Înainte de a veni la Gheorgheni, am căutat informații despre festival și n-am putut afla mare lucru.

Festivalul e într-adevăr cam ascuns pentru că nu are loc anual iar uneori nici la 2 ani cum ne propusesem inițial. Nu avem un buget sigur, festivalul se face din proiecte de finanțare, fiind regândit financiar în totalitate de fiecare dată, fiind expus astfel la riscul rezultatelor acestor finanțări, care apar destul de târziu. Norocul acestei ediții a fost că AFCN și-a lansat prima sesiune de finanțare încă din toamnă. Astfel la început de ianuarie deja știam că avem o mare parte din bugetul evenimentului, cât timp în anii trecuți aflam rezultatele abia în iunie.

Cum era finanțat până acum festivalul, tot prin AFCN?

Când au fost bugete mai largi, au fost proiecte câștigate și de la AFCN. La realizarea ediția din 2012 a participat și CNDB prin apelul său de proiecte. Fiind teatru maghiar, avem acces la fonduri și din Ungaria, deși fundațiile din Ungaria rareori finanțează festivaluri din România. Finanțările sosesc mai degrabă pentru realizarea unor proiecte de spectacol decât pentru asemenea evenimente de anvergură.

Festivalul a început în 2006. Cum ați ales să îl faceți la Gheorgheni?

Aici trebuie spusă povestea de la început. Figura, care găzduiește festivalul, este singurul teatru din România care are în actul fondator expresia „teatru experimental”. Teatrul și-a dobândit statut instituțional în 1990 (când domnul Andrei Pleșu era ministrul culturii). O mică companie experimentală de teatru, compus din ingineri, intelectuali, oameni obișnuiți, o comunitate închegată în jurul lui Bocsárdi László a reușit să creeze la Gheorgheni una dintre cele mai interesante companii teatrale din țară, fiind ridicat la un statut profesionist. De atunci Figura își reformulează continuu propria relație față de acest imperativ al experimentului, al inovației. Această nevoie explică și preocupările noastre față de tema dansului contemporan. De la începutul anilor 2000 Figura a inclus în repertoriul său producții de teatru-dans, începând să lucreze cu coregrafi, Vava Ștefănescu, Péter Uray, Yvette Bozsik, Dénes Döbrei, Gábor Goda fiind coregrafii care au realizat spectacole de mișcare cu actorii Figura. Festivalul dance.movement.theater a fost fondat să susțină această axă nouă a proiectelor. Menirea lui a fost în primul rând de a promova acest gen al artei spectacolului, dar și intenția de a crea o platformă pentru schimbul de valori între teatrul dans/de mișcare din Ungaria și România: să aducă spectacole de valoare oferind totodată spațiu de prezentare și pentru creatori din țară.

Care este publicul dvs.?

Publicul din Gheorgheni este unul foarte special. V-am povestit despre Figura – această companie a apărut în 1984, era atunci o ciudățenie, este și în momentul de față o trupă cu un repertoriu foarte special. Datorită celor 2 festivaluri – dance.movemenet.theater în anii pari și formatul de festival dramatic organizat în anii impari (Colocviul Teatrelor Minorităților Naționale, care adună trupe maghiare, idiș și germane din România) – și a propriului repertoriu, teatrul a reușit să-și formeze un public cu totul aparte, un public generos, dar care a văzut foarte multe. La Colocviu sunt prezentate peste 20 de spectacole în decursul a 10 zile de festival, iar dance.movement.theater în cele 5 zile de festival aduce la Gheorgheni 8-10 producții. Datorită celor două festivaluri apar numeroase posibilități de colaborare, contacte cu ansambluri și teatre care revin la publicul din Gheorgheni în cadrul propriilor turnee.

Aveți legături, spre exemplu, cu scena de artă contemporană din Sfântu Gheorghe, cu spațiul Magma?

Suntem prieteni, desigur. Eu m-am născut în Sfântu Gheorghe și mi-am petrecut anii de liceu în aceași atmosferă ca și cei trei fondatori ai Magma, unul marcat de festivalurile AnnArt, de evenimentele realizate de promotorii scenei de arte plastice de acolo. Teatrul din Sfântu Gheorghe (de altfel renăscut în 1995 tot datorită companiei Figura, când 8 actori și regizorul Bocsárdi László au plecat din Ghergheni la Teatrul Tamási Áron) a fost iarăși un astfel de promotor, punct de referință în domeniul artei contemporane, atelier care a influențat, cred, întreaga scenă culturală a orașului.

Ați auzit cu siguranță de proiectul Capitală Culturală Europeană 2021. Sfântu Gheorghe era vârful de lance al acestei propuneri. A candidat ca oraș, dar ca reprezentant al acestei regiuni compuse din orașe micuțe, aflate la o distanță mică, de 50-60 km; întreaga arie are cam 150-200 km de la nord la sud. În domeniul teatral există instituții în fiecare oraș, cu program artistic aparte, teatre care își dezvoltă fiecare un festival: la Gheorgheni avem Colocviul și dance.movement.theater, Odorheiul Secuiesc (prin Teatrul Tomcsa Sándor) are un festival de dramaturgie contemporană axat pe schimburi culturale româno-maghiare, Miercurea Ciuc (Teatrul Municipal Csíki Játékszín) organizează unul din puținele festivaluri de teatru pentru copii din țară, iar Sfântu Gheorghe are în portofoliu trei formate de festival cu impact internațional: Festivalul Reflex, PulzArt și Flow Fest. Există deci foarte multe evenimente în acest domeniu, într-o regiune foarte restrânsă.

Aplicația pentru CCE v-a permis să vă dați seama de toate aceste legături sau ele funcționau deja?

Echipa de proiect a călătorit foarte mult prin toate aceste orașe, a cules proiecte, idei. „S-a cules” foarte mult de la publicul din orașe, o multitudine de idei fiind propuse de oameni obișnuiți. Deși inițiativa nu avut succes, necalificându-se în etapa a doua de selecție, s-a creat o atmosferă foarte pozitivă, fiind lansate discuții legate de scena culturală a regiunii, un dialog care lipsea până atunci din discursul nostru cotidian.

Viața culturală face atunci parte din societate? Spre exemplu în București lumea se plânge că nimănui nu-i pasă de candidatura orașului la CCE.

Nu pot spune exact în acest caz – oricum, cultura are un impact destul de redus peste tot în țară. Dacă te uiți la sondaje, afli de exemplu că lumea merge puțin la cinema – dar numărul spectatorilor crește totuși de la an la an. Nu există cinemtaograf în Gheorgheni, oamenii trebuie să meargă la Târgu Mureș sau la Brașov dacă vor să vadă un film. La fel este și cu teatrul: trebuie să ne preocupăm atât de calitatea ofertei noastre, cât și de impactul acestuia, munca pe care o avem cu comunitatea care ne găzduiește, felul cum transformăm societatea.

În ce măsură e integrată cultura în viața oamenilor?

Şi aici avem problema publicului care nu există, adică publicul care există dar care nu vine, ori vine la altceva. Noi facem un teatru destul de special, spectacole care pot fi considerate grele de publicul local, dar în acelaşi timp avem un public de bază fidel: cam 400 de oameni sunt cei care vin să vadă fiecare spectacol, indiferent de reuşita propunerii artistice. Încercăm să fim consecvenți în a căuta un fel de sinceritate, una față de care nimeni nu poate dobândi imunitate. Eu cred că sinceritatea prezenței actorului și validitatea unei propuneri artistice este singurul factor prin care publicul poate fi prins în această capcană a teatrului. Compromisurile cu un teatru comercial, gesturile făcute către „gustul publicului” sunt toxice iar pe termen lung aduc mai multe prejudicii decât folosul măsurat în creșterea numărului de spectatori. Dacă spectacolul este coerent şi transmite energie, orcine intră la spectacol (cu sau fără preconcepţii) va fi atins de spectacol. Acesta trebuie să fie obiectivul nostru principal: să trecem de bariera invizibilă care ne desparte de public, să câștigăm treptat, o audiență pentru teatrul în a cărei valori credem.

Cum aţi ales spectacolele din ediţia această? Care sunt criteriile? Există o temă a ediţiei?

Până în 2012 a existat o tema pentru fiecare ediţie, dar de la ediția precedentă am renunţat la această idee. Am dorit să adunăm ceea ce este proaspăt şi valoros din România şi Ungaria. Datorită finanţărilor pe care le-am obținut, am reușit să prezentăm un program extrem de valoros, iar ca „headliner”, un spectacol foarte important la nivel internaţional, Birdie a Companiei Pál Frenák.

În Bucureşti la CNDB există o discuţie între direcţia pe mişcare şi direcţia pe discurs / conceptuală. În selecţia festivalului există mult direcţia corporală, pe mişcare: e deliberată această alegere?

Noi căutăm oferte şi propuneri valide, care au intensitate şi coerenţă, spectacole care pot transmite energii. Eu vin dinspre teatrul dramatic, și am lucrat mai mult în teatru narativ/vorbit/textual/dramatic. Astfel văd teatrul-dans mai mult ca un spectator atent, dar atent la cele ce îl interesează: la capacitatea spectacolului de a transmite energii. Totuși, excelența în tehnica mișcării este unul indispensabil: e tocmai mediul prin care se transmite, însuși instrumentul prin care un spectacol de dans poate să radieze energii.

Aveţi o relaţie bună cu CNDB-ul?

Da, discutăm destul de mult. V-am spus că am o idee pentru a relua pilonul de dans al repertoriului Figura. În ultimii trei ani nu am mai făcut propriile proiecte de dans, am abandonat această direcţie, deşi s-au născut creaţii foarte aparte cu actorii noştrii. Cu ei, un spectacol creat de un coreograf are alte valenţe, include mai mult din arta lor de actori, şi mai puţin din tehnica dansului, în care un actor „dramatic” nu poate excela, deşi s-a lucrat foarte mult în acest domeniu. Eu cred că este important de reluat această direcție, dar într-un alt format, gândindu-ne la Figura nu ca un ansamblu permanent care dă de lucru propriilor angajaţi, ci gândindu-ne la resursele noastre ca la o bază de producţie. Ideea mea a fost să lansăm un proiect pentru companii independente, un anunț deschis în care Figura apare în rol de coproducător: nu îşi include artiştii din ansamblul propriu, dar oferă spaţiu și resurse financiare unui ansamblu pentru a-și realiza spectacolul. Ca un fel de rezidenţă care se finalizează cu un spectacol care are posibilitatea de a fi purtat ulterior către alte scene.

Spaţiul casei de cultură are valenţa unui spaţiu unde se întâmplă lucruri, unde au loc întâlniri?

Cum văd eu misiunea teatrului: trebuie cumva să transformăm comunitatea, să oferim o ofertă culturală de valoare, de mare oraş, acceptând totodată şi manifestări mai populare, să nu rămână publicul celălalt – adică alte pături ale publicului – pe dinafară. Adică să avem un spațiu deschis, care prin diversitatea ofertelor poate genera un flux permanent de spectatori. Figura are astfel un repertoriu teatral – producţii noi și producţii invitate, Centrul de Cultură se ocupă de muzică (clasică și jazz), de folclor şi arte plastice, deci coexistă mai multe tipuri de evenimente în aceaşi clădire. Infrastructura constă într-o sală mare (370 de locuri), de un studio cu 60-80 locuri (în funcție de spațiul de joc), o mică sală de expoziții alte spații folosite pentru repetiții etc..

E un loc de întâlnire?

Barul unde stăm acum este un spaţiu de întâlnire pentru tineri. În fiecare oraş, un astfel de spaţiu „de fermentare” e de o importanţă primordială. E foarte important cum îţi petreci timpul, unde poţi ieşi într-un oraş, ce găseşti acolo, ce energii ți se transmit prin incintele unde îți petreci timpul liber.

E mai ales o comunitate maghiară în Gheorgheni?

Da, în oraş sunt cam 85% maghiari, 15% români. Publicul este format mai ales din maghiari, iar majoritatea românilor din Gheorgeni vorbesc și ei limba maghiară.

Oricum, va uitaţi spre Ungaria în alegerea producţiilor?

Suntem departe şi de Ungaria şi de România, suntem în centrul României, ascunşi în această zonă montană. Avem contacte puţine cu mişcarea teatrală (dramatică) maghiară. Avem mai multe contacte cu ansambluri de dans, companii de dans contemporan din Ungaria, mai ales datorită acestui festival. În România, ce facem trece cam neobservat, deşi preocuparea noastră trebuie să fie ca ceea ce facem să fie egal cu ceea ce dorim să facem cu setul nostru de valori, să fim contemporani, să avem valori europene, să nu facem chestii de camuflaj, să nu ne camuflăm în ceva ce nu suntem.

Care sunt relaţiile în comunitate între români şi maghiari? Într-o vizită recentă la Târgu Mureş, a fost flagrantă pentru mine tensiunea dintre cele 2 comunităţi.

Acest lucru este din cauza rănilor făcute în anii 90, în plan concret/fizic şi spiritual. Acolo chiar s-a vărsat sânge, cele două comunități fiind afectate de acel conflict, cu efecte care se constată chiar şi în prezent. În Târgu Mureş relaţia dintre cele două comunităţi este poate cea mai problematică din Ardeal. Aici în Gheorgheni se pune problema altfel. Altele sunt proporțiile celor două comunități, s-au dezvoltat alte dimensiuni ale conviețuirii. Aici primează faptul că este o regiune subdezvoltată, o comunitate mai rigidă, alpină, rece, foarte restrânsă, dar cu valențe care se nasc tocmai din aceste calități: distanța mai redusă dintre oameni, o anumită căldură acestei comunități. E o altă comunitate cu care trebuie să lucrăm ca teatru.

Festivalul are o valoare educaţională?

Scopul nostru este să arătăm valori şi producţii care sunt bune, să creem posibilitatea ca oamenii să uite de blocurile acestea gri, de frigul care a fost cam până alaltăieri – acum a venit primăvara, se cam schimbă atmosfera. Ceea ce am simţit eu aici este situaţia în care industria veche a creat oraşul, l-a ridicat din statutul lui de orăşel de provincie de 5.000 de oameni la un nivel de 25.000 de locuitori; s-au mutat foarte mulţi aici mai ales din regiune, apoi industria a dispărut, dar oamenii au rămas aici în căutarea sensului pierdut; mulţi și-au găsit rostul în străinătate, foarte multă lume pleacă în Anglia, Germania, mai ales tineri. Genaratia de la 18 la 35 de ani lipseşte aproape cu desăvârşire de aici, nu vezi tineri care nu mai sunt la liceu şi care nu au încă copii. Pleacă la Cluj sau în străinătate, la universitate sau la muncă, iar oraşul reușește cu greu să-și recreeze capacitatea de a-şi păstra locuitorii.

Acesta ar fi chiar publicul unui festival experimental, nu? Şi atunci ce vârstă are publicul?

Tineri din licee, spectatori adulți, peste 35 de ani. Eu cred în menirea culturii, a teatrului şi a evenimentelor publice, de a adăuga ceva la calitatea vieţii. Duc lipsa unei galerii de artă contemporană în oraş. Cred că obiectivul nostru ca teatru municipal și operator cultural la nivel local trebuie să fie unul de a transforma oraşul într-un spaţiu cultural care poate concura chiar și cu un oraş mai mare, de a crea o calitate a vieții similar celui din marile orașe. Nu vorbesc despre nivelul de trai (care poate fi măsurat în cifre), ci despre calitatea vieţii: ce poţi face după ce ieşi de la servici seara, ce programe ți se oferă, ce fel de valori ți se transmit.

De câte ori pe săptămâna pot oamenii să facă ceva seara în Gheorgheni?

Media este 2-3 ori: Figura încearcă prin teatru, alți operatori culturali adaugă și ei propria ofertă. Targetul ar fi 15 evenimente pe lună, din care noi putem oferi 8-10 spectacole restul fiind concerte, întâlniri cu publicul, alte evenimente. Jucăm foarte mult în spații studio, în sala studio sau în sala mare cu spectatorii în scenă.

Există posibilitatea ca publicul să interacţioneze cu actorii? Discuţii?

Avem un proiect pentru elevi şi studenţi în domeniul teatrului educaţional: activități de iniţiere în teatru și spectacole în sala de studii. Propriul nostru program constă în 3 întâlniri: intrăm într-o clasă, prezentăm elevilor un anumit spectacol, elevii vin să vadă şi după aceea se face un mic atelier de teatru cu ei, prin care se relaţionează faţă de problemele ridicate de piese. Am avut în stagiunea trecută un profesionist care făcea acest tip de program pentru spectacolele noastre, realizând aceste 3 etape pentru întregul repertoriu pe care l-am prezentat. În afară de acestea invităm la Gheorgheni spectaole care se adresează elevilor din licee, spectacole în sala de studii care prezintă problematici care nu se prea discută nici prin teatru, nici prin școli. Chiar săptămâna viitoare va fi un spectacol, al Atelierului Cultural Káva din Budapesta intitulat „Statuia”, o piesă inspirată din întâmplări reale (seria de asasinate comise împotriva unor familii de romi în 2008), oferind posibilitatea de a analiza relaţia noastră faţă de comunitatea romă.

Este şi aici comunitatea romă o problemă?

Comunitatea romă este o problemă peste tot în Europa de Est. În fiecare sat sau oraş există romi, oameni săraci, marginalizaţi atât fizic, prin cartierele separate unde-și au ei casele cât şi în planul relației cu populația „majoritară”. Este ca şi când am trăi în două lumi paralele. Şcolile din aropierea acestor comunități devin școli segregate, iar datorită părăsirii sistemului educaţional, copiii romi ajung repede excluşi din societate, perpetuând acest cerc vicios al săriciei și al marginalizării.

Credeţi că o piesă ca „Statuia” poate avea un impact social?

Cred că poate avea un impact asupra populaţiei majoritare care este principalul responsabil pentru segregarea şi excluderea acestei comunităţi.

În Bucureşti acum există foarte multe iniţiative de teatru comunitar, spre exemplu la centrul Replika. Aţi avut vreodată spectacole de la ei?

Am cunoștințe foarte sumare despre această scenă, Figura având contacte foarte reduse cu mișcarea românească a teatrului independent. Puținele contacte pe care le avem au apărut cu ocazia organizării festivalului din anul trecut. Voi n-aţi văzut nimic de David Schwartz a fost la Gheorgheni în deschiderea Colocviului Teatrelor Minorităților Naționale. M-am bucurat enorm să avem un astfel de spectacol la festivalul nostru. Colocviul este un festival în cadrul căreia încercăm să vorbim prin și despre comunități minoritare, iar o perioadă foarte lungă la festival erau doar spectacole maghiare, germane și Teatrul Evreiesc de Stat din București. M-am bucurat enorm să aflu de spectacole legate de alte comunităţi, mai ales de comunitatea romă, cu care e poate cel mai problematic de relaţionat pentru noi, distinși membri ai unor comunităţile majoritare. Voi n-aţi văzut nimic nu este tocmai despre romi dar transmite un mesaj necruțător despre agresiunea omului „normal” față de cei marginalizați, despre excluderea unora din lumea noastră, despre felul în care relaţionăm faţă de anumite categorii de oameni.

Cum a fost primit spectacolul?

S-a ieşit în linişte.

Celălalt proiect de care ne-am putut bucura la ultimul Colocviu a fost proiectul Mihaelei Drăgan, Del Duma – vorbește-le despre mine, un spectacol de o sinceritate foarte adâncă, primit cu mult entuziasm de public. Alt eveniment, care iese din conceptul de festival al limbilor minoritare a fost Double Bind de Alina Nelega și Réka Kincses, realizat la Teatrul Național din Tg. Mureș, Compania Liviu Rebreanu. Prin aceste proiecte am reuşit să aducem contextul unui festival minoritar în tema principală a evenimentului.

Credeţi că există o valoare pozitivă în marginalitate? Acum se vorbeşte destul de mult despre forța pe care o poţi să o iei din condiţia de marginal, tocmai pentru că poţi să te împotriveşti dominaţiei.

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre comunităţi marginalizate, dar foarte greoi se construiesc relații față de acestea, relații adevărate care pot trece peste atitudinea de majoritar: un anumit nivel al toleranţei, al curiozității, al felului în care gândim despre necunoscut.

O poziţie de marginal poate să îţi ofere ceva – când eşti atât de jos încât nu poţi să mergi mai jos, ai o poziţie mult mai puternică de pe care să acţionezi pentru că nu ai nimic de pierdut, sau eşti într-o permanentă opoziţie faţă de status quo.

Statutul artistului este totdeauna unul de minoritar. Dar tocmai acest statut te împinge să-ți regăsești propriul tău „timp prezent”, forțându-te să exprimi elocvent ce și cum vezi, cum gândești. Să ai mereu în față adevărul pe care îl exprimi, pe care vrei să transmiți comunității.

Festivalul „dance.movement.theater” a avut loc la Teatrul Figura din Gheorgheni în perioada 18-22 mai 2016.