După ce a cercetat șamanismul și alte forme de vrăjitorie de pe glob în cadrul unei rezidențe la Para Site, Hong Kong, actrița și dramaturga romă Mihaela Drăgan a fondat o mișcare artistică numită Roma Futurism, în 2018. Drăgan a dezvoltat conceptul de Futurism Rom cu două scopuri: în primul rând de a „recupera figura vrăjitoarei rome”, un răspuns la stigmatizarea vrăjitoriei rome, și de a redefini termenii prim care romii interacționează cu propria istorie a persecuției. Pentru Drăgan, identitatea romă, așa cum este ea prezentată în discursul public, a început să se îndoaie sub povara nedreptăților istorice; sclavia, genocidul și discriminarea contemporană au zugrăvit viața romă într-o singură culoare, cea de victimă, fără să lase loc pentru posibilitatea unui viitor speculativ în care viața romă nu doar că supraviețuiește, ci și înflorește. Astfel, Drăgan a urmărit să creeze o lume care să nu șteargă pur și simplu trecutul, ci să negocieze cu el, trasând o cale către o lume mult visată prin instrumente de vindecare și ritual care să emancipeze cu adevărat poporul rom – o emancipare preparată în cazanul vrăjitoarelor, nu în camerele parlamentului. Afirmând că „vrăjitoria este răspunsul nostru politic la inegalitățile sociale și la nedreptățile lumii în care trăim”, Drăgan urmează o învățătură a lui Audre Lorde, și anume faptul că „uneltele stăpânului nu vor dărâma niciodată casa stăpânului”. Speranța nu se mai află în discursurile lipsite de substanță despre drepturile omului pe care le tot ține Statul, ci în mâinile Tehno-Vrăjitoarei, care ne călăuzește spre un viitor emancipator. Futurismul Rom astfel își trage seva din epistemologii specific rome pentru a propune o viziune a viitorului în care femeile rome sunt libere de patriarhat și de oprimarea rasială.

Futurismul Rom este o mișcare artistică intersecțională ce urmărește „reevaluarea istoriei rome dintr-o perspectivă care încorporează vindecarea durerii și suferinței transgeneraționale transmise genetic romilor de către strămoșii lor, victime ale sclaviei și Holocaustului”, afirmă Drăgan. Futurismul Rom atacă reprezentările denaturate ale femeilor rome prin practici artistice care își reînsușesc anumite stereotipuri, îmbinându-le cu elemente simbolice și culturale ale noilor tehnologii, pentru a construi utopii futuriste care reimaginează și reconfigurează ierarhiile sociale ale oprimării. Astfel, Drăgan intervine în mod radical în discursurile guvernamentale, sociale și chiar în cel antropologic, care îi prezintă pe romi drept primitivi și înapoiați – discursuri folosite pentru a-i subjuga pe subiecții coloniali și pe romi ca pe un celălalt intern al Europei – prin reinterpretarea „meșteșugurilor tradiționale” drept inovații tehnologice. Drăgan respinge , supremația albă, traiectoria civilizatoare a eurocentrismului și alte ideologii ce alimentează oprimarea nu doar a romilor ci a tuturor popoarelor rasializate, pentru a face apel la puterea istorică a romilor, deseori eclipsată prin suprareprezentarea suferinței rome.

Drăgan și-a început incursiunile în Futurism prin enunțarea unei noi ere geologice, Romacenul, prin piesa sa din 2019, Romacen. Dacă Antropocenul este era geologică ce marchează dominația și impactul ecologic ale speciei umane pe pământ, atunci Romacenul: Era Vrăjitoarei este o replică intersecțională la acesta. Mergând pe linia gânditorilor postcoloniali precum Dipesh Chakrabarty, Romacenul descentrează universalitatea „umanului”, pe care Antropocenul îl ia drept subiect universal, lucru care șterge sistemele precum capitalismul, colonialismul și sclavia, inerente impactului ecologic pe care acesta ar vrea să îl descrie. Punând în centru un subiect intersecțional, rasializat, precum Vrăjitoarea Romă, Drăgan rupe logica universalizantă a Antropocenului. Gestul formulării unei ere geologice are funcția de critică subversivă a antropocentrismului care a condus la conceptul de Antropocen.

Fig. 1 Romacene: The Age of the Witch. Foto: Volker Vornehm

Alături de gânditorii decoloniali precum Frantz Fanon, Drăgan înțelege decolonizarea ca, după cum formulează Samira Kawash, „ceva mult mai radical decât inversarea pozițiilor și înlocuirea conducătorilor; decolonizarea reprezintă smulgerea întregului sistem din rădăcini”.[2] Prin „construirea de ere”, prin crearea erei Romacenului, Drăgan execută o mișcare decolonizatoare „distrugătoare de lumi” ce nu respinge doar status quo-ul, ci și colonialismul geopolitic, adică chiar logica matricii coloniale de putere ce continuă să alimenteze rasismul sistemic. Cu ajutorul Futurismului Rom, Drăgan face un pas dincolo de simpla critică, construind o nouă lume a libertății pentru persoanele rome, fie ea imaginară. Printr-o practică artistică feministă marcant romă, Drăgan urmărește să redefinească modul în care romii sunt constituiți de către istoria dominantă, precum și să traseze în mod nuanțat relația romilor cu trecutul în contextul imaginării de noi viitoruri, lucru ce produce o decolonizare a narativelor hegemonice despre romi și o recuperare a (Romani-ness), îmbrățișând moduri rome de a fi și de a cunoaște într-un mod anti-anti esențialist.[3]

Opera lui Drăgan ne obligă să ne gândim la modul în care colonialitatea a modelat, istoric, reprezentările romilor și cum aceste reprezentări continuă să bântuie imaginarul colectiv vizavi de romi. Aceasta scoate în evidență modul în care modernitatea, colonialitatea și gândirea (post) iluministă au modelat, timp de secole, o imagine negativă a romilor în imaginarul colectiv european, răpindu-le subiectivitatea. După cum afirmă Catherine E. Walsh: „Controlul muncii și subiectivității, practicile și politicile genocidului și sclaviei jaful de vieți și de pământ, negarea și distrugerea cunoașterii, umanității, spiritualității și cosmo-existenței deveniră modul de operare al acestui nou model de putere care mai târziu a traversat întreaga lume”.[4] Noul model de putere la care face Walsh referire este matricea colonială de putere (mcp), pe care Walter Mignolo o descrie astfel:

Inevitabil, apare întrebarea subiectivității și formării subiectului: mcp-ul joacă un rol în crearea anumitor persoane/subiecți și instituții, însă mcp-ul are și o viață proprie, modelând și contorsionând subiectivitatea (raționarea și emoționarea) persoanei ce o gestionează. Din cauza colonialității, controlul termenilor enunțării (adică controlul cunoașterii) este necesar pentru a controla domeniile, iar controlul domeniilor înseamnă gestionarea oamenilor ale căror vieți sunt modelate de aceste domenii.[5]

Colonialitatea a distorsionat prisma prin care subiectivitatea romă poate fi capturată. În loc de portrete ce ne onorează strămoșii sau arhive documentând bucuria romă, arhivele oficiale sunt pline de ofițeri SS umilind femei rome sau de ilustrații exotizante cu tabere rome pe cărțile poștale occidentale. Vizualitatea Futurismului Rom respinge din principiu acele reprezentări, creând în același timp noi imagini, noi simboluri, noi mituri pentru a repara pagubele produse de nenorocirile care au fost sclavia și genocidul.

După cum afirmă Cristina Sharpe, arhivele reprezentărilor vizuale ale persoanelor , care ar putea cuprinde și alte corpuri marginalizate, precum cele rome, sunt dominate de „fotografii cu persoane de culoare ce suferă”, chiar și când „pretind a «umaniza» persoanele de culoare – adică pretind a scoate la iveală «umanitatea» pe care deja o știm prezentă”.[6] În loc să formuleze un discurs și o vizualitate minoritare bazate pe admiterea în categoria umanului – care cere constant privirii albe să recunoască și să valideze umanitatea subiecților de culoare (Black and brown) prin recitarea suferinței, prin punerea în scenă a urmărilor sclaviei și persecuției în fața unui public alb, Futurismul Rom alege, dimpotrivă, să admită trecutul și să își întoarcă privirile spre prezent. Astfel, Futurismul Rom generează noi imagini – o nouă vizualitate care îi interpelează pe romi (Althusser) într-un mod foarte diferit de arhivele construite de privirea dominantă.

Unul din principiile centrale ale lucrărilor lui Drăgan despre Futurismul Rom este lupta cu o traumă transgenerațională și cu povara oprimării istorice prin practica pe care ea o numește Roma Healing (Vindecarea Romă). Pentru cea mai nouă lucrare a sa, parte dintr-o practică artistică înrădăcinată în conceptul de Futurism Rom, Drăgan a scris, produs și regizat filmul The Future Is a Safe Place Hidden in My Braids (17’57”), care a avut premiera luna aceasta în expoziția de la Goethe Institut în București. După cum am spus, în conceptul ei de Futurism Rom, alături de Frantz Fanon, Drăgan respinge înjosirea prescriptivă a condiției de victimă și oprimării istorice, cerându-ne să ne imaginăm un viitor în care romii sunt liberi de constrângerile unei istorii oprimatoare. De asemenea, Drăgan onorează moștenirea strămoșilor noștri romi, deschizând în același timp calea către viitor.

“Eu nu sunt cea care mi-a dezumanizat strămoșii.”

Cu această frază începe Frantz Fanon încheierea cărții sale, Piele neagră, măști albe. În textul său de căpătâi, Fanon și-a propus „să abordeze mizeria omului de culoare. În mod tactil și afectiv”.[7] După zeci de pagini în care urmărește înjosirea subiectului de culoare, acesta încheie cu o revoltă împotriva acelei istorii pe care o descrie:

Greutatea istoriei nu determină niciuna din acțiunile mele.
Eu sunt propriul meu fundament.
Iar prin depășirea datului istoric, instrumental, voi introduce ciclul libertății mele.
Nenorocirea omului de culoare este că a fost făcut sclav.
Nenorocirea și inumanitatea Albului este că, undeva, acesta l-a ucis pe om.[8]

Fanon se revoltă împotriva analelor istorice în numele „libertății”. După cum afirmă Darieck Scott, pentru Fanon, „rezistența față de înfrângere este o rezistență față de istorie, căci istoria înseamnă înfrângere”.[9]

Fig. 2, Cadru din The Future Is a Safe Place Hidden in My Braids (2021)

Spre deosebire de Fanon, care, cu o lamă ascuțită, taie tendoanele care-l leagă de istorie, Drăgan le lasă neatinse, pentru a se transforma în praf, însă reziduul lor rămâne intact prin persistența amintirii traumei. Praful pe care-l poartă picioarele pe drumul spre libertate se transformă, în film, în sclipici, iar publicul înțelege că prin Vindecarea Romă, prin performarea  ritualurilor, romii onorează și procesează istoria traumatică a strămoșilor, transmițând amintirea mai departe. Pentru Fanon, libertatea se bazează pe o ruptură față de nenorocire – de sclavie și subjugare; Vindecarea Romă ușurează povara, însă nu o lasă în urmă. Dacă ne întoarcem la citatul din Fanon de mai sus, putem auzi auzim ecouri și rezonanțe cu Futurismul Rom. Sclavia a fost nenorocirea; genocidul a fost nenorocirea, iar noi trăim în urma ei. Însă, după cum declară Fanon la finalul cărții, a trăi în umbra persecuției înseamnă a trăi neliber. Asta nu înseamnă că analele istoriei ar trebui pur și simplu ignorate, ci că trebuie să facem loc pentru imaginație, pentru vis și vindecare. Fără această treime, nu ai nicio speranță, niciun loc unde să ajungi după eliberare.

După cum explică vocea lui Drăgan nepoatei Vrăjitoarei, atunci când spune:

Ești luminată de o mie de flăcări pe care cele de dinainte
Le-au păstrat scânteietoare pentru tine.
Forța furiei noastre te va păzi la prima lumină a zilei de mâine
Tu ești visul lor, îngropat o dată cu cei de dinainte, în mormintele pământii.
Numele tău e eliberare.

Eliberarea este alimentată de către străbuni, de către poveștile, luptele, rezistențele și victoriile lor.

Înflorirea vieții rome: situri de reproductivitatea ca „ripostarea” față de politicile biopolitice și genocidale.

Futurismul Rom este o artă politică care se opune stereotipurilor care au condus regimurile fasciste în persecuția romilor și vrăjitoarelor. După cum argumentează Silvia Federici în cartea sa, Caliban and the Witch: Women, the Body and Primitive Accumulation, femeile și vrăjitoarele au fost victimele capitalismului, feminitatea lor fiind folosită ca armă împotriva lor, pentru a le justifica oprimarea. Oprimarea romilor a avut la bază timp de secole o narativă totalizatoare, văzându-i drept infractori și vagabonzi. Prin reaproprierea acestor stereotipuri, Drăgan nu doar că recucerește romanitatea (Romani-ness), ci se și folosește de practicile artistice ca de un spațiu al criticii sistemelor globale și geopolitice ce oprimă orice se abate de la norma pe care Sylvia Wynter o numește the Figure of Man – adică bărbatul alb occidental.

Opera lui Drăgan este o ripostă importantă la adresa aproprierii și denaturării culturii rome. Un exemplu bun este distorsiunea subversivă a cântecului Mariei Tănase (artistă care a apropriat numeroase cântece rome pe parcursul carierei ei), Cine iubește și lasă, cântec care devine aici o incantație antirasistă susținând Vindecarea Romă:

Cine face ură de rasă
Cine urăște femei și romi
Să aibă numai ghinion
Dumnezeu să-i dea pedeapsă

Opera lui Drăgan este politică, este critică, furioasă, o operă care ripostează, după cum își imagina bell hooks, împotriva secolelor de persecuție alimentate de supremația albă, susținută de eurocentrism.[10] Viziunea sa asupra viitorului, viziunile alternative utopice sunt cele care pe mine, ca femeie romă, mă umplu de speranță. Opera lui Drăgan e speculativă, însă adânc înrădăcinată în recunoașterea trecutului. În al treilea episod din The Future Is a Safe Place Hidden in the Witch’s Braid (2021), numit „Witch’s Seed” („Sămânța vrăjitoarei”), mizanscena o plasează în centru pe Bianca, nepoata vrăjitoarei rome Mihaela Minca, o tânără care va prelua va duce arta mai departe în umbra persecuției, la fel ca cele de dinaintea sa. Textul lui Drăgan se adresează tinerei, un simbol al următoarei generații și o vestitoare a viitorului pe care Drăgan și-l imaginează.

Fig. 3, Cadru din The Future Is a Safe Place Hidden in My Braids (2021)

Protagonista lui Drăgan îi spune tinerei vrăjitoare, „Când forța negurii din pielea ta o să-l învingă, atunci vei știi că nu ești singură.”. Negurii, întunericul, termenii prin care supremația albă și-a afirmat controlul asupra corpurilor non-albe, este recuperat sub forma puterii, o putere care, pentru Drăgan, a fost acumulată prin persecuție, „Puterea pe care am dobândit-o în toți acești ani de oprimare”. Astfel, alături de Darieck Scott, Drăgan caută puterea în înjosire, pentru care „negritudinea-ca-subjugare” nu este deterministă sau fatalistă. Scott și Drăgan recuperează întunericul și negritudinea, înțelegând faptul că „există potențial de putere în negritudine, utilizări care subminează sau acționează împotriva dominației rasiste” (Scott 39).

În final, Drăgan recuperează reproductivitatea femeii rome. După cum afirmă Carmen Gheorghe:

Corpul [femeii rome] devine astfel un emitent de mesaje sociale și culturale cu încărcătură negativă, aproape obsesiv, dacă analizăm felul în care femeile rome sunt portretizate atât istoric cât și discursiv. Este produsul construcțiilor sociale, culturale și reglementat de regimuri politice, heteronormative și discursive (Gheorghe: 2014). Iar prin asociere cu corpul femeilor ca termen negativ, este legitimat controlul reproducerii sau stopării etniei rome.[11]

În film, Drăgan recuperează reproductivitatea femeii rome, care a mers mână în mână cu hipersexualizarea aceasteia, spunându-i tinerei vrăjitoare Bianca:

Ascunde-ți în plete, vrăjitoria și când va veni vântul, lasă-l să-ți poarte firele de păr cât mai departe. Vor fi semințele care vor naște Tehno-Vrăjitoarele. Ne vom înmulți prin puterea magiei noastre. Ne vom multiplica prin tehnologia noastră. Neamul nostru nu va pieri. Vom fi multe și vom avea un loc în lume. Este timpul.

The Future Is a Safe Place Hidden in My Braids (17’57”)

Cu: Vrăjitoarele Mihaela Mincă, Casanndra Buzea, Ana Buzea, Anda Ion și Bianca Buzea
Text: Mihaela Mincă și Mihaela Drăgan
Imagine: Andreea Câmpeanu și Amalia Drăniceanu
Camera dronă: Eugen Paraschiv
Montaj: Andreea Câmpeanu
Sound design: Silly Conductor
Muzică: Alex Bălă
Versuri cântec „Cine face ură de rasă”: Mihaela Drăgan
Interpretare cântec: Nicoleta Ghiță și Mihaela Drăgan
Voiceover: Mihaela Drăgan
Efecte vizuale: cote.ggml
Costume: ATU Body Couture și Zita Moldovan

[1] „Povestea capitalului, istoria contingentă a căderii noastre în Antropocen nu poate fi negată făcând apel la ideea de specie, deoarece Antropocenul nu ar fi fost posibil, chiar și doar ca teorie, fără istoria industrializării. Cum le reținem cele două idei simultan atunci când ne gândim la istoria lumii de la Epoca Luminilor încoace? Cum concepem o istorie universală a vieții – o gândire universală – reținând ceea ce este de valoare din suspiciunea postcolonială față de universal? Criza schimbărilor climatice ne cere să gândim în ambele registre simultan, să amestecăm cronologiile imiscibile ale capitalului și istoriei speciei. Această combinație însă lărgește, în moduri fundamentale, chiar ideea de înțelegere istorică,” (Dipesh Chakrabarty, „The Climate of History: Four Theses.” Critical Inquiry 35, no. 2 (Winter 2009):197-222.)

[2] Neil Roberts, „Fanon, Sartre, Violence, and Freedom,” Sartre Studies International 10, no. 2 (2004): 139-160.

[3] Paul Gilroy. The Black Atlantic: Modernity and Double Consciousness (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1993).

[4]Walter Mignolo and Catherine E. Walsh, On Decoloniality: Concepts, Analytics, Praxis (Durham: Duke University Press, 2018), 16.

[5] Ibid, 145.

[6] Christina Sharpe, In the Wake: On Blackness and Being (Durham: Duke University Press, 2018), 83.

[7] Frantz Fanon, Peau noire, masques blancs (Paris: Éditions du Seuil, 1952), 70.

[8] Frantz Fanon. Black Skin, White Masks. Trans. Charles Lam Markmann (London: Pluto Press, 1967),180.

[9] Darieck Scott, Extravagant Abjection: Blackness, Power, and Sexuality in the African American Literary Imagination (New York: NYU Press 2010), 39.

[10] bell hooks, Talking Back: Thinking Feminist, Thinking Black, (Boston: South End Press, 1989).

[11] Carmen Gheorghe, Problema Românească: o analiză a rasismului românesc (București: Editura Hecate, 2019), 140.

Traducere de Rareș Grozea