Apoi, în mod neașteptat, ultima seară la restaurantul Casa Boemă a adunat pe aproape toți cei care au contribuit la faima artistică a orașului care face ravagii prin Europa. Chiar dacă aș vorbi de o faima mondială nu ar fi o exagerare, dar asta depinde, desigur, de cum definești mondial, ceea ce nu e foarte evident din perspectiva Europei de Est sau Centrale. Așadar, asa cum spuneam, iată-ne pe toți în Vinerea Mare, înainte de Paște, așezați în jurul unei mese – oamenii din și din jurul galeriei Plan-B, anume Mihai Pop, fondatorul și motorul unei galerii care, de-a lungul timpului, a ajuns să se concentreze mai mult asupra Berlinului decât propriul oraș; Adrian Ghenie, cel mai faimos artist est european din prezent, care de asemenea locuiește și lucrează în Berlin și pe care putem să-l numim cu certitudine un superstar ale cărui lucrări se vând la prețuri exorbitante pe piața secundară și terțiară. Diana Marincu este și ea aici, o tânără curatoare care se ocupă, printre altele, de activitățile Plan-B din Cluj la Domino, un spațiu de proiecte la parterul Fabricii de Pensule. Iat-o și pe Corina Bucea, capul Fabricii de Pensule care este momentan foarte ocupată schimbând SMS-uri cu un grup de oameni blocați pe o șosea din Italia, în drum spre Veneția – Corina se ocupă de participarea României la Bienala de la Veneția și pare destul de îngrijorată în privința celor care se îndreaptă către Veneția, care probabil vor petrece noaptea undeva pe drum și astfel proiectul va avea o zi întârziere. Mai este și Ciprian Mureșan aici, el nu este cunoscut în toată lumea, ci “doar” celebru în zonă, faimos și în Ungaria (click aici pentru interviul artPortal cu el).

(fără spațiu)

Evident că nu era posibil să ma întâlnesc cu toată lumea în Cluj. Aproape din greșeală am apucat să stau un pic de vorbă cu un nou artist promițător, Alex Mirutziu din Sibiu, dar cele câteva schimburi de replici nu au fost de ajuns ca eu să înțeleg realmente esența video-urilor sale singulare și profi sau a performance-urilor sale puternice. Și, din păcate, nu am mai avut norocul să-l întâlnesc din nou. Între timp, mai sunt și alți oameni la această masă lungă, poate ceva mai puțin legendari dar totuși niște actori influenți și aprinși ai scenei de artă din Cluj: Flaviu Rogojan, un tânăr artist și organizator care stă momentan de vorbă în germană și engleză cu un jurnalist neamț care a venit aici pentru a explora mitul Clujului pentru o revistă nemțească. Alături de alți doi artiști, Flaviu operează AiciAcolo, o galerie artist-run care nu are un spațiu fix. Proiectul preia spațiile în care activează printr-un semn din neon pus pe perete.

Sorbind dintr-un pahar de Prosecco, îl avem și pe Șerban Savu, artistul care împarte atelierul cu Mureșan. Cu toate că lumile lor artistice sunt la ani-lumină distanță (Savu este figurativ pe când Mureșan este conceptual), e clar că cei doi sunt în realitate foarte apropiați. La masă se mai află și un tânăr în trening, cu câteva beri deja la bord. Este Dan Beudean în mijlocul unei discuții aprinse cu o fată cu ochelari; în fața lor este un platou mare cu carne. Fata este designerul Dana Ștefănoiu, un jucător activ atât în scena cât și în educația artistică. Alături de mulți alții, a participat la Pata-Cluj, un proiect de artă socială menit să susțină cele 300 familii rome care trăiesc în Pata Rât, mahalaua orașului – sau, dacă e să fim sinceri: groapa de gunoi a orașului. Proiectul se axează pe integrare, sau mai bine zis reintegrare, având în vedere că orașul a evacuat familiile la periferie. Când am ajuns în Cluj, Dan Perjovschi era la Pata Rât desenând pe pereții cocioabelor împreună cu copii și adulți, în timp ce reprezentanții locali din primărie țineau un discurs înflăcărat despre un proiect de locuințe sponsorizat prin programul Norway Aid. Proiectul ar ajuta familiile să se mute din cocioabe în case adevărate, cu condiții bune, o îmbunătățire sesizabilă pentru oamenii din Pata Rât care trăiesc într-un alt univers față de cel al restaurantului Boema.

S-a făcut aproape miezul nopții. Duminica mare e chiar după colț. Toți cei de aici vin de la Sisters, locul în care tipii din Germania au mers țintă cum au venit de la aeroport, unde punea muzică o DJiță. Mihai Pop, în al său tricou alb ca zăpada, stătea în capul mesei cu câte un jurnalist de fiecare parte, neamțul în dreapta și un reporter francez în stânga. Revista la care lucrează francezul cu barbă îi plătește lunar câte o călătorie într-o țară din UE și el scrie despre ce vede acolo. Se află aici pentru a explora mitul Clujului și, împreună cu jurnalistul neamț, va merge în Ungaria peste două zile. Mă întreabă dacă pot să îi dau niște contacte ale unor persoane cu care să discute despre demonstrația de la Universitatea Central Europeană (CEU) și artiști implicați în activism de opoziție. Dar vocile noastre se pierd în zgomotele restaurantului.

(oamenii care s-au săturat)

“Cred ca e bine ca oamenii să fie conștienți de faptul că nu vor știi niciodată cu certitudine cum vor răspunde la tot ce se întâmplă”, a fost observația lui Ciprian Mureșan în interviul cu artPortal de care vorbeam mai sus, iar cuvintele lui ma cam bântuie în ultima vreme. Am părăsit Budapesta acum câteva zile, în dimineața demonstrației în masă cu vreo 70,000 de participanți, iar în momentul de față e bine să fii ungur aici, fiindcă toți sunt la curent cu evenimentele din capitala Ungariei și toți ne urează succes. Și, desigur, eu răspund că acum câteva luni, noi urmăream la știri despre cele zeci sau chiar sute de mii de oameni au ieșit aproape în fiecare noapte pe străzile mai multor orașe din România pentru a protesta practicile manipulatoare ale guvernului. Oameni care, în cele din urmă, s-au săturat – și dintr-o dată s-au adunat foarte mulți. Cu toții știam cum e să te saturi, dar nu ne-am fi putut imagina că un asemenea număr de oameni ar ieși vreodată în stradă în Ungaria. Și chiar dacă nu avem idee ce ar trebui să se întâmple în Budapesta ca să iasă la protest zeci de mii de oameni, Bucureștiul, Iașiul și Clujul par orașe active, gata să răspundă, gata să se organizeze. Și dintr-o dată, s-a întâmplat și la Budapesta: atacul guvernului asupra universității internaționale a fost picătura care a umplut paharul și oamenii au ieșit în stradă strigând la unison “ne-am săturat!”

În prima mea zi la Cluj, m-am trezit într-un loft în piața principală, cu o vedere încântătoare a dealului deasupra orașului. Stau de vorbă cu istoricul de artă György Sebestyén Székely, directorul Quadro Gallery, care a convertit una din încăperile sale într-un muzeu temporar. El colecționează bannere, semne și alte accesorii folosite în demonstrațiile recente, alături de poveștile care vin la pachet cu fiecare obiect. “Un lucru și povestea lui”, îmi spune, adăugând că adevărata provocare nu consta neapărat în colecționarea accesoriilor pentru că toți sunt bucuroși să le dea. Problema e, mai degrabă, de natură muzeologică, anume: Cum poți colecționa prezentul? Cum poți arhiva și studia ceea ce se întâmplă chiar acum? Mai mult, chiar dacă multe semne sunt amuzante, istețe și pline de inspirație – unul din acestea a fost al actorilor de la Teatrul Român din Cluj, l-au adus pe scenă după ce au jucat One Flew Over the Cuckoo’s Nest, pe el scria “Murim pe scenă dar reînviem în stradă”, făcând aluzie la demonstrația ce urma să aibă loc în acea seară la 10 -, sentimentele și opiniile cu privire la ce s-a întâmplat variază.

În timpul unei sesiuni nocturne, partidul care era la guvernare a cerut parlamentului să ia o hotărâre care să dilueze legea anti-corupție prin decriminalizarea unor fapte corupte minore. În timp ce DNA-ul (Direcţia Naţională Anticorupţie) lansează o investigație chiar și în cazul unei cutii de chibrituri pe care un oficial ar fi primit-o în circumstanțe suspecte, și mulți sunt de acord că directiva ar trebui să opereze într-o maniera mai apropiată de realitate, manevra guvernului tot a fost văzută ca dorința regimului de a legaliza corupția. Aș putea spune că îmi doresc ca și noi, cei din Ungaria, să avem aceeași dilemă în care să nu știm cum să judecăm nivelul de strictețe al agenției anti-corupție, dar în perioada asta chiar n-am chef să glumesc despre nivelul de corupție din țara mea și, în acest moment, nu avem idee cum o astfel de direcție ar putea funcționa într-o țară democrată. În același timp, nu putem spune că situația României e ideală. Într-un fel, ambele țări sunt sub același blestem Estic, ocupăm același loc în indexul de percepție a corupției realizat de Transparency International. În timp ce DNA urmărește penal politicienii corupți, este și o unealtă pentru manipulare politică. Și nici protestele nu au fost doar pentru democrație, ci și pentru democrația clasei de mijloc creștine – așa cum a indicat un analist, protestele pot fi văzut și ca o revoltă a clasei mijlocii de profesioniști împotriva unei încercări de a restaura democrația patronală. Și în Budapesta au fost tinerii din clasa urbană de mijloc cu ale lor idealuri democratice occidentale care au ieșit în stradă. Cu toate astea, ei au ieșit în numele ideilor liberale, iar evenimentele au fost caracterizate de un sentiment de deschidere și includere față de toate celelalte clase. Este esențial ca cei care sunt adresați numai în media de nimic, cei care nu au acces la discursul clasei urbane de mijloc și cei care nu au idee ce este Universitatea Central Europeană (CEU) sau ce face un ONG să fie și ei incluși. Media, canalele de comunicare, accesibilitatea și distribuția liberă a sunetelor și imaginilor sunt esențiale pentru acel nivel de organizare, dar în Ungaria, libera exprimare în media a fost puternic restrânsă la trei sau patru canale și bule ale Facebook-ului. Momentan, Ungaria este cu 25 de poziții sub România în World Press Freedom Index realizat de Reporters Without Borders: România este pe locul 46 și Ungaria pe 71, cu Norvegia pe primul loc și Coreea de Nord pe locul 180.

(depinde cum privești lucrurile)

Corina Bucea amintește de utilizarea unor simboluri, steagul și imnul național ca lucruri pe care ea le-a perceput ca fiind stranii la o manifestație anti-corupție. Îi explic că în Ungaria, steagul și imnul național sunt doar reapropriate și, din fericire, noțiunea de ceea ce e național a fost și ea reapropriată din uzul exclusiv al extremei stângi și al partidelor de guvern șoviniste. Evident, toate aceste dileme nu știrbesc din iscusința mesajelor din colecția lui György Sebestyén Székely, de asemenea este înviorător să le văd pe cele cu referințe internaționale, cum ar fi cel care a ajuns viral pe Facebook. Scria “No More Victoria’s Secret” (Gata cu secretele Victoriei), dar cu toate astea nu se referă la brandul de lenjerie intimă pentru femei, ci la Palatul Victoria din București, o clădire modernistă care este sediul actual la guvernului.

Cât despre semnele care au fost văzute prin spațiile publice, ei bine asta este cu siguranță o zonă problematică. Aici mă refer la semnele stradale ale orașului care, de cele mai multe ori, nu sunt bilingve. În aprilie, un grup de cetățeni a câștigat în instanță pentru că orașul nu a îndeplinit hotărârea dată de guvernul local în 2002, și chiar dacă maghiarii alcătuiesc o minoritate de 20% din populație, guvernul local tot nu a instalat semne bilingve. Intervențiile în spațiul public al grupului Musai-Muszáj tot atrag atenția asupra acestui fapt. La prima vedere, ai putea spune că Musai-Muszáj și fondatorul său, István Szakáts, sunt similari Partidului Maghiar al Câinelui cu Două Cozi (Magyar Kétfarkú Kutya Párt – MKKP). Dar această comparație pierde din vedere ideea. În primul rând, MKKP este un partid, și chiar dacă execută acțiuni ironice, sau mai bine zis înviorător de amuzante, se opune cu vehemență guvernului. Între timp, Szakáts nu se opune puterii care conduce (oricum puterea din Cluj nu este aceeași ca cea din Ungaria), în schimb el testează constant instituțiile. Uneori cooperează cu administrația, conducerea orașului cerându-i ocazional părerea. Sau mai degrabă, el își asumă o poziție din care vocea sa este auzită. Refuză să i se zică activist (“sufixul «-ist» omoară cuvântul de care este atașat” spune el), nu este nici artist (“arta este un adevărat regim” crede el). În schimb, el se identifică ca un cetățean activ. Ca membru al fundației Altart, și el face parte din organizarea proiectelor Pata-Cluj de care vorbeam mai devreme. El mai ia parte și la lupta cetățenilor pentru spațiile verzi însușite de constructori, dar și la provocări, cum ar fi răpirea unei statui a lui Moș Crăciun din oraș în 2015 și cererea unei răscumpărări: saci de cadouri pentru caritate. În mijlocul unei dileme bilingve, Musai-Muszáj luptă pentru semne trilingve “Cluj-Kolozsvár-Clausenburg” pe care le plasează pe ici, pe colo. Pe deasupra, Szakáts a hackuit rețeaua sistemului de transport în comun și a plasat mesaje lenticulare care transmiteau, atât în maghiară cât și în română: Depinde cum privești lucrurile.

Chiar așa. În Ungaria, majoritatea oamenilor încă asociază Clujul cu Gheorghe Funar, primarul ultra-șovinist demult apus. Dar când colo, Funar e doar un subiect de glume aici. Nu se mai găsește niciun strop de șovinism în discursul progresiv al intelectualilor tineri sau mai puțini tineri din oraș. Din contră: toți cei din jurul mesei de la Boema mi-au spus câteva fraze în limba maghiară, iar eu am făcut cunoștință cu un curator român care învață limba maghiară pentru ca are atâtea legături cu Ungaria încât trebuie să învețe limba. Chiar și la nivelul sloganurilor, Emil Boc, primarul din prezent al orașului, încearcă să demonstreze că Clujul este un oraș multicultural. Deodată, îmi vine în minte altă țară, Serbia și orașul Novi Sad, “Újvidék” în maghiară, sau Neusatz în germană, unde, în timpul ultimelor zile ale regimului lui Milosevic, nu era deloc recomandat să vorbești altă limbă decât sârba, dar astăzi, tradiția trilingvă a orașului a devenit prilej de mândrie, cu restaurante cu meniuri în sârbă, maghiară și nemțește, nume de străzi din zilele Monarhiei Austro-Ungare sunt refolosite, cu semne plasate prin tot orașul. La teatrul Újvidék (maghiar), săli întregi de vorbitori de sârbă vizionează performance-ul Neoplanta, o piesă despre istoria însângerată a orașului multi-etnic. Oare identitățile locale devin din ce în ce mai importante datorită eșecului spectaculos al narativelor naționaliste însușite de șovinismul politic? Poate. Se poate ca plasarea unor statui cu pasărea turul în piețele mari ale orașelor din Ungaria să nu fi îmbunătățit condițiile de trai ale nimănui. La fel și cu vopsirea coșurilor de gunoi și a băncilor în roșu, galben și albastru în Cluj. Acest oraș are un caracter internațional clar și este conectat cu Europa prin zboruri accesibile. Desigur, acele linii aeriene nu ar ajunge aici dacă nu ar exista cerere. Dar există…

Urmează partea a 2-a în curând.

Rezidența lui Gergely la Cluj a fost posibilă cu sprijinul AFCN și al Institutului Cultural Maghiar din București.