Pentru că în ultima vreme au început să circule şi în rândul criticilor şi autorilor noştri o serie de noţiuni precum uncreative writing, uncreative genius, poezie conceptuală, experimentalism, apropriere etc., preluate, gândite şi integrate într-un sistem ale cărui instrumente de analiză nu permit înţelegerea lor adecvată, ne găsim în situaţia nefericită de a deţine în limbaj doar centrul dur al acestor concept/noţiuni, fără posibilitatea zonelor marginale şi a ramificaţiilor care ar fi permis o deschidere spre o altă modalitate de abordare a lor. Dintre toate, noţiunea de uncreative genius, deşi cea mai frecvent amintită, este poate şi cea mai nepotrivită, pentru că, păstrând termenul de geniu în interiorul sintagmei, poate duce la abordări false ale felului cum autorul necreativ sau, mai bine-zis, scribul ar trebui să se raporteze la ceea ce rescrie. Aproprierea trebuie înţeleasă în afara gândirii economice, printr-o formă de reluare eco/logică a sistemului. Iată. Cum să reduci doar la menţiunile explicite prezenţa lui Platon în textele lui Aristotel, a lui Descartes în textele lui Leibniz, a lui Hegel în textele lui Marx şi, în general, a acestor interlocutori privilegiaţi, transportaţi de fiecare producător în toate scrierile sale, maeştri ale căror scheme de gândire şi le-a însuşit până acolo încât nu poate să gândească decât în ele şi prin ele, adversari intimi care-i pot dicta gândirea impunându-i terenul şi obiectul conflictului? Astfel, întreaga literatură este doar o formă de epigonism, iar aproprierea nu face altceva decât să denunţe exproprierea activităţii productive de care arta s-a făcut vinovată atâta vreme, mascând-o în spatele ideilor de geniu şi de originalitate (chiar şi în varianta ei mai deschisă, de reasamblare „unică” a unor idei, discursuri anterioare). Reutilizarea şi asumarea epigonismului (adică a nonvalorii) în forma lui radicală asigură de fapt ecologia literaturii.

În acest sens, mi s-a părut util să vedem ce are de spus chiar un asemenea scrib, Sebastian Big, despre cele mai recente „producţii” ale sale (Masiv şi Poetica non-separabilă a interfeţei), dar şi despre activitatea sa nepoluantă într-un „mediu” literar acoperit de fumul gros al arderilor fără măsură.

În unul din proiectele tale recente, spui că: „În 2016, am lăsat lăsat mașina să mă înlocuiască, nu din lene, ci din modestie. Am încercat să mă reconectez cu greșeala.” S-a vorbit mult în ultimul timp de această nevoie a autorului de a abandona producția de texte/ materiale pe care să le adauge lumii și a refolosi/ recicla materialul deja existent. Este un gest ecologic, în cele din urmă, un gest pe care tu-l legi, în același timp, de o renunțare: „a lasă pe Altul să vorbească în locul tău sau prin tine”. Un gest de „modestie”, de ștergere a numelui. Tu ai echivalat acest Altul cu mașina. Ce înseamnă, de fapt, pentru tine „mașina”, vocea care te ajută să înlocuieşti aroganța producătorului?

Nu e vorba neapărat de o mașină externă ci mai degrabă de latura mașinică din individ. Sigur, există un soi de exterioritate a mașinii (internă sau externă) față de înțelegerea generală/culturală a Omului. Tocmai pentru că a accepta mașina în sufletul nostru înseamnă o renunțare la ceea ce ni se pare că am construit cu atîtea sacrificii în termeni de identitate. Încerc cît pot să mă antrenez și să rămîn în formă pentru noi performanțe non-identitare. Îmi place să cred că muncesc și la a-mi aduce obolul la progresul acestui sport.

În altă ordine de idei, Identitatea e hrana preferată a Establishmentului (cultural sau generic) iar lupta cu identitatea e și o luptă cu Marea Schemă Ponzi a acestuia. Și poate aici e miza cu adevărat ecologică din toată povestea mea. Renunțarea la combustibili culturali (și/sau sociali) fosili.

Care este consecința asupra literaturii a acestei asumări a modestiei? Cum schimbă ea noțiunea de autor, dar și relația cu receptorul „specializat”?

Pentru mine personal cred că e o situație de win-some lose-some. Pierderea, după cum spuneam mai sus e una în termeni de identitate. Mașina presupune repetitivitate deci cîștigul e unul în termeni de eficientizare și rafinare a procesului de producție. Și asta duce cu sine, evident, noi forme de expresie, care sînt, dacă mă întrebi pe mine, motorul „literaturii”. Cît despre receptorul specializat, sper că asta o să-l forțeze și pe el să își iasă din prejudecăți. Să chestioneze ideea însăși de „specializare”. Poate ar fi mai de ajutor un proces de de-specializare, o ieșire din schema „literaturii”, o ieșire din ideea de „schemă”, de „scheme”.

În volumul publicat anul trecut la editura frACTalia, Masiv, folosești pe lângă textele propriu-zise și câteva imagini de George Crângașu. Care ar fi după tine relația dintre text și imagine, aici, în acest volum? Cum ai descrie această relație, în general, dincolo de ce ai/ ați făcut în „Masiv”?

Cu George a fost interesant să vedem cum putem emula fiecare perspectiva tehnică a celuilalt. Eu să scriu ca și imaginile lui și el să facă imagini care să arate ca scriitura mea. Și să vedem cît de tare se pot morfa (de la to morph) una într-alta. Ca să fiu sincer, eu nu (mai) văd o diferență între text și imagine. Sînt amîndouă forme de vizualizare a informației.

Legat de performanță și actualizarea ei, selecția și generarea discursului: de ce ai ales/ te-ai oprit (la) un text de geografie când ai așezat în pagină Masivul? Care este rolul mașinii în actualizarea performanței?

În cazul Masivului, mașina care actualizează ciclic performanța este corpul. Merg mult la munte, mai ales iarna. Sunt două tipuri de mișcare acolo, una de urcat la deal și alta de coborît la vale pe schiuri. O mișcare sacadată, de acumulare și o alta pe flow, pe surfing. Cam așa e și cu felul în care lucrez cu informația. Am perioade de acumulare mecanică de material și apoi momente în care „mă dau” și iese ceva de ordinul unei producții. Ca raport, acumularea e 98% din proces și e, evident, cu transpirație. Plăcerea e scurtă dar gustul e lung.

Și că tot vorbim aici de tehnică, tehnologie și Masiv, care e chiar despre natură, trebuie să fac o precizare destul de importantă. Pentru a merge într-o natură de genul ăla e nevoie de o tehnică de schi/munte foarte bună și de echipament super tehnic, schiuri super ușoare, beacon-uri de avalanșă, rucsaci cu pernă de aer, ce să mai, vîrful de lance al research&developement-ului din multe domenii. Dar tehnica și tehnologia nu sunt decît ”nave” care te ajută să surfezi natura. Pentru a te putea aventura cît mai adînc în ceva care a priori e extrem de ostil. Volumul Masiv e practic despre un tip de „heart of darkness”, locul unde se unesc capetele cercului, unde natura și cultura, poezia și tehnologia, apar ca două fețe al unei aceleiași monede, care e viața.

Tot ca o problemă „ecologică”, cum ai fi gândit/ imaginat/ rescris Masivul, dacă l-ai fi publicat pe suport electronic? Crezi că printul o să dispară, cartea de hârtie va fi uitată?

Volumul efectiv ar fi arătat la fel și digital. Aveam în plan să fac un joc online care să complemeteze volumul, în care userii sînt munți și tot ce fac e să se uite împrejur. Și cu cît se uită mai mult să crească în înălțime. Pe principiul cine se uită mai mult vede mai departe sau peste ceilalți.

Nu cred că vor dispărea cărțile de hîrtie și atîta vreme cît hîrtia e una reciclată nu am nici o problemă cu suportul fizic al textului.

„Realul dispare în eterogenitatea regimului temporalităţii tehnologiilor avansate, pierzîndu-şi unitatea de timp în favoarea unei unităţi de loc (în sensul unei concentrări/delocalizări a locului în interfaţă) în care perspectiva se contractă (în sensul unei pierderi de volum), transformîndu-se (aşadar) într-o suprafaţă (privată de contact) care, prin intermediul tehnologiilor de vîrf, al mijloacelor de comunicare în masă devine o transparenţă.“ (din Poetica non-separabilă a interfeţei, Editura khora impex, 2017) Vorbeşte-ne puţin de acest „Real“ şi de relaţia care crezi că există între el şi „realitate“.

Astea sunt chestiuni devenite deja clasice cumva. Să zicem că există pe de o parte „ceea ce este” și pe de altă parte discursul despre ceea ce este. Ce încerc să zic e că acum avem de-a face cu o chestie de medie. Atît în sensul de mijloc de transmisie cît și de mijloc, de medie matematică între două entități. Rezultatul e un hibrid care nu mai e nici „ceea ce este” nici discurs. Asta încearcă și demersul meu poetic, să ajungă la o poezie a mediei.

Dimensiunea referenţială a textului ar trebui regândită/ repusă în discuţie sau e o simplă sintagmă care nu mai este de niciun folos poeziei?

Cred că atîta vreme cît rămîne autentică, refențialitatea nu e ceva ce dăunează demersului.

De exemplu eu sînt un băiat care vine (și rămîne) din clasa de mijloc, deci produc o poezie a clasei de mijloc. Sînt un individ mediocru deci produc o poezie mediocră, o poezie a mediocrității. Bineînțeles că venind din clasa de mijloc sînt educat să fiu competitiv, așa că am în plan să scriu cea mai bună poezie mediocră scrisă vreodată.

Vorbeam mai sus de medie. Ce mă interesează e o poezie a mijlocului. Tehnico-tactic încerc să văd cît de aproape de mijlocul dintre zen și extaz mă pot situa. Rutină, rutină, runtime.

Ce mai păstrează/ (re)foloseşte postcomunicarea din strategiile comunicării?

Păi cred că epoca asta (a postcomunicării) e visul umed al lingviștilor. Seturi mari de date. Sintaxa prevalînd în fața semanticii. Cred că de-abia acum se poate vorbi despre strategii. Pînă acum erau așa, un soi de mantre de astea de ale comunicării, o comunicare rurală/artizanală ca să-i zic așa. Aș zice că în termeni de comunicare trăim timpuri foarte excitante.

Este această „literatură” o moştenire a mişcărilor de avangardă sau este o greşeală să privim lucrurile în continuitate? Punctul în care am ajuns este consecinţa doar a rupturilor radicale?

Există o afinitate cu respectivele mișcări, bineînțeles, dar e ceva de ordin mai degrabă strategic, tehnico-tactic, de repetare a unei mișcări practice, pragmatice. Nu mă interesează contextul și conținutul lor, ci unghiul sub care se privea problema, mindset-ul în care se puneau respectivii. De fapt, la fel de mult mă simt influențat de Nansen, Amundsen sau Scott. E aceeași mișcare de explorare, sportivă, științifică, „literară”, în nici un caz colonială. La fel ca oamenii ăștia de știință, exemplul care trebuie să dăinuie din mișcările de avangardă e tocmai abordarea asta anti-colonială/ecologică a mediului înconjurător (fie el și cultural). Dar să lăsăm poetica anti-colonială/post-colonială pentru o întîlnire viitoare.

Notă despre subtitlu: Înțeleg „tactică“ – din expresia „tactica organică a unei poetici bio-burgheze“ – în sensul lui Michel de Certeau, ca unealtă de luptă a consumatorului cu strategiile de producție ale establishmentului.