În clasa a 12-a am scris o poezie la olimpiada de limba franceză pe municipiu când tema enunța eseu.

Era important, pentru că ajunsesem la faza pe țară în toți ceilalți ani de liceu și astfel văzusem multe orașe – iar să merg într-a 12-a ar fi fost o încununare.

Încerc să îmi aduc aminte dacă atunci am scris o poezie bună.

Am pierdut 30 de sutimi pentru 2 accente uitate și 2 puncte pentru neîncadrare în subiect.

E drept că în acel an a corectat, printre altele, profesoara mea de franceză din Zoia și ne detestam reciproc.

Nu-mi dau seama dacă între mulțimea cunoștințelor mele la franceză și timpul petrecut prin orașele care găzduiau olimpiade este o funcție bijectivă sau surjectivă.

La Zoia exista o sală de sport cu instrumente old school și spaliere de lemn de prin anii 30-40 – de pe când școlii îi spunea Carmen Silva. În liceu, când ciclul menstrual mă scutea de alergări nedumerite cu mingea de basket în mână, mă puneau să joc șah cu alți scutiți și cu alte scutite. Îmi aduc aminte că profesoara de sport confunda regele cu regina, iar noi adaptasem mișcările și ajungeam să facem regulile noastre. Nu aveam voie să jucăm dame. Între băieții de la volei și fetele care făceau la spaliere exerciții pentru fesieri (niciodată invers, ora de sport mi se părea desenată din câțiva băieți care alergau fără suspensoare și multe fete îndoindu-și genunchii), stăteam pe bănci, în cupluri create pe loc la jocuri de șah mereu începute și neterminate.

În final, am fost lăsate să renunțăm la șah pentru a ne pregăti de teze și olimpiadă. Liceul avea o tradiție de reprezentat.

În schimb, Ramona știe șah de mică:

În grupa de vârstă a Cristinei (30 plus) s-au sinucis, de-a lungul timpului, mai mulți scriitori și câteva scriitoare. John O’Brien a folosit un pistol și unii spun că „Leaving Las Vegas” ar fi nota sa de sinucidere. Robin Hyde și-a stopat viața cu o doză de benzedrină. Ryunosuke Akutagawa a luat o supradoză de barbital. Sylvia Plath și-a băgat capul în cuptorul cu gaze pornite și s-a intoxicat cu monoxid de carbon. Stefan Zweig și soția sa au luat barbiturice. Petronius moare elegant, potrivit lui Tacit care povestește felul în care posibilul autor al Satyriconului și-a tăiat venele. John Kennedy Toole a folosit gazele de eșapament de la propria mașină. K Sello Duiker s-a spânzurat. Géza Csáth s-a otrăvit. Danielle Collobert se sinucide de ziua ei, într-un hotel din Paris. George Caragonne se aruncă de la etajul 45 al unui hotel. René Crevel pornește gazul cuptorului din bucătărie. Robert E. Howard își trage un glonte în cap. Stig Dagerman a închis ușile garajului și a pornit motorul mașinii. Dazai Osamu s-a aruncat în râul care-i trecea pe lângă casă, corpul fiindu-i descoperit după aproape o săptămână, chiar de ziua sa. Michael Strunge a sărit de la etajul 4.

Cristina a citit un teanc de cărți căutând legături între scrierile târzii sau ultime ale autorilor/autoarelor și moartea lor. La fel ca în cazul celor care au „murit de moarte bună”, și textele din colecția „In my age group” fie reflectă caruselul emoțional autobiografic, fie nu.

„Dama de Pică”, de Alexandr Puskin, este o povestire cu elemente fantastice despre Hermann, un ofițer german în armata rusă, care își dorește atât de mult să afle secretul unui câștig sigur la cărți încât o omoară fără să vrea pe femeia de 87 de ani care îl deținea. Ea îi apare în vis și îi înșiră cele trei cărți magice. Hermann joacă primele două și câștigă. La al treilea joc, în loc să numească asul numește dama de pică iar aceasta îi zâmbește cu chipul bătrânei ucise. Hermann ajunge într-un spital psihiatric.

Cristina rescrie un final fericit pentru Hermann și, pentru a-l citi, e nevoie să urci. În mijlocul galeriei, pentru a traversa expoziția, e nevoie să te apleci dacă măsori mai mult de 1 metru 54. Odată înăuntru, totul este organizat în mulțimi – o mulțime autobiografică (compusă din listări minuțioase de gesturi, detalii, afecte), o mulțime a ficțiunii (colecția de cărți), o mulțime observațională (compusă din fragmente de film scurte cât ai citi două rânduri de subtitrări pe ecran, alese din 114 casete cu ceea ce ea a văzut în călătoriile sale artistice). La mijloc stau întâmplătorul, șansa, jocul de noroc și biletul de tren. „Tricking the life”, păcălirea vieții – cu decizia de a muri sau tocmai, de a trăi cât de mult se poate.

Expoziția stă sub semnul temei – date, primite sau auto-impuse. Ca atunci când răspunzi profund memorialistic la un exercițiu generic de cunoaștere.

Question: Is the future boring?

Answer: Probabil, cel puțin conform romanelor distopice.

But that is not the right question.

Cristina David, Între totalul întâmplărilor din viața mea și suma lucrărilor mele nu există o funcție bijectivă a fost în perioada 20 ianuarie – 12 martie 2016 la Ivan Gallery, București.