În 1977, în parcul aflat de-a lungul unuia dintre zidurile cimitirului Père Lachaise din Paris, nouă persoane așezate într-un semicerc au recitat poemul compus de Stéphane Mallarmé în 1897, Un coup de dés jamais n’abolira le hasard (O aruncare de zaruri nu va aboli nicicând hazardul). De-a lungul acelui zid, în 1871, 147 de femei și bărbați, membri ai Comunei din Paris, au fost aliniați și împușcați. Efortul de a aduce împreună un eveniment represiv, dar care a schimbat radical percepția asupra clasei muncitoare din Franța și un poem cubist, care a ridicat întrebări vizavi de organizarea informației pe pagină, tipurile de caractere alese și relevanța spațiilor albe a aparținut regizorilor Jean-Marie Straub și Danièle Huillet; acțiunea a fost documentată în filmul scurt Toute révolution est un coup de dés (Orice revoluție este o aruncare de zaruri).

Mallarmé a folosit nouă tipuri de caractere în poemul său, fapt tradus în film prin selectarea celor nouă persoane, fiecare corespunzând unui anumit tip de caracter; mai mult de atât, bărbații au interpretat cuvintele scrise cu litere mari, iar femeile cuvintele scrise cu litere mici. Antropomorfizarea și scandarea spațială a versurilor în proximitatea unui loc cu semnificație istorică au reprezentat o încercare de restaurare a unei realități diluate în timp, dar și o situare în plan secund a experiențelor inițiale. Decodarea materialului vizual compus de cei doi regizori necesită cunoașterea modului în care s-a făcut transcrierea și transformarea poemului lui Mallarmé în scenariu. În lipsa decodării, accentul cade pe poziția celor nouă personaje și felul în care ele recompun diagrama unui alfabet invizibil.

Plecând tocmai de la subcoduri de limbaj care se transformă în rețete vizuale, Mălina Ionescu și Andreea Medar și-au extins prietenia artistică în atmosfera rarefiată a discuțiilor despre situarea și de-situarea sinelui. Apropriind metoda folosită în proiectul lui Straub și Huillet, artistele se concentrează pe cartografierea emoțiilor umane în fața unor mecanisme sociale actuale sau trecute, folosind instrumente binare împrumutate din poezie și performance, la care se adaugă intervenția temporară în peisaj.

Pregătirea artistică și curatorială a Mălinei Ionescu, alături de experiența Andreei Medar în diverse colective artistice au impus un ritm intens practicii lor. Un moment cheie pentru colaborarea dintre cele două creatoare este expoziția personală a Andreei Medar, Urme ale prezentului, deschisă la Galeriile de Artă ale orașului Târgu Jiu la începutului anului 2018, curatoriată de Mălina Ionescu și Călin Petcana. Cei doi curatori au explicat potențialitatea termenului „urme”, care pentru Andreea Medar reprezintă o cale de acces spre universul său interior, unde experiențele zilnice, visele sau dorințele ei sunt reprogramate și regândite în forme exterioare, a căror materialitate este prietenoasă și dureroasă în același timp. Lucrând de mulți ani cu sistemul Braille, Andreea și-a dezvoltat un limbaj personal care la prima vedere este imaculat și cald, dar pe măsură ce te apropii de obiectele și instalațiile care conțin reflecțiile artistei, liniile codificate se auto-armează cu spini sau fâșii de sticlă. Pare o măsură de protecție, dar este în același timp o modalitate de atac. Spinii colectați din grădina bunicilor devin încarnări ale jocului cu esența timpului, o provocare adusă formelor prezentului care cuceresc trecutul și îl modelează.

Însă punctul de interes maxim pentru Andreea și Mălina este acel moment unic în care forme ale trecutului și ale prezentului se suprapun, generând o hartă a experiențelor comune care au trecut neobservate, a conflictelor suspendate sau a poveștilor nespuse. Teritoriul prefigurat pe această hartă comună a trecutului și a prezentului poate lua diferite forme, reflectate în proiectele pe care cele două artiste le pregătesc împreună. Într-un context geopolitic suprasaturat de informație, demersul geopoetic propus de Mălina Ionescu și Andreea Medar este o alternativă asumată.

Alfabetul compus de Andreea în copilărie, constând dintr-o colecție de forme grafice abstracte care corespundeau literelor alfabetului latin și a cărui evoluție a documentat-o cu strictețe de-a lungul timpului, s-a dovedit asemănător cu alfabetul imaginat de Mălina în aceeași perioadă a vieții. Artistele au reconstruit împreună trasee urmate în cursul cercetărilor artistice anterioare, și-au amintit de spații sau clădiri care le-au marcat cu mulți ani înainte ca ele să se cunoască, pentru ca în final să descopere că de multe ori rutele lor fie au fost identice, fie s-au intersectat.

Astfel că în 2019, motivate de aceste coincidențe și acumulări de experiențe comune, artistele au produs intervenția NOW / NO, compusă din două capitole, alături de expoziția VIAE FERRAE.

Proiectul NOW / NO a fost inițiat în vara lui 2019, când cele două artiste au participat la prima ediție a taberei de land art intitulată FORMAțiuni și desfășurată în Geoparcul Țării Hațegului. Acolo, în peisajul care poartă încă urmele jurasicului, Andreea și Mălina au realizat o intervenție constând din trei forme inspirate de fosile și alte rămășițe geologice, care reprezintă de fapt sublimarea a trei litere extrase din alfabetul imaginat de artiste, apoi adaptate contextului geologic specific Țării Hațegului. Cele trei litere descriu cuvântul „NOW”, o situare clară într-un timp prezent clar delimitat, mutând atenția de la încărcătura paleontologică a locului spre ceea ce se întâmplă în proximitatea noastră, spre o condiționare imediată. În egală măsură, literele se aseamănă cu fragmente ale unor hărți, care puse cap la cap pot constitui un posibil traseu. Privind lucrarea de la distanță în fotografiile înregistrate cu drona, pare că intervenția a creat un nou tip de peisaj, care combină misterul formelor, cu fantezia și visarea cu ochii deschiși. Într-un stadiu viitor, artistele plănuiesc să planteze diverși arbuști – aluni, măceși, muri, zmeuri – în șanțurile săpate anul trecut, din dorința de a crea un spațiu în mișcare, care să nu fie extenuat de privirile trecătorilor, dar care să fie util atât oamenilor, cât și animalelor.

Într-o a doua fază, în cadrul Simpozionului de Pictură de la Lepșa (jud. Vrancea) coordonat de pictorul Liviu Nedelcu, cele două artiste au reacționat direct la poluarea râului Putna – au colectat deșeurile strânse pe malul apei și le-au incinerat în forma acelorași trei litere excavate în Țara Hațegului. Ceea ce în primul capitol a fost o intervenție în peisaj controlată și motivată estetic s-a transformat într-o acțiune ecologică spontană prin care s-a urmărit stabilizarea unui loc vulnerabil. De această dată, formele au devenit mijloace ale demonstrației artistice, iar artistele s-au transformat în agente ale schimbării și anulării efectelor negative.

Suprapunerea a două tipologii de peisaj – unul determinat geografic și unul reprezentațional – a fost unul dintre subiectele dezbătute în 1925 de Carl Sauer în studiul The Morphology of Landscape (Morfologia peisajului). Determinarea geografică contribuie la situarea individului într-un locus cu anumite caracteristici morfologice, însă pe măsură ce activitățile sociale modifică mediul, peisajul devine unul cultural, cu putere de reprezentare. Procesul urmărit de Mălina Ionescu și Andreea Medar prin proiectul NOW / NO este unul invers, de restaurare a peisajului natural, atenuând urmele peisajului reprezentațional.

Bineînțeles, acest proces nu poate fi unul complet, generând apariția unui spațiu metaforic, o formă alternativă, care reunește morfologia fizică a unor teritorii cu scheme descriptive al căror scop este remaparea efemeră a locurilor memoriei. Această premisă stă la baza expoziției VIAE FERRAE, pregătită de Mălina Ionescu și Andreea Medar împreună cu curatoarea Mirela Stoeac Vlăduți și deschisă într-un spațiu comercial gol din Târgu Jiu în decembrie 2019. Titlul a fost inspirat de nuvela Reports of Certain Events in London (Rapoarte asupra anumitor evenimente din Londra) de China Miéville, care descrie o serie de evenimente „urbane stranii” petrecute în Londra – anumite străzi încep să ducă existențe emoționale complexe, fiind implicate în povești de iubire sau în discuții contradictorii cu aleile adiacente.

Folosindu-se de planuri extrase de pe Google Earth, Mălina și Andreea au creat în spațiul de expunere trasee imaginare, transpunând sub forma unor decupaje, locuri familiare, existente sau dispărute, cu semnificații puternice pentru ele. Rezultatul a fost o meta-hartă albă pe care vizitatorii puteau să se plimbe în voie, în timp ce spațiile goale dintre străzi au fost ocupate de straturi de pământ în care artistele au semănat grâu. Pentru cele două artiste, cartografierea spațiilor personale este un proces identitar, care determină plasarea dialectică a locurilor de interes, cu scopul de genera o citire analitică.

Elementul-cheie al instalației a fost un video care aparent transmitea, în timp real, imagini din expoziție. În realitate, filmarea, realizată cu o seară înainte, a surprins nouă persoane care au interpretat rolurile unor vizitatori curioși. Având în vedere acest nou nivel de subiectivare, instalația joacă un rol dublu – este, pe de-o parte, o expresie a intereselor comune ale celor două artiste, dar pe de altă parte, este decorul unei demonstrații vizuale.

În acest context, meta-harta construită de Mălina și Andreea reprezintă semnificantul, în timp ce înregistrarea video devine semnificatul. S-a generat un simbol lingvistic, care spre deosebire de semnele dezvoltate în Țara Hațegului și la Lepșa, a răspuns unei forme de situaționism digital prin extrapolarea limitărilor unor trasee prescrise și recompunerea relațiilor dintre oameni și locuri. Ceea ce în mintea vizitatorilor părea să fie „Big Brother” care supraveghează mișcarea din expoziție, a fost, de fapt, un joc al autoarelor menit să anuleze un strat al compartimentării vizuale caracteristice voyeurului contemporan.

Profund interesate de ecologia gândirii contemporane, de posibilitățile limbajului și de semiotică, Mălina Ionescu și Andreea Medar pun în practică o rafinată critică socială care migrează cu ușurință între peisaj, galerii de artă și spații neconvenționale, demonstrând că schimbul dintre materialitate și esență se poate realiza prin sisteme de simboluri la care se adaugă o notă ludică.