(mit și silicon)

Astăzi, Clujul este văzut în Budapesta ca o destinație cool pentru turiști și un fenomen cultural. European travellers: art from Cluj today din 2012, o expoziție la Kunsthalle (Műcsarnok) din capitala Ungariei a contribuit la crearea mitului Cluj de aici și a contribuit și la imaginea orașului românesc. Nu intenționez sa discut despre expoziție în mare detaliu aici, dar mi se pare necesar să punctez faptul că mulți dintre actorii scenei orașului din România au considerat că expoziția arată o față distorsionată și multe sprâncene au fost ridicate apropo de Kunsthalle ca loc pentru expoziție. Desigur, având în vedere starea instituțiilor culturale din Ungaria, chiar și felul în care era Kunsthalle în 2012 pare ca un vis acum. Clujul chiar este cool. Și uneori suprarealist. De exemplu, prețurile la proprietăți au explodat de când Silicon Valey a Europei de Est s-a mutat aici (6% din PIB-ul României provine din sectorul IT și se preconizează o creștere de până la 10%), iar companiile IT au început să-i plătească bine pe salariați. Cumva, orașul a făcut un salt. Așa cum spuneau cei cu care m-am întâlnit la Insomnia Café: imaginează-ți un oraș cât un sfert din Budapesta, dar cu aceiași bani pentru dezvoltare. Okay, mi-am imaginat. Chiar dacă banii nu sunt aceiași, dinamica se poate să fie. Ceea ce sare în ochi este numărul de proiecte artistice, spații artist-run și inițiative care rămân cumva în viață. România are un fond cultural numit AFCN – multă vreme nu a fost o astfel de instituție aici, ne invidiau pentru a noastră, NKA -, care alocă bani independent de politică. În plus, municipalitatea oferă și ea fonduri. Mai cu seamă, România este o țară care are mai mult de un oraș drept centru. Deși a ajuns printre finaliști, Clujul nu a fost selectat pentru titlul de Capitală Europeană în 2021 (vor fi Novi Sad, Serbia și Timișoara, România), dar probabil că e mai bine așa fiindcă e bine să lăsăm lucrurile să se dezvolte natural, în felul lor, și ar fi, de asemenea, mai bine dacă cultura nu ar fi folosită de puterile politice pentru reprezentare. Scena de cultură alternativă de aici pare că are nevoie doar de spații pentru proiecte și bani pentru care să aplice.

Fabrica de Pensule e deasupra liniei. Nimic nu amenință existența ei – deși mai mulți artiști trebuie să-și facă bagajele și să plece pentru că proprietarul va renova două etaje superioare și le va închiria ca spațiu de birouri. Arta va rămâne în clădire, dar la etajele de mai jos. Fabrica de Pensule a devenit o legendă, totuși eu nu eram interesat de geneza ei, nici de schisma care a avut loc anul trecut, ci de practicile diverse ce au loc aici. Deși lucrări de-ale sale au fost și în expoziția de la Kunsthalle din Budapesta menționată mai sus, Cristian Rusu susține că nu există o școala de pictură a Clujului, cel puțin nu în sensul celei din Leipzig. Când am fost la Fabrica de Pensule să mă întâlnesc cu el, era ocupat să-și mute lucrurile un etaj mai jos ca să facă loc pentru birouri. Așa cum au observat mai mulți artiști, deși infrastructura Fabricii este fină, iar duritatea zidurilor sale îi conferă un sentiment cool de retro, e puțin probabil să fie închiriate spațiile la ce prețuri sunt pe piață. Pe măsură ce Cristian Rusu își muta lucrurile, a fost ușor pentru el să ia obiecte direct de pe raft și să mi le arate. M-a întrebat despre situația din Budapesta, iar atunci când am folosit numele ministrului resurselor umane pentru a ilustra schimbarea situației după 2010, discuția noastră a luat-o în direcția subiectului principal din arta sa, o critică a viziunilor totalitariste moderne.

(dă-mi munții înapoi)

Mi-a arătat modelul unei miniaturi (The Alpine Project, 2014) un fel de design de oraș – și o lucrare emblematică din opera sa. Elementul central al orașului și sistemului imaginare este un munte. Muntele, forma piscului este un simbol al puterii, stabilității și aspirației către ceruri, un simbol totalitarist, ceva ce va rămâne acolo pentru totdeauna. Muntele este un obiect artificial în oraș, iar drumul duce către marele bulevard ce trece prin muntele tăiat în două: o trecătoare făcută de om. Compoziția este îmbibată de ironie, de parcă ar urma un design de Speer, cu piloni pe ambele părți, bulevardul dă într-un stadion. În centrul arenei ovale se afla alt munte – pentru a fi preamărit, pentru a fi aclamat. Muntele, această formațiune, scopul său și semnificația construcției, a arhitecturii orașului, toate sunt de admirat. E ca și când s-ar fi desprins de pe una din pânzele lui Caspar-David Friedrich, muntele este misterios și brut, la fel ca și creația.

Părți din lucrarea sa au fost expuse și la Budapesta în expoziția Pensive Pictures, Goodbye (2014) de la Higgs Field, un spațiu care nu se mai află acolo. Una din ele a ajuns să fie construită în realitate: un piedestal perfect cu un cal realistic făcut din bronz care se dă jos. Statuia ecvestră rămâne un topos etern, chiar dacă eroii zilelor noastre călăresc mai rar, de data aceasta până și calul s-a săturat, îmi explică artistul în timp ce ne uităm la alte modele în miniatură. Unul din ele îmi taie răsuflarea: se numește Wagon of Salt (2017) și nu prea sunt șanse să fie construit în realitate. Este vorba de un pact secret între statele socialiste România și Iugoslavia, care a urmat o rută alternativă în construirea blocului socialist. În cadrul pactului, România oferea un vagon de sare pentru fiecare cetățean român prins că voia să fugă spre Vest prin Iugoslavia. Timișoara și Novi Sad, cele două Capitale Culturale Europene în 2021, ar fi fost posibile locuri unde să rămână blocat câte-un vagon, cu sarea lăsată la voia naturii, să se topească ușor cu timpul.

(planuri)

De fapt, modelul în miniatură sau planul a devenit un gen de artă de sine stătător, mai ales în această regiune, unde rar sunt realizate lucrări mari datorită lipsei de fonduri instituționale sau alte resurse. Un proiect anual făcut de AiciAcolo Pop Up Gallery (Flaviu Rogojan, Edith Lázár și Thea Lazăr), cu un etaj mai jos de atelierul lui Rusu la Fabrica de Pensule, pare să comenteze această problemă. În fiecare an, ei cer artiștilor copii Xerox ale lucrărilor lor pentru a realiza o carte de copii – un print a ceva ce e deja realizat și planul pentru altă lucrare în același timp. Iar asta face tot ce atinge AiciAcolo să fie agreabil: se bazează pe intermediar, lipsa unui loc, absența punctelor fixe ale orientării și nesiguranța că un plan va fi dus la bun sfârșit în realitate.

Toate astea în ciuda faptului că Clujului nu îi lipsesc spații – nici măcar spațiul public nu a fost monopolizat de tot de businessuri sau putere politică. Arta stradală este departe de a fi o activitate artistică sigură în Ungaria, de aceea m-a uimit când am văzut, în dimineața de 12 aprilie, copii scrise de mână după citatele poetului maghiar Attila József lipite pe pereții și stâlpii de pe Bulevardul 21 Decembrie. Am văzut versurile poeziei Eszmélet (Simțire). Versurile acelea au răsunat ca un ecou în capul meu zile la rând, erau despre “țesătura justiției”…”mereu se rupe pe undeva”, și “ce rămâne, se destramă” (Traducere de Michael Beevor).

(trans instituțional)

Starea de tranziție a devenit permanentă – ca să spun așa – pentru oamenii din Europa Centrală de Est. În Cluj se află nu unul, ci două tranzituri. Unul este tranzit.ro, parte din rețeaua de instituții de artă sponsorizate de Erste Bank. Celălalt este mai vechi: istoria Casei Tranzit e veche de 20 de ani. Deși cele două instituții diferă în privința tipurilor de activități și poziționări, un lucru surprinzător având în vedere că orașul nu e prea mare, elementul comun este tranziția permanentă. tranzit.org se află în pericolul de a rămâne fără suportul Erste care își oprește încet programul exemplar de suport artistic, dar instituția pare că s-a incorporat destul de bine cât să continue. În ce anume s-a incorporat este o întrebare interesantă: în loc de expoziții locale, este un discurs critic supranațional. Chiar și în interiorul rețelei tranzit.org, tranzit.ro reprezintă o linie extrem de progresivă, cu un caracter unic. Când am vizitat locul, nu era niciun eveniment acolo pentru că renovau clădirea. Acolo am găsit doar câteva trupe de punk care își mutau echipamentul de sunet din pivniță după concertul din seara trecută. Chiar și-așa, am aflat că această ramură tranzit.ro (tranzit e activ în București, Iași și Sibiu) și-a focusat activitățile pe un forum de discuții, dezbateri, proiecții video și colaborări care prezintă poziții critice. Nu numai că acest lucru este incitant și riscant, dar este și frumos, mai ales că programul se ține într-un fost atelier de tipografie, cam la trei minute de centrul orașului unde, am aflat de la Attila Tordai, capul acestei ramuri tranzit.ro, Miklós Gáspár Tamás, a lucrat ca tipograf.

Casa Tranzit s-a născut în 1997 ca o inițiativă de deschidere de drum, iar acum se pregătește să arunce o privire asupra celor două decenii de la înființare și să le analizeze. Mie-mi pare că aniversarea este și o ocazie de a-și redefinii rolul fiindcă contextul cultural din care face parte se schimbă rapid. Cei de la Fabrica de Pensule, cu vârste până în 30 de ani, erau copii mici când s-a deschis Casa Tranzit în clădirea care a fost cândva o sinagogă. Acum, acești tineri au alte preocupări față de ce se întâmpla la sfârșitul anilor 1990. Cu toate acestea, Casa Tranzit participă la proiecte interesante, cum ar fi inițiativa internațională de cercetare a memoriei comunității locale de evrei. Însăși clădirea poate contribui cu date valoroase la această cercetare. Clădirea a aparținut cândva bunicului celui mai renumit coregraf și regizor de teatru din Ungaria, Ferenc Novák, și găzduia prima turnătorie de aluminiu din regiune. El a vândut clădirea comunității de evrei în 1921. Așa a devenit sinagoga comercianților locali. Am ajuns la House în jurul prânzului. Am acceptat cu entuziasm invitația la masă a gazdelor mele, care mă așteptau cu legume proaspete, brânzeturi, șuncă și pâine din piață. În timp ce mă delectam cu mâncarea gustoasă, am ascultat povestea despre Casă și mi-au venit în minte versurile poeziei de Attila József pe care le văzusem în aceea dimineață: “Asemenea unei grămezi de bușteni ciopliți, așa și lumea stă îngrămădită pe ea însăși”. Asta datorită faptului că, în timp ce serveam prânzul, Péter Novák, unul din urmașii primului proprietar al clădirii, ținea o repetiție a Nunții lui Figaro nu departe de noi, la Teatrul Maghiar de Stat. El a regizat opera în 2015 și a câștigat un premiu pentru cel mai bun performance a sezonului în România în același an.

(nivel de risc)

Să fiu sincer, scena de artă oficială a Clujului mi s-a părut cam săracă comparativ cu alternativa. Am fost fericit să văd o adevărată mulțime prezentă la deschiderea expoziției 6+1 la Muzeul de Artă din Cluj, Palatul Bánffy. A fost un adevărat eveniment social, cu vorbăraie, întâlniri între prieteni, multe limbi vorbite. Expoziția a fost cam academică, de parcă lucrările au fost selectate dintr-o scenă cu totul diferită față de ce consideram eu general și natural în oraș. „Nu-mi place arta care îl face pe privitor să se simtă stânjenit, în timp ce pentru artist nu e nicio provocare”, adaugă performerul Kata Bodoki-Halmen mai târziu la Papillion café. Ea se referă la teatru, în timp ce se distanțează de teatru ca gen, și definește ceea ce face ca fiind artă. Și pentru a ilustra mai bine ce spune, îmi povestește la ce a mai lucrat în ultima perioadă. Nocturnal Privacy este un performance solo în sensul că privitorii participă pe rând, unul câte unul. Universal Pleasure Factory prezintă performance-uri de câte 12 minute pentru câte o persoană, într-un loc numit ZUG.zone. Show-ul durează 6 ore, în acest timp performerii lucrează cu spectatorii care vin pe rând. Performance-ul constă în zgomotele camerei întunecate, mișcări, acustica spațiului, muzica și ambianța lui, acțiunile din spațiu, imaginile luminoase, stările și situațiile care se nasc, toate pline de tensiune. “Nu ar trebui să ne rezumăm doar la a executa ceea ce ne spun alții” spune Kata Bodoki-Halmen, cineva ce nu poate fi acuzat că nu s-a expus vicisitudinilor vieții. Ea nu dă bani pe cazare, a squatuit prin toată Europa și nu cheltuiește bani pe mâncare atunci când se află la Barcelona. Acesta este rezumatul scenei de artă din Cluj pentru mine: pregătirea de a-ți asuma riscuri, de a respinge conformismul.

(Paștele cailor)

Paștele cailor e ceva gen „când or zbura porcii”, „când o îngheța iadul” sau „marți spre Miercurea-Ciuc”, pentru a spune că ceva e atât de departe în viitor încât nu va avea loc niciodată, sau condițiile pentru ca acel lucru să se întâmple nu vor exista. Totuși, Paștele cailor există, căci expresia se referă la acel fenomen calendaristic rar când Paștele Catolic și cel Ortodox au aceeași dată. Atunci se pot odihnii și caii în oraș. Altfel, Românii împrumută de Paște caii ungurilor sau invers, atunci când sărbătoarea pică în zile diferite. Bieții cai abia dacă prind vreun Paște liniștit. Dar anul acesta s-a întâmplat. Apoi, în ultima mea seară, în mod neașteptat, aproape toți cei care au avut un rol important în ridicarea Clujului la standarde Europene erau așezați în jurul mesei la Casa Boema. Pentru o secundă mi-a fost foarte clar pe ce se baza mitul Clujului. Mitul, la fel ca toate miturile mediatice care sunt fie interpretări greșit sau cel puțin tentative la narațiuni despre motorul lucrurilor din Europa Centrală de Est, este că nici istoria și nici situația politică curentă nu este favorabilă celor care doresc să creeze ceva în această parte a Europei. Dar iată că avem un oraș care dovedește contrariul, mai ales prin prezentarea unui număr incredibil de oameni de artă care gândesc și acționează. Un hub, un centru nervos ce aduce laolaltă oameni, idei, determinare și acțiune. Aici, determinarea oamenilor se poate schimba din „marți spre Miercurea Ciuc” în „marți spre Acum”.

Rezidența lui Gergely la Cluj a fost posibilă cu sprijinul AFCN și al Institutului Balassi.