituțională, nu persoana, joacă un rol important. Cu toate acestea, indivizii au posibilitatea de a crea spații de învățare dacă aleg să o facă. Acesta este un lucru pe care l-am văzut în inițiative precum Minitremu, unde sunt create spații nu doar pentru învățare, ci și pentru petrecerea timpului liber, cu bucurie și umor.

Artiștii nu sunt închiși doar în studiouri, creând opere de geniu în izolare. Ceea ce am făcut eu în Sri Lanka a însemnat să cunosc mulți oameni și să stabilesc relații autentice cu ei – fie că erau vecini, prieteni sau chiar străini. Această dorință autentică de a relaționa este ceea ce mă inspiră să predau. Vreau să învăț despre oamenii din fața mea, să le înțeleg dorințele și să le împărtășesc.

Această abordare ne face vulnerabili la dezvățare, ceea ce este esențial. Recunoașterea faptului că am greșit sau că mai avem multe de învățat necesită flexibilitate. Poate că asta este ceea ce încercăm să oferim și mă bucur că prietenii și participanții noștri au simțit și ei acest lucru.

La Minitremu ați prezentat, printre altele, „Toolkit für Machtkritische Projektverwaltung”, ceea ce poate fi tradus ca un „Set de instrumente de management de proiect pentru critica puterii”? În orice caz, ați venit cu acest concept de transparență, sau de a fi transparent în fața unor instituții, în mare parte opace, care decid în cele din urmă dacă existența unei alternative culturale sau educaționale este justificată sau nu. Acest lucru ne-a atins într-un mod foarte profund, deoarece majoritatea proiectelor noastre sunt finanțate din fonduri publice și ne-am blocat mereu în această dilemă, cât de transparenți ar trebui să fim. Putem vorbi un pic mai mult despre asta?

N.H.: „Toolkit für Machtkritische Projektverwaltung” (Set de instrumente de management de proiect pentru critica puterii) a fost creat în primul rând pentru a împărtăși experiența noastră cu alte inițiative ca a noastră, care fac parte parțial din instituții, dar le și critică. Solidaritatea și schimbul de experiență între astfel de inițiative sunt vitale pentru supraviețuirea noastră. Există, desigur, o ambivalență semnificativă în a ataca instituția în timp ce explicăm deschis metodele noastre. De exemplu, strategii precum a lua banii și a fugii, sau puterea ștampilei instituționale care ne acordă o parte din autoritatea instituțională. În lucrul cu persoanele marginalizate structural, aceste ștampile pot face uneori mici miracole birocratice, cruciale pentru viața lor.

Scopul nostru este de a deschide accesul instituțional persoanelor marginalizate care nu beneficiază în prezent de acesta. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să ne implicăm și să îmbunătățim sistemul din interior. Suntem norocoși să funcționăm încă într-un cadru democratic în care instituțiile sunt supuse legilor și principiilor democratice. Cu toate acestea, instituțiile pot fi opace și pot lua decizii care subminează principiile democratice și de justiție socială pe care le susținem, adesea prin complicarea proceselor sau prin utilizarea complexității sistemului ca o scuză pentru a împiedica progresul.

*fC este un instrument politic, iar setul de instrumente este o extensie a acestei abordări. În timp ce instituțiile sunt sisteme mari, care se mișcă lent, „entitățile pirate” care se nasc din ele au, de asemenea, puterea de a le contesta și transforma. Așa cum subliniază acest set de instrumente, este esențial să se găsească echilibrul corect între diplomația strategică și o doză sănătoasă de discreție.

K.R.: Întrebarea despre transparență a fost abordată în principal de Nadira, dar aș dori să extind unele încrengături ale acestei discuții. După cum a menționat Nadira, *foundationClass este un instrument politic, iar aceste seturi de instrumente sunt o extensie a acestei abordări. Ați menționat, de asemenea, transparența, pe care eu o văd ca pe o strategie de responsabilizare a instituțiilor. Atunci când ne uităm la documente sau la seturi de instrumente privind derularea proiectelor, acestea arată adesea cum să te comporți bine în cadrul unei instituții și prezintă diverse strategii. Dar, dacă ne gândim mai mult, aceste seturi de instrumente expun subtil, de asemenea, lucrurile urâte care se întâmplă în cadrul instituțiilor, fără a le menționa în mod explicit.

Prin urmare, abordarea noastră în ceea ce privește transparența se referă, de fapt, la responsabilizarea instituțiilor și a persoanelor din cadrul acestora și la dezvăluirea a ceea ce se întâmplă în culise. Atunci când practicăm transparența, obligăm celelalte părți să ne răspundă cu un nivel similar de deschidere. După cum a menționat Nadira, totul funcționează împreună – găsirea unui echilibru între diplomație, politică radicală și rețele sociale contribuie la crearea *foundationClass ca instrument. Această cunoaștere devine un proxy, o modalitate de a deschide instituția.

Transparența, în acest context, are puterea de a expune și dezvălui defectele dintr-o instituție putredă, arătând de ce anumite lucruri nu funcționează. Acesta este motivul pentru care facem lucrurile diferit și suntem transparenți în privința metodelor noastre. Dar tocmai această transparență împinge instituția să se dezvăluie și ea.

Așadar, în acest caz, setul de instrumente pe care l-ați menționat și abordarea generală pe care o oferim în cadrul cursului de bază includ toți acești pași. În timp ce oferim aceste instrumente studenților noștri, le spunem implicit și cum funcționează instituția. Acest lucru le oferă posibilitatea și alegerea de a decide dacă doresc sau nu să se implice. Pentru mine, transparența înseamnă responsabilizarea instituției.

Încă de la documenta și întrebările pedagogice pe care le-ați ridicat, una anume a rezonat cu noi și pare din ce în ce mai complicată de elucidat: „Cine are acces la școlile de artă?”. Înțelegem că legați această întrebare de Germania și de privilegiul de a fi în lumea artei, care este cumva restricționat pentru persoanele care sunt refugiate sau imigrante. 

În același timp, dintr-o perspectivă locală, este curios cum întrebarea voastră trebuie să definească mai întâi ce este arta, ce este o școală și așa mai departe. În teorie, oricine poate avea acces gratuit la o școală de artă, însă tot mai puțini studenți sunt dispuși să facă acest lucru, deoarece artele reprezintă ultima carieră pe care cineva ar trebui să o urmeze. Iar dacă cineva are voie sau este încurajat să o facă, școlile sunt blocate undeva în trecut sau au făcut un pas uriaș direct în antreprenoriatul clasei creative, arta fiind astăzi sinonimă cu industria de lifestyle. Ce părere aveți despre asta?

N.H: Este ușor de presupus că, în Germania, accesul la studii de artă și design – în afară de examenele comune de admitere – este relativ deschis tuturor. Aceasta este imaginea pe care sistemul o proiectează foarte des. Cu toate acestea, cei care participă și trec de aceste examene competitive provin de obicei din clasa de mijloc albă, iar personalul didactic reflectă această lipsă de diversitate. Acest lucru dezvăluie exclusivitatea încorporată în sistem.

Deși învățământul superior în Europa este, în general, accesibil din punct de vedere financiar sau este posibil prin intermediul burselor, acest lucru nu este suficient. Pentru a intra într-o școală de artă, cineva trebuie să simtă un sentiment de legitimitate și să se poată imagina prosperând în acest mediu. Totuși, aceste instituții artistice și educaționale sunt fundamental albe și structural rasiste. Fără schimbări semnificative în ceea ce privește perspectivele cadrelor didactice, programele școlare și politicile de acces, status quo-ul va rămâne neschimbat. Instituțiile trebuie să își dorească cu adevărat să își deschidă porțile, dar de multe ori vedem că retorica deschiderii, a diversității și a anti-discriminării este preferată atâta timp cât rămâne doar atât – retorică. Atunci când aceste principii sunt puse în practică, cei aflați la putere, care sunt predominant albi, se tem să-și piardă privilegiile.

În prezent, ne aflăm într-o eră a tokenismului, în care cei care suferă din cauza discriminării sunt prezentați ca excepții de la regulă, folosiți ca simboluri ale minorităților. În timp ce aceste persoane ar putea reuși să intre în sistem, supraviețuirea în cadrul acestuia este o provocare cu totul diferită.

Din experiența mea ca educator, este evident că instituțiile primesc adesea persoane din medii de imigranți care aduc perspective critice, intersecționale și decoloniale. Cu toate astea, aceste persoane sunt adesea îndreptați către posturi temporare sau de lectori invitați, rareori primind contracte permanente. Krishan și cu mine suntem prea familiarizați cu acest scenariu. Simțim că uneori suntem aduși doar ca să realizăm munca de diversitate structurală pentru instituțiile albe, însă aceste instituții nu ne oferă continuitate. Unii activiști cu opinii radicale resping această exploatare și refuză să colaboreze, în timp ce alții o acceptă, considerând-o un mijloc de a realiza progrese mici, dar semnificative.

Deoarece misiunea *fC este de a sprijini persoanele cu experiențe dificile legate de migrație, rasism și discriminare în obținerea accesului la universitate. Având în vedere acest lucru, cineva s-ar putea întreba de ce i-am încuraja să intre într-un sistem care poate fi ostil și care nu le garantează un viitor profesional. Deși lumea artei are adesea o natură elitistă, ea încă există în domeniul cultural, unde diverse voci pot fi auzite și pot avea influență. Mulți oameni, în ciuda experiențelor lor dificile de viață, au o nevoie profundă de exprimare creativă. Poate că sună naiv, dar eu cred că această dorință ar trebui să fie accesibilă tuturor. La *fC, nu vrem să vindem vise; în schimb, ne străduim să pregătim participanții pentru realitățile dure ale domeniului, recunoscând și cultivând în același timp potențialul lor creativ și artistic.

K.R.: Cred că întrebarea despre cine are acces la școala de artă pare simplă. După cum ați menționat, teoretic, ar putea fi oricine. Dar cred că întrebarea merge mai departe; este o chestiune de clasă.

De asemenea, este vorba despre cine are acces la anumite cunoștințe în primul rând, având în vedere mediul familial și clasa socială. Studierea artei este un privilegiu, dar pentru unii studenți, este o ultimă soluție. În general, cred că conceptele de artă și școală aparțin unei lumi europene vechi, predominant albă. Trăim într-o perioadă în care artiștii trebuie să îmbine arta și viața, unde viața însăși devine o școală, atât din punct de vedere social, cât și politic.

Cu toate acestea, există încă o separare structurală între școală și artă. Personal, nu cred că școlile de artă sunt cele mai progresiste locuri. Fie în Germania sau în altă parte, aceste școli produc adesea un tip specific de estetică și ideologie, pregătind în cele din urmă oamenii pentru piața de artă. În prezent, doar câțiva artiști se implică în schimbările sociale și economice, deoarece aceste subiecte sunt adesea ignorate de școlile de artă.

Termenii „artă contemporană” și „academii de arte plastice” sunt folosiți pentru a îndepărta oamenii, încurajând doar persoanele hiperintelectuale sau hiperinteligente să aibă succes. Pentru mine, întrebarea cea mai importantă nu este doar cine are acces la școlile de artă, ci ce fac studenții cu arta, odată ce sunt acolo. Își fac prieteni, se implică în politică, sau devin doar artiști? Și dacă da, ce înseamnă asta?

Accesul la școala de artă este strâns legat de clasă. În Germania, școlile de artă pot pretinde că sunt gratuite, dar fără a cunoaște limba sau cum să scrii o cerere, să obții finanțare sau burse, cum îți vei vor finanța studiile? Chiar și cu împrumuturile pentru studenți, cum vor fi acestea rambursate? După trei sau patru ani la școala de artă, ce urmează? Cunosc mulți oameni care au studiat arta și care acum se confruntă cu realitățile dure ale vieții.

Adevărata întrebare este: ce vom face cu cunoștințele pe care le dobândim de la școala de artă? Poate că explorând acest lucru, putem găsi un teren comun și modalități de a aplica experiențele școlilor de artă în lumea politică. Astăzi, lumea artei folosește frecvent termenul „comunitate”, dar cu ce contribuie de fapt artiștii sau lumea artei la comunitate? Este progresiv sau nu? Există multe întrebări în jurul acestei chestiuni.

Când luăm în considerare sloganul pe care l-ați ales de la documenta, în special de la *foundationClass, este clar că, din perspectiva politicii identitare, se chestionează cine are acces la școala de artă și atinge alte straturi politice. Dar, în cele din urmă, *foundationClass creează și artiști individuali; asta facem. Pregătim oameni cu portofolii individuale. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să creștem gradul de conștientizare cu privire la realitățile sociale și economice și la nevoile comunale.

Cu toate acestea, nu sunt de părere că, chiar dacă cineva obține acces la școala de artă, lumea sau politica se va schimba în mod semnificativ, dacă persoana respectivă nu are conștiință socială și de clasă.

Ultima noastră întrebare este legată de prezența voastră în tabăra de artă Minitremu, unde ați coordonat diferite sesiuni de ateliere de desen și pictură, dar și sesiuni de dialog, exerciții de exprimare personală și așa mai departe. A fost foarte încurajator pentru participanți, dar și pentru noi. Ne permite să sperăm și să visăm din nou. Cum credeți că putem susține asta și pe viitor?

N.H.: Să fim alături de voi în Timișoara de două ori a fost o experiență cu totul specială pentru noi. Un lucru la care excelați este să creați platforme ce, cu timpul, facilitează multe lucruri. Acest timp liber oferă tuturor oportunitatea de a-și găsi locul și de a contribui în ritmul propriu, favorizând schimbul autentic de gânduri. Este o modalitate blândă de a aborda subiecte mai profunde, începând prin a ne cunoaște. Ne putem angaja în exerciții pentru a ne conecta fizic cu noi înșine și cu spațiul de învățare comun – nu doar intelectual. De asemenea, putem organiza sesiuni în care toată lumea își împărtășește starea actuală din cadrul procesului. Aceste momente de autoreflecție sunt cruciale în orice tip de învățare, deoarece ne permit să tragem linie și să avem o perspectivă clară.

Tabăra de vară la care am participat recent cu voi a fost o experiență fantastică. Am împărtășit și am creat un spațiu colectiv de schimb și învățare reciprocă. Între mesele comune, conversațiile din nopțile târzii, petrecerile și activitățile diverse, nu m-am simțit deloc împovărată de responsabilitatea de a conduce grupul ca instructor artist. Ori de câte ori am inițiat ceva, toată lumea a participat activ și am creat împreună atelierele. Acest nivel de colaborare nu este atât de comun; chiar dacă la *fC încercăm să evităm să replicăm autoritatea și structurile rigide uneori prezente în educația artistică, din când în când, trebuie să navigăm printre termene limită și evaluări tip feedback Acestea pot provoca stres și disonanță. Când mă confrunt cu astfel de situații, încerc să fac un pas înapoi și să-mi reamintesc că termenele limită și alte constrângeri nu sunt scopul final. Acest lucru mă ajută să abordez situația cu o altă mentalitate, să reduc presiunea și să evit impactul negativ asupra studenților.

Cum să susținem acest lucru pe viitor este o întrebare cuprinzătoare. Poate că ar trebui să reflectăm mai mult asupra metodelor noastre de predare, să acceptăm că greșim și să învățăm din aceste experiențe, să respingem anumite convenții impuse de instituțiile de învățământ și să ne organizăm în grupuri de solidaritate și politice atunci când împărtășim viziuni similare. De asemenea, este important să menținem întotdeauna contextele și realitățile cursanților în prim-plan și să ne recunoaștem limitele ca educatori. Acestea sunt doar câteva idei care îmi vin în minte.

K.R.: Am menționat și mai devreme, așa cum a făcut Nadira, că ne-am distrat minunat. Sunt cu adevărat încântat și recunoscător pentru că mi-a dat atât de multă energie personală. Eu și Nadira am vorbit despre asta și am simțit amândoi o energie diferită când am părăsit Germania și ne-am întors acasă la Berlin. A fost o experiență unică, mai ales să stai într-un singur loc.

Întreaga tabără de artă mi-a deschis cu adevărat ochii. A creat un spațiu pentru visare – un spațiu pentru visele care trebuie. Nu a fost doar un alt proiect instituțional în cadrul unei tabere de artă. Ceea ce am experimentat și am împărtășit a mers dincolo de educația formală sau abordările instituționale. Discuții care se întindeau până târziu în noapte, faptul că am stat într-un singur loc, crearea unei mici comunități în acele 10 zile și construirea încrederii – totul a fost atât de semnificativ.

Îmi amintesc când cineva lipsea și observam cu toții: „Unde sunt x și y?” Iar apoi, pe loc, cineva le aducea de mâncare. Aceste mici gesturi pot părea nesemnificative, dar m-au impresionat, pentru că așa arată un mediu prietenos și de încredere. Este vorba despre crearea unui spațiu de încredere și ați avut un real succes în a facilita acest lucru.

Participanții au fost deschiși și toate elementele taberei de artă – oamenii, spațiul, chiar și pisicile și plantele de pe balcon – s-au reunit pentru a crea un mediu frumos, de încredere. Nu era vorba doar despre oameni; era vorba despre întregul spațiu, poate chiar și de fantomele din oraș. Toate acestea s-au combinat pentru a transforma tabăra de artă într-un loc unde am putut visa împreună.

Susținerea viitorului este o mare întrebare. Pot artiștii să susțină viitorul? Uneori mă îndoiesc pentru că suntem parte a problemei. Dar recunoscând asta, putem încerca să navigăm într-un mod care să nu înrăutățească lucrurile.

Am simțit speranță la plecarea din Timișoara – o speranță în oameni, în dorința de a crea spații, de a ne aduna, de a întâlni prieteni și de a păstra nostalgia acelor zile. Acesta este ceea ce susține tabăra de artă și un viitor durabil. Oriunde aș merge acum, voi lua această experiență cu mine ca exemplu și sunt sigur că toți participanții vor face același lucru în viitoarele lor eforturi artistice.

Amenajarea unui spațiu m-a învățat multe despre cum să fi un bun oaspete și gazdă. Cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost cum să susțin arta în viitor – cum să creez un viitor mai sustenabil prin identificarea rețetelor potrivite pentru a visa împreună.

Îmi amintesc că am vizitat Cosmos, un mic spațiu din Timișoara, unde oamenii visau să construiască ceva din nimic. Cel mai important lucru nu este finanțarea, banii sau instrumente performante. Este vorba de dorință, visul colectiv și împărtășirea vieții noastre unul cu celălalt. În acele 10 zile, am visat împreună cum ar putea fi școala noastră de artă și producțiile artistice. A fost cu adevărat magic.

Pentru a susține viitorul, trebuie să ne gândim și la curriculum – ce le vom oferi studenților de artă și cum o vom oferi. Școlile de artă tradiționale nu au adesea o abordare empatică a artei și s-ar putea să nu se susțină singure. Am putea ajunge să creăm mai multe ego-uri în societate. Ce am încercat să facem la *foundationClass, așa cum am văzut-o pe Nadira făcând în modelul ei de a preda, a fost să creăm un mediu în care să putem crește împreună.

Este vorba despre a-i determina pe oameni să se gândească la alții și la luptele lor, să promoveze solidaritatea și să transpună acele experiențe în artă. Nu este vorba de a extrage cunoștințe și de a produce artă în mod izolat, ci de a crea dialog și conversații. Minitremu a fost un mare exemplu în acest sens. A stârnit multe conversații.

Dacă vreo instituție ar observa ceea ce facem, s-ar putea întreba: „Asta este artă?” Iar asta duce la întrebări mai mari precum „Cine are acces la școala de artă?” și „Ce este arta?” Acestea nu sunt întrebări simple cu răspunsuri directe. Arta este despre procese – emoții, producție artistică și modul în care ne intersectăm viețile politice, economice și sociale pentru a crea un limbaj pentru discuții și visare.

Trebuie să creăm spații pentru a experimenta, simți și executa aceste idei. Ca artiști, nu este vorba doar de a vorbi; este vorba de a face. Am învățat atât de multe de la alți facilitatori precum Andrei, Nicoleta și El Warcha. Cu toții am facilitat spațiul în timp ce am învățat unii de la alții și aici intervine sustenabilitatea.

Nu am abordat acest lucru ca *foundationClass, crezând că știm totul. Desigur, știam ce facem, dar nu era vorba de a fi deține toate răspunsurile sau de a ne proclama „geniile” procesului. Pe scurt, sustenabilitatea vine din empatie și generozitate în munca noastră ca artiști. Acesta este ceea ce va susține lumea și oamenii săi.

Trebuie să fiu sincer – nu sunt sigur că asta ne va susține economic, din cauza pieței puternic capitaliste în care ne aflăm. Dar dacă continuăm să muncim, am putea influența chiar și piața capitalistă să ne acorde atenție. Așa cred că putem ajunge la sustenabilitate.