Într-o Europă unită la nivel formal, încă există o cortină invizibilă ce separă două tipuri de nihilism definite de două tipuri de lupte inutile – una ce ține de lipsurile materiale din est și constă în supraviețuire, și una ce ține de abundența din vest și se bazează pe recunoaștere. Din moment ce provin dintr-o altă țară post-comunistă (Cehia), îmi dau seama cu aproximație cât de schematică e o asemenea ipoteză. Dar este greu să nu observi un oarecare resentimentul în fostul est, care e cu ușurință pus laolaltă cu atitudini anticolonialiste față de vest. E ca și cum subiectul post-comunist este împărțit – pe de-o parte are aceeași identitate europeană și își dorește să fie văzut ca un egal – pe de altă parte, se distanțează de perspectiva vestică în ochii căreia se simte inferior și neputincios și ajunge astfel să urască și să respingă obiectul dorinței sale. Tot aici zace și amenințarea unui “nou mimetism” în arta țărilor post-comuniste – nu ca o reîntoarcere la arta pre-modernă ci pur și simplu mimând “viața artistică” și îmbrățișând tendințele și atmosfera cool din occident.

Această căsătorie nefericită a Europei este (măcar parțial) rezolvată de interesul în capital financiar, singura forță cu adevărat unificatoare din spatele integrării Europene. Un astfel de exemplu este întrupat în a doua ediție a Bienalei Art Encounters de la Timișoara, la care am fost invitat pe post de “spion din occident”. Și de aici încep cu auto-critica mea ca parte dintr-un grup de jurnaliști din mai multe țări: Germana, Marea Britanie, Olanda sau Austria, scopul nostru fiind de a intra în miezul Bienalei și să ne întoarcem înapoi în țările noastre cu vestea îmbucurătoare despre marile bogății descoperite în est: acest teritoriu grozav de nedocumentat și speranța că e plin de surprize pentru bursa globală a pieței de artă. Aici, la marginea vestică a României, interesul capital și lucrările de artă formează o alianță ce propune privirii europene câteva din fructele grădinii locală în speranța că evaluarea lor financiară va crește din ce în ce mai mult, împreună cu dezvoltarea întregului oraș în drumul său spre Capitala Culturală Europeană 2021.

Capul întregii operațiuni – bine cunoscutul Ovidiu Șandor – a fost mai vizibil decât curatorii și, din anumite puncte de vedere, pe bună dreptate. Ca să fiu mai explicit: în mod normal foarte rar îți este dat să întâlnești în realitate “persoana cu profit” din spatele întregului proiect, dar Șandor nu s-a purtat ca un om misterios; mai degrabă a fost proprietarul prietenos iar noi eram oaspeții lui prețioși de care trebuia să se ocupe. Mi-am zis: “Businessman-ul local de imobiliare și colecționarul de artă organizează o bienală despre arta românească? Ce-ar putea să meargă prost?” El nu încearcă cu adevărat să se ascundă, fapt care îmi ușurează mie munca, dar trebuie menționat că, dintr-o asemenea poziție, ai de ales: fie ești un idiot folositor sau un idiot social.

Cel folositor pur și simplu își îndeplinește destinul și scopul fără să știe vreodată ceva despre ceea ce i s-a întâmplat. În acest caz, aș fi putut să scriu un articol lung în care lăudam munca curatorială și anumiți artiști și operele lor de la bienală, și să-i amintesc pe organizatorii principali pentru că au făcut un bine scenei artistice. Dar am ales să fiu idiotul social – ce înseamnă asta? În istoria literaturii moderne, găsim cel puțin două astfel de personaje: Prince Myshkin din Idiotul lui Dostoevsky și Švejk, creat de scriitorul ceh Jaroslav Hašek. Amândoi reprezintă cumva figuri de o inocență stupidă care ne permit să vedem prin ochii lor lumea într-o altă lumină. Ca să o spun în termeni mai simpli: cu toții știm zicala “Trebuie să fii idiot să nu vezi!” Dar Švejk și Myshkin reprezintă funcția opusă a idiotului: “Pentru a vedea, trebuie să fii un idiot!” Adică, pentru a penetra regulile invizibile, așadar implicite, ale unor relații sociale particulare, trebuie să privești din exterior fără să înțelegi aceste reguli: nici la nivel conceptual, nici la nivel instinctual.

Aici începe partea penibilă. Criticul aduce întotdeauna cu sine momentul jenant, întrerupând petrecerea bine orchestrată, urmat de o tăcere stranie care apare de nicăieri. E o intervenție în mijlocul unei piese de teatru, una care arată către măști și culise, care caută orice semn al sforilor ce manevrează păpușile. Asemenea “hermeneutice ale suspiciunii” (ca sa îl parafrazez Paul Ricoeur) reprezintă o poziție sceptică din care ne putem detașa de mediul imediat înconjurător prin punerea unei simple întrebări: dacă ce se întâmplă în jurul nostru nu e ceea ce pare? Sau măcar: dacă trebuie săpat mai adânc pentru a înțelege?

O astfel de poziție este o afirmare cvasi-conspirativă despre relații și interese ascunse care construiesc ceea ce noi percepem și motivul pentru aceasta, dacă el există. Așadar, o asemenea critică se bazează pe politețe: e nevoie de așa ceva pentru a merge dincolo de ceea ce este în mod normal politicos. Trebuie să se corupă o corupere într-un sens dialectic: mai întâi este naivitatea ca afirmație trivială, apoi este negată prin corupere și mai departe – prin figura logică a dublei negații – asimilată prin coruperea de corupere. Această “dublă corupere” este însăși “critica”. Într-o logică clasică, dubla negație redevine afirmația originală, dar lucrurile nu stau așa și în dialectică, unde lucrurile sunt mai dinamice și nu rămân niciodată la fel. Odată ce inocența naivă a fost coruptă și a dispărut, rămâne o singură cale de întors, a intra în miez.

Poate că sună prea familiar, chiar trivial, dar este ceva ce stă la baza unora dintre cele mai cruciale întrebări ale ontologiei artei, cel puțin când adoptăm o teorie instituțională de artă. În acest cadru, obiectele de artă și evaluarea lor este definită de însăși lumea artei. Obiectul de artă este acel artifact care face parte din lumea artei și vice versa. În astfel de condiții, necesitatea de a reflecta asupra ceea ce este lumea artei devine iminentă. Și mai ales: ce legi guvernează și stratifică o astfel de lume?

Poate că tocmai în sfera artistică se vede cel mai bine cum capitalismul deja funcționează la nivel ontologic – determinând ce entități particulare (artiști, curatori, lucrări de artă, infrastructuri) au esență și se află în relații mutuale cu alte entități și regiuni din lumea noastră comună. O astfel de esență (capitalul curge) a artei este neapărat neconsecventă cu felul în care arată însăși operele, care sapă după frumusețe, apreciază sublimul sau chiar răstoarnă propria lor substanță financiară. Ce ironic a fost (sau a fost cu intenție?) atunci când prima ediție Art Encounters 2015 a avut ca banner curatorial Aparență și Esență! Ce zace acolo este lumea artei, coruptă în mare, ce scoate profit chiar și în urma celor mai sublime eforturi creative și le transformă în comodități folositoare unor interese speculative.

Astfel, Art Encounters încearcă să adopte forma instituțională notorie de “bienală de artă contemporană”, dar pentru programul concret, putem vedea cu ușurință că Art Encounters oscilează între bienală, expoziție și festival de artă – așa cum scrie în mod explicit în conceptul întregului proiect. Dar fundamental, este un eveniment unde capitalul financiar și cultural (în sensul propus de Bourdieu) se întâlnesc și merg mână-n mână. În mare, este o încercare de a crea o arenă în care artiștii concurează pentru atenția gusturilor occidentale – acest lucru a acumulat capital cultural de-a lungul istoriei – și reprezintă mecanismele de selecție ale artiștilor și lucrărilor de artă potrivite pentru piața globală și colecționari. Pentru a supraviețui și/sau a fi recunoscute, operele trebuie transformate în comodități ce pot fi comercializate, iar artiștii în subiecți standard de piață ce permit tranzacțiile financiare.

În termeni mai simpli: evenimente precum Art Encounters sunt locuri în care capitalul cultural este dat la schimb pentru capital financiar. Și astfel ne întoarcem la întrebarea ontologică pus mai devreme: cum se decide valoarea intrinsecă a lucrărilor de artă sau chiar a artiștilor? Ce legi guvernează lumea artei? Pai, nimic nou: mecanismul pieței cu mână sa invizibilă. Fie el în vest sau în est, acest mecanism este universal. Mai mult, este singurul universalism pe care îl avem. În situația post-comunistă, acesta se referă mai ales la integrarea capitalului cultural acumulat local la cel global, o procedură care permite posibilitatea schimbului pentru capital financiar.

Este imposibil să scapi unei asemenea mâini invizibile. Nu este valabil doar pentru artiști sau curatori, ci și pentru instituții. De aceea, Art Encounters trebuia să pună la punct un tur ghidat despre “spațiile artistice independent”, fie că e vorba de bine cunoscutul Tranzit (susținut de Fundația ERSTE) sau Festivalul Simultan, care abordează în acest an tema de “viitoare posibile” – un subiect foarte hyped în ziua de azi, ce ar putea să domine multe dezbateri ample de acum încolo. Dar poate cele mai amuzante părți ale “turului ghidat” prin Art Encounters au fost performance-urile susținute de diverși artiști, a căror funcție pare să fie un interludiu plin de viață în mijlocul programului stufos al bienalei – cel puțin așa a fost în primele zile. E greu să-mi dau seama dacă performance-ul ca mod de expresie poate fi cuprins pe deplin în asemenea circumstanțe. E ca și acum se acordă seriozitate doar direcției de unde ar putea să vină bani – fie că vorbim despre artiști tineri, emergenți și promițători sau cei bătrâni și notorii – cu pauze pentru câte un performance solo ai unor artiști parcă reduși la stadiul unor comedianți de la circ care distrează publicul epuizat intelectual. Deși Art Encounters este, din multe puncte vedere, un proiect cu adevărat mărinimos în contextul Timișoarei și al României în general, o tentativă așa superficială de performance art mai degrabă face rău mediului – indiferent dacă vorbim de Art Encounters sau orice alt loc. Dar scopul mărinimos al acestei bienale are și implicații într-un sens mai general – avem doar partea istorică a unor opere, dar nu și contextul de care este uneori nevoie pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt. O astfel de complexitate a expozițiilor se aseamănă mai degrabă cu o cutie bogată de ciocolată unde fiecare bucată poate fi supusă diverselor judecări la prima mână. La Art Encounters, expozițiilor ample le lipsesc documentarea aprofundată a contextelor contemporane sau istorice. Drept urmare, întregul proiect pare plat – ce ia în lățime, pierde în adâncime sau înălțime.

Pe de altă parte, Art Encounters încearcă să deschidă lumea artei către public – sau cel puțin unor bule sociale nou afiliate. E greu de spus cât succes ar putea avea – astfel de încercări au tot fost la modă în ultima vreme, cu rezultate mixte. “Popularizarea” artei și eforturile de a o face accesibilă “străinilor” au dificultăți proprii fiindcă vorbim despre un discurs bazat în mod deosebit pe pe diferența – așadar, predestinat să fie exclusivist. Forma relației dintre artă și public nu este ancorată în strategii de marketing ale unor instituții de artă sau elitism nobil ce pot fi învinse. Face parte din ontologia artei însăși – diferența face parte din procesul creativ, din operele de artă și evaluările lor. Așa se explică unul din motivele pentru care tentativele de a deschide lumea artei către alte structuri sociale au șanse mari să eșueze. Un exemplu de încercare destinată eșecului este seria improvizată de “programe de familie”. Pe de altă parte, putem visa măcar la utilitatea unor încercări de a introduce publicul larg în arta contemporană printr-o serie de lecturi și ateliere deschise.

A fi sau a nu fi parte dintr-o astfel de lumea a artei? este întrebarea crucială pentru mulți “oameni de artă”. Ne putem imagina cu ușurință intenția multor artiști și performeri români (și nu numai) care încerc să se întrețină oricum pot, fiindcă lumea în care trăiesc se aseamănă adesea cu un fel de luptă darwiniană pentru supraviețuire (cel puțin în unele cazuri). Ca atare, decizia lor de a participa la acest eveniment este lesne de înțeles. Mai bine zis: a pune întrebarea dintr-un poziție moralizatoare (a imperativei integrității personale) nu este cea mai potrivită abordare. Ne trimite la veșnica întrebare: “Care este semnificația acestor lucruri artistice? Ce fac atunci când creez, reflectez asupra, percep sau gust arta?” Hrănesc decadența oamenilor de înaltă clasă cu propria lor cultură snoabă? Poate că pionierii avangardei aveau dreptate atunci când au încercat să integreze arta în viața de zi cu zi – de parcă prin venele artistului curg milioane de globule roșii adevărate, pe când în venele capitalistului curg milioane de lei.

Dar poate putem propune o altă abordare etică și politică: “a fi în lumea artei capitalizate dar a nu permite acestei lumi să fie în noi.” Aceasta poate fi puterea celor neajutorați în fața noului sistem total de capitalism global. A ne sustrage în mod subiectiv din dominarea ideologică a vieții monadice pentru a lăuda noi forme de colectivism și împărtășirea unei culturi angajate – mai cu seamă în lumea puternic individualizată și stratificată a artei! În astfel de locuri – și numai în astfel de locuri – există posibilitatea de a lucra și trăi în libertate cel puțin parțială și cu demnitate. Cât de adânc penetrează logica sistemului de piață depinde în parte de noi. Nu avem cum scăpa de acest Leviatan economic, dar e posibil să poată fi utilizat cu iscusință și navigat sau chiar penetrat pentru a hrăni lumea non-capitalistă

ArtEncounters a fost la Timișoara în perioada 30 septembrie – 5 noiembrie 2017.