To construct a sheaf to some space allows us to ‘shift the discourse’ from something less well-understood to something better understood by ensuring that the less well-understood object is faithfully patched together from regions of better understood structure -[…] A sheaf is a rule to patch together nonsense into sense. – Fernando Zalamea

Where do we go from here?

 Ce e de înțeles, de închegat, de prins într-o logica coerentă, într-o alcătuire modern-rațională? O imposibilă hartă exhaustivă a unui secol nou, deja hiper-dens.

Ce fel de hărți politice sau personale peticim, lipim, înnădim?

Zalamea ne învăță cum să însăilăm o hartă a necunoscutului din bucăți cunoscute. Folosește un concept sustras (smuggled) din matematica lui Grothendieck, „snopul” (sheaf), pentru a lipi filozofic hărți ce vizează drumuri epistemice încă netrasate.

Cum germinezi noi teritorii ca posibiltăți? Pornind de la cartografieri critice și țintind spre orizonturi generative.

Într-o realitate cvasi-fictivă multi-stratificată atât de complexă, nu sunt de căutat „soluții”. Mai degrabă măsurăm zone, folosind compasul emoțional, „citim” situațiile și (re)cunoaștem prin stil, pe căi prehensive, pro-intuitive, contra-cognitive.

În preistoria curentă e poate nevoie de o Critică a Afectului (Pur?) sau, împrumutând un termen din arheologie, o periegheză a afectului. Un studiu de suprafață.

Dar gândirea critică nu e marginalizată în cele două contexte, ci doar nu e favorizată ca instrumentar.

Poate din teritorii au mai rămas doar hărțile, multiple suprafețe imponderabile căutându-și lipitura. Suntem scufundați în hărți, topografii analog-digital neverosimile, ciorne și schițe de perimetre de sens.

Cum să reziști introspecției și să te concentrezi pe luminozitatea ecranului, pe „pre”? Ceva imposibil de articulat (the fog of „pre”). Să devii sofisticat în comunicarea politică la nivel estetic, semi-cognitiv, prin imagine (de sine), formă, stil. Producția de senzații și experiențe a secolului 21 eludează parțial aparatul critic, și totuși (sau tocmai de aceea) e mai eficientă la nivel politic.

The Scrambling Map

The idea that a map is not the territory is advanced by people who think we can actually talk about an exterior reality without a proper structure to logically, mathematically or computationally discern it. From the standpoint of scientific theories, it would be absurd to talk about a territory without a demarcation of what we distinguish as a territory, separate from the map. It would be the very definition of the myth of the given. – Reza Negarestani

Ce poți cartografia azi, rătăcind prin „grămadă” (Bratton), (roaming through „the stack”)? Expoziția Where do we go from here? conține subiectivități indeferente de vârstă (dar format-a-te în sec. 21), încarcate doar la nivel afectiv de complexitatea trecutului. Artiști ce se scutură de condițiile unui spațiu „local”, evită seriozitatea și încrâncenarea vechilor moderni și dovedesc în plus o erudiție a intuiției; remarcându-se prin rafinament afectiv și adâncimi superficiale. Capacități neo-infantile cu care se pot orienta superior într-o realitate puțin consistentă. Un real simultan intensificat și aplatizat, în care nu e prioritizat nicun regim ontologic iar ierarhia între regnuri (vegetale, minerale, digitale) este desconsiderată.

Un teritoriu 1D ce nu-și lasă dezvăluită logica interioară. Frânturi din hibridități de aici, de acolo, de aiurea, dintr-o nouă perioadă preistorică când „interior” nu mai mai are sens. Există urme de expresie psihedelică dar putem răsufla ușurați, anii 60 par la o galaxie depărtare. Aici ne confruntăm cu filiații puțin cunoscute și genealogii întrerupte. O pre-hartă. Pre-map.

Fosta adâncime pierde teren în timp ce azi parcă pielea, părul, rujul determină ierarhiile. Ce e se discerne mai degrabă prin cum arată sau cum se aude. O preistorie camp?

Salutăm o nouă instituție cu bază mobilă, multi-dependentă: Aici Acolo Pop Gallery! O „entitate estetică” (Flueraș) ce anunță un viitor heterogen.

Bravo, aveți stil!

We Don’t Need Another Hero!

Suntem tentați să elaborăm. Poate curatoarea Bienalei de la Berlin 2018, Gabi Ngcobo, sugerează că nu mai avem nevoie de încă un șoc, de încă un/o artist(ă) vedetă (star artist), de încă un hit, de un alt succes, că nu mai e nevoie de Rambo.

Mai bine urmărim programul MasturBar (Fabiana Faleiros).

Poate nu vrem să mai fim salvați.

Percepem o binevenită undă losership.

Facing the current widespread state of collective psychosis, and starting from the position of Europe, Germany, and Berlin as a city in dialogue with the world, the curatorial process will be selective, non-comprehensive and will not provide a coherent reading of histories or the present of any kind. (Berlin Biennial 2018 curatorial statement)

În universul eroului totul este vizibil, făcut pentru exterior, căci acțiunile eroinei sunt invazive și servesc unui plan meta. Eroul este un vehicul, un lăutar, îndeplinește în primul rând o funcție pre-individ, mai exact, pre-individualizare (Simondon). De altfel, eroul este reprodus sub multe nume de-a lungul timpului. Sau poate e selectat doar ce poate fi folosit? Nu contează, eroina suferă de toate fostele calități: loialitate, spirit de sacrificiu, invincibilitate simbolică.

Continentele percepției sunt influențate de mișcări sub-tectonice difuze; o magmă afectivă, subliminală, coordonată descentralizat, afectiv-cognitiv, de surprins parțial în comentariile unui youtube, sau într-o campanie de trolling. Simțim că trebuie să fim atenți la vibrații, la comportamentul plantelor, începem să nu știm din nou.

O lucrare indicator pentru ambianța bienalei din Berlin ni se pare a fi cea a Sarei Haq, Trans:plant.

Pe alt plan de semnificație, un alt indicator te întâmpină la ADK; menționăm sculptura sintetică a Firelei Báez; o bucată dintr-o replică a castelului Haitian Sanssouci de la începutul secolului 19 (la rândul ei o replică a palatului german Sanssouci construit în sec. 18), re-construită acrilic până la cel mai mic detaliu, camuflată în plin văz la intrarea capodoperei moderniste semnate de Werner Düttmann. Imediat am vrut să o atingem.

Istoria e o hartă peticită la nesfârșit. Tocmai pentru că o vreme harta era istoria, modernii au fost nevoiți să o re-aranjaze periodic, fiind re-scrisă constant în ultimele două secole. Chiar si azi, fostul vest încă își demontează statuile coloniale din piețele publice.

Vizitând bienala, avem senzația că ceva mocnește sub realitate. Dar descrierea s-ar potrivi și propunerii curatoriale Aici Acolo Pop Up Gallery; expoziția rezultată fiind compusă din fărâme vizuale și auditive ce intrigă, niște extrase aleatorii din parcursul unor artiști/persoane/entități ce trădează complexitate. Păstrând proporțiile, și spațiile Berlinului dedicate bienalei și cel al Salonul de Proiecte, găzduiesc materialități și imaterialități ce co-există într-o armonie nefamiliară. Nimic nu te lovește dar ceva te îmbie și te nedumirește în același timp.

La Bienala berlineză de anul acesta, la ADK, și parțial la KW (vezi instalația Untitled <Of Occult Instability> [Feelings] 2016–18 a artistei Dineo Seshee Bopape), politicul zace în adâncimi, nu se manifestă. Dar toată propunerea e parcă teleportată dintr-un viitor emancipat încă neclar, dar în care nu mai trebuie să-ți performezi exoticul (fie el real, politic), căci e asumat în straturile subiectivității. Eliberați (fără să le reprime) de condițiile istorice pentru o clipă, echipa de curatori compusă din Nomaduma Rosa Masilela, Serubiri Moses, Thiago de Paula Souza și Yvette Mutumba, invită artiști outernational ce pot genera și perturba estetici și sensibilități universale.

Nu trebuie să ne purtăm la nesfârșit cochiliile geo-politice, iar majoritatea artiștilor reprezentați în ambele contexte, transgresează natural încadrările pieței de artă occidentale din ultimii 20 de ani; „estul europei”, „origini africane”, „america de sud”, dar nu pentru că nu mai au însemnătate ci pentru că au fost asimilate sedimentar și nu joacă rolul pre-atribuit de fostul vest. Tensiunile politice pulsează în grade diferite în spatele lucrărilor. În 2018, proveniența artistului nu mai e condiția primă care determină itinerariul unei subiectivități.

Mai mult, între timp, pe ici pe colo, foștii periferici au preluat puterea, iar viitorul emancipat e deja în acțiune. Noile naturi se manifestă deja, în concomitent cu neo-regresia contemporană și universul pre-critic aflat la un umăr distanță.

Știm că în sfera white-cube nimic nu durează, dar cu siguranță e nevoie de aceste perimetre de sens temporare, ce pot conține, testa, non-difențieri istorice și economice. Spații care să acomodeze „violență generativă” (Harry Thorne), să permită contradicții politice și anomalii topologice. Un areal unde să poată fi scrutat, descompus și recompus acest local-global pe care îl trăim, simțim, adulmecăm.

Propunem laboratoare de ambianțe estetice; cadre pentru gândirea necunoscutului, locuri pentru experiment și expresie fără utilitate socială în regim de urgență.

Din nou, ținând cont de magnitudinea fiecărui context, ni s-a părut că a 10-a ediție a bienalei de la Berlin și la altă scară, expoziția găzduită de Salonul de Proiecte, schițează hărți pentru teritorii ce vor fi să vină.

To draw maps where no territories have been before

Dislocarea ca nou locus conceptual, o fundație instabilă ce poate acomoda dislocări în lanț, atât în real, cât și în virtual. Să putem naviga în condiții de perpetuă strămutare. Constrânși de multi-naturalism, începem să folosim o „bază mobilă” (Zalamea).

Structural, Aici Acolo a funcționat nomad, materializându-se efemer dar consistent, prin Cluj. A mapat aleatoriu prin contingența urbană, ocupând temporar spații în care nu mai era “nimic”. De data asta sunt invitați la București într-un spațiu dedicat expresiei contemporane. Un loc în care structura nu e nimic, pe care colectivul nu a mai fost nevoie să-l „curețe”, să-l re-profileze. Dar în continuare popping up. Noile condiții îi priesc, camera albă nu inhibă grupul.

Un „cub alb”, programatic, șterge toate urmele. New Project, New Document, atât galeria de artă contemporană (white cube) cât și scena (black-box) se auto-golesc în buclă, pentru a putea găzdui la nesfârșit orice fel de lumi.

Categoriile ne joacă feste, prin urmare reprezentarea realității începe să se fisureze. Bucăți dezlipite de scenariul inițial plutesc incoerent. Începe o perioadă de rearanjare a puzzle-ului, stilul devine indispensabil. Noile hărți sunt lucrate folosind o varietate de pre-instrumente, busole stranii, date ne-confirmate, scanere afective, folosind și trusa de navigat în pre-critic.

Lucrările expuse la Salonul de Proiecte punctează delicat spațiul galeriei. Cum intri, expoziția Where do you go from here? pare suspect de aerisită.

Profilul cel mai discret.

Bogdan Bălan face o scurtătură multi-dimensională ce taie în secțiune prin spațiul politic și timpul istoric. Totul declanșat de o pseudo-invocare auditivă. În căști, artistul ne citește simplu, într-o română ce sună vag arhaic, o mini-mantră irecognoscibilă. Chiar dacă nu știi proveniența sau contextul lucrării, experiența situației nu te lasă indiferent.

Tăietzel Ticălos vorbește mai explicit, are adâncimi critice și totuși, filmul e construit în cheie ironic-distopică, te ține în priză, nedezlipit de ecran.

Lucrările Lorenei Cocioni se strecoară insesizabil prin spațiu, dar odată sesizate, ești sedus de „pre”-ul difuz pe care-l emană. Cristalizări efemere ale unei sensibilități romantice dar nu neapărat umane.

În fața mingiilor yoga camuflate ale Theei Lazăr te trezești zâmbind, detașat de subiect.

Harta avansată, compusă din hărți suprapuse, a Adelei Muntean, sugerează precizie științifică, indică ceva, e o statistică ca rezultat al unei cartografieri raționale de ultimă generație, ar trebui să aibă sau „să facă” sens. Dar nu e primul nostru impuls, preferăm să nu știm, să mai contemplăm o perioadă „tripul” de culori și topografia halucinantă.

O pulsație-undă străbate spațiul, toți artiștii prezenți contribuie la distribuția ei, plutește o atmosferă sofisticată ce încurajează deriva afectivă, dar nu transa pre-critică.

În unele realități revoluția moleculară a luat sfârșit.
WHERE DO WE GO FROM HERE? a fost în perioada 19.09. – 28.10.2019 la Salonul de Proiecte, București.

Artiști: Andreea Anghel, Vlad Anghel, Silvia Amancei & Bogdan Armanu, Bogdan Bălan, Flaviu Cacoveanu, Lorena Cocioni, Hajnal Csibi, Thea Lazăr, Adela Muntean, Vanessa Singenzia, Tăietzel Ticălos, Smaranda Ursuleanu

Curatori: Aici Acolo