Fragilitatea obiectelor, a emoțiilor pe care expoziția Anei Kun, din motive foarte clare intitulată ← FRAGIL →, le emană, sunt elemente omniprezente. Aerisită, cu unele puncte foarte concentrate, expoziția este percepută de artista ca o colecție de izolări, fie că e vorba de pandemie, fie că sunt decizii cu care trebuie să trăim, fie că este o nouă experiență care ne marchează și ne dă senzația de solitudine. Spațiul Indecis a găzduit tururi ghidate susținute de Ana în care ne-a povestit de unde a plecat fiecare lucrare și care a fost demersul expoziției. Spațiul se deschide cu o concertină suspendată pe perete care acumulează desene din mai multe etape ale pandemiei, redesenate pentru a se potrivi temei. În apropiere, se deschide o carte/dosar concepută în perioada unei rezidențe la Salzburg și un experiment de desene alb-negru și narațiuni în culori. În camera alăturată se găsește un desen din porțelan făcut în colaborare cu Gruni, la care s-a mai adăugat o notație la finalul expoziției. În aceeași cameră, pornind din tavan, se află o hartă, după cum o numește Ana, începută în 2017 și care acoperă întreaga încăpere. Tot aici se află și o plantă pe care nu a vrut să o mute, artista considerând că se potrivește expoziției. La un ceai, Ana a binevoit să-mi povestească despre fiecare lucrare și despre cum a luat naștere expoziția ← FRAGIL →.

Multe dintre desenele din concertină sunt destul de dificil de citit, care a fost ideea panotării în acest mod și cum a ajutat aceasta la potrivirea lucrării în tema izolării?

Ana Kun: Concertina are la bază desenele realizate în mai multe momente ale pandemiei, pentru diferite proiecte online. Cele mai multe sunt din Jurnalul de virus al lui Dan Perjovschi, Alina Andrei, George Roșu și invitați de la White Cuib, câteva din Norma de la Balamuc (grupul meu alături de Livia Coloji și Răzvan Cornici), câteva de pe canalul meu. Majoritatea celor care au vizitat expoziția le știau pe cele mai multe. În timp ce le redesenam, am simțit nevoia să adaug și o serie de notații/observații care discută schimbarea de context, pentru că pandemia așa cum o înțelegem acum e diferită de cum părea a fi la început. Lucrarea nu poate fi citită decât de foarte aproape, răsfoindu-i cutele din hârtie de orez, descifrând detaliile, și nu permite o privire de ansamblu asupra temei pandemiei. În timpul expoziției a fost, evident, o lucrare suspendată la propriu și la figurat. Acum încă mai completez și comentez la ea.

Observ în expoziția aceasta o serie de experimente pe care le-ai făcut de-a lungul timpului dar și în ultima perioadă. Care a fost demersul lor?

A.K.: În perioada de lockdown am avut și nu am avut timp, așa că am preferat de multe ori notațiile rapide, alb-negru. Din când în când îmi aduceam aminte că am adus acuarelele acasă și că mă fascinează desenele în culoare. E un timp pe care-l presupune curățarea pensulei, pregătirea pigmentului etc., timp care face ca notațiile mele în acuarelă să fie mai poetice. Până acum nu am încercat să iau notițe în culoare. M-am bucurat că am făcut-o. Apoi, am încercat să fac invers, să-mi iau mai mult timp și la desenele alb-negru. Așa am făcut și cele trei desene care încheie turul expoziției, o combinație de notație rapidă cu text în paragraf, mult mai eseistice decât până acum.

Un alt experiment este și Metraj, desenul din cea de-a doua cameră. L-am început în 2017, tot pe o hârtie subțire de orez, de 1×10 metri. Am avut senzația că nu are un format finit, pentru că rulam și derulam scrolul, fără să știu unde am ajuns, cât mai am de desenat și de scris. Am urmat și dezvoltat mai multe idei, uneori abandonând brusc sau revenind la un subiect câțiva metri mai încolo: drepturi reproductive, moarte, privirea masculină, privirea feminină, suprasaturarea informațională ș.a.m.d. E și desen și poezie și eseu. Am încercat să nu mă cenzurez sau să fac schițe, de aceea în unele se vede cum ajung să formulez anumite idei. Mă raportez la lucrarea aceasta ca la o hartă: se poate porni de oriunde și urma traseul dat de o idee sau alta, făcând oarece gimnastică pentru a putea citi. Așa cum era expusă la Indecis (mulțumesc), părea o coajă a încăperii, puternică și fragilă în același timp. A fost prima dată și pentru mine când am văzut-o desfășurată.

Una dintre lucrările care m-a surprins în această expoziție este desenul din porțelan. Având în vedere practica ta, cum ai ajuns să lucrezi în porțelan și care este povestea desenului făcut ulterior pe perete?

A.K.: Umerașul. Aceasta a fost ultima lucrare făcută. Am modelat-o la Gruni (mulțumesc), și în timp ce lucram, discutam cu colega mea Livia despre avort, nu numai situația din Polonia ci și cea din România, unde întreruperea de sarcină la cerere a devenit tot mai greu accesibilă, mai ales în pandemie. Inițial am vrut să completez desenul printr-un comentariu zgâriat în tencuială, pentru că doream să fie o lucrare strict volumetrică. Până la urmă, am completat partea cu mâna care ține umerașul cu un creion colorat, pentru că era total ilizibilă zgârierea. Partea cea mai dură din lucrare este astfel și cea mai delicată. N-are text, pentru că știm prea bine ce se spune despre avort și de-o parte și de alta, dar am modelat portretele cu gurile deschise pentru a sugera că vorbesc. Toată lumea vorbește, ia decizii mai mult sau mai puțin empatice…

Am redesenat de câteva ori mâna cu umerașul pe cartolinele atașate primelor exemplare din publicația ce însoțește expoziția. De câte ori o desenam (fără să întrerup linia, similar cu metoda folosită la desenul din porțelan) simțeam că amețesc un pic. Pentru că lucrarea a fost finalizată la mijlocul expoziției, ea a fost altfel percepută la început. Nici eu nu spuneam foarte clar despre ce este, doar că va urma o completare, care va fi transmisă și online. Discuțiile din jurul ei, din prima parte, au fost legate de fragilitatea și frumusețea porțelanului, de contrastul față de lucrarea Metraj lângă care se află. Un fragment din această lucrare a fost și pe afișul de expoziție, și cu toate astea am amânat cât am putut să zic despre ce e.

Perioada rezidenței tale la Salzburg a fost încercată de singurătate iar cartea desfășurată în expoziție este un amestec de experiențe acumulate în mai puțin de o lună. Îmi poți povesti despre modul în care s-a născut această lucrare?

A.K.: Things are not black x white like in school. Am hotărât să fac două cărți de artist, una copia celeilalte, iar la final să las una în arhiva rezidenței. Sunt alcătuite din desene și notații ce răspund experiențelor pe care le-am avut în Salzburg. Am primit în poștă reclame la mâncare și canapele, din care am făcut un colaj despre un fel de consumerism oniric, în care toate obiectele au cam aceeași dimensiune și provoacă o constantă stare de mulțumire, beatitudine. Mi-era dor de colegii mei de atelier de la Balamuc, și am făcut, din portretele modelelor de catalog, un portret al nostru ca un nou colectiv, frumos, fictiv, austriac. Apoi am copiat colajul, în două exemplare, și l-am adăugat în carte.

În același dosar am adăugat un desen tip friză, un răspuns la un desen văzut la muzeul local de istorie, care prezenta procesiunea de la 1000 de ani de creștinism, unde categoriile profesionale ale vremii își sărbătoresc relația cu D-zeu. Traducerea mea prezintă procesiunea artiștilor în rezidență, o sărbătorire a relației cu Arta.

Plus multe alte desene și notații. Despre migranții români fără adăpost care lucrează la dezvoltarea imobiliară a orașului, pe care i-am cunoscut într-o noapte la un adăpost. Despre lagărul de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial, pentru romi și sinti. Despre cei o sută de ani de vot al femeii austriece, despre precaritate, nesiguranță și expozițiile pe care le-am vizitat. A fost o perioadă foarte intensă în care am încercat să cuprind și să traduc pe hârtie fiecare experiență.

Expoziția personală a Anei Kun, ← FRAGIL →, a avut loc la Indecis, în Timișoara, în perioada 15.11. – 15.12.2020.