The Institute of Change semnat de Paul Dunca exploatează in mod inteligent fascinația noastră pentru aspectul fizic și pentru transformarea psihologică. Dar se poate ca această perspectivă să aducă în discuție vechea dilemă despre cum putem deveni mai mult noi înșine, care la rândul ei ne învață cum să ne iubim pe noi înșine mai mult? Însăși ideea unei instituții a schimbării este provocatoare. Pentru mine, schimbarea înseamnă libertate și alegere… dar o instituție se poziționează de obicei împotriva acestora… Ce vrea această instituție de la mine? Descrierea spectacolului spune: Instituția oferă servicii de reeducare sexuală și schimbare de sex. Am intrat la spectacol cu mintea deschisă.

The Institute of Change (apasă cu degetul pe zeitgeist și) ne face o propunere atrăgătoare pentru a ne scoate din deficitul de atenție care astăzi este la ordinea zilei. Se poate spune că The Institute of Change pune accentul pe sexualitate și pe problemele schimbării de sex, dar în multe feluri ne vorbește și despre situația curentă a unei societăți îndrăgostite de personaje online, imagini digitale și triburi care iau forma unor cutii în care poți încapea. Iar eu, ca spectator, ma întreb oare aceste categorii ne fac sa ne simțim mai mult sau mai puțin împliniți? Mai mult sau mai puțin noi înșine?

Setting-ul este simplu; cutia neagră este dezbrăcată, lăsând în urmă un fundal alb, asemenea unei planșe goale care va cuprinde desfășurarea acțiunii.
Se începe cu o fișă de înscriere impărțită oamenilor din publicul berlinez, care oricum răspund cam neprietenos, rece chiar, la flirt, privitul in ochi și eforturile exagerate ale grupului de a forma o legătură. M-am trezit întrebându-mă – Ce efect va avea locația asupra spectacolului? Cum va fi The Institute of Change afectat de spectatori?

Acest spectacol nu își pierde vremea cu subtilități. Cei cinci membri ai trupei cântă, dansează și umblă țanțoși pe toata durata piesei, oferind fiecărui personaj momentul său de glorie, reflectând asupra obsesiei sociale de a fi in permanentă legătură, cuplat cu nevoia noastră de individualitate, autoguvernare și măcar un pic de faimă. Ritmurile baltice din deschidere domolesc publicul și oferă un sentiment fals de siguranță – aproape că începusem să cred că piesa nu va fi interactivă, ci un exemplu veritabil de entertainment (m-am înșelat).

Regizorul și performerul Paul Dunca (Dr Pissadora Dunca) joacă rolul unui maestru de ceremonii și îți prezintă trupa asemenea unei mame mândre. Settingul minimalist vine în contrast cu performance-urile descriptive intense ale fiecărui membru – cel mai memorabil fiind cel lai lui Phoenix (Ada Mușat) care se transformă din bombă sexy într-o ființă întunecată și sinistră, toată numai membre lungi și tocuri, care își schimbă costumele în timp ce face playback după The Wind of Change. Acest mix de cabaret / Drag race al lui RuPaul si performance este desigur distractiv, dar tranzițiile dintre segmentele spectacolului sunt uneori stângace – m-am întrebat daca aceasta a fost de fapt intenția. Când un voluntar este rugat să urce pe scenă pentru a i se tăia părul, bărbatul ales are deja părul scurt, iar gestul devine cumva inutil. Aceasta este, desigur, natura acestor interacțiuni cu publicul care contribuie la distracția generală, dar este exact opusul segmentului de dans (care creaza un fel de zid între performeri și public) care precede implicarea publicului și poate părea discordant – ca spectator m-am simțit puțin neliniștit in timp ce priveam un performance incredibil de dinamic care a schimbat brusc direcția către implicarea publicului. M-am întrebat dacă asta nu s-a datorat faptului că piesa este oarecum neterminată sau din cauza schimbărilor stilistice radicale.

Spectacolul culminează cu o sesiune de întrebări și răspunsuri, cu performerii Instituției aliniați în fața noastră, care ne-au pus întrebări personale, menite să provoace sau să ne facă să ne poziționăm cumva;

Să se ridice cei căsatoriți; Cine este gay aici? Cine e heterosexual? Cine este într-o relație? E cineva single? E cineva îndrăgostit? 

Publicul berlinez a opus rezistență de câteva ori la interogatoriul Instituției, oamenii nevrând să se ridice și refuzând să adopte o poziție. Acest fapt l-a făcut pe Dunca să întrebe de ce – forțând astfel un schimb de replici în timp ce el nu contenea:
…dar de ce? De ce nu vreți să vă ridicați?
Răspunsul a fost o mormăiala generală care indica că spectatorii nu vroiau. Mie mi s-a părut că acest interogatoriu a fost cam neliniștitor; Instituția vrea să ne punem în niste categorii care sunt în continuă schimbare. Se prea poate ca unii oameni să fie asexuați sau pur și simplu să nu dorească să împărtășească. Se pare că intenția Instituției a fost să ne provoace să părăsim zona noastră de confort și să adoptăm o poziție, o atitudine.

Publicul a fost invitat apoi să pătrundă in spațiul de spectacol și să se împartă în doua jumătăți, bazate pe experiențele sexuale recente: cei care au facut sex de curând și cei care nu. Spectatorii au fost forțați să raspundă, deși a fost cam incomod si poate nenecesar. Este posibil ca Instituția să fi forțat prea tare publicul totuși open-minded al Berlinului să adopte metodologia ei? Poate că outfiturile coordonate ale trupei, numerele de dans și atitudinea take-no-prisoners au inhibat spectatorii care nu au mai simțit niciun fel de legatură. Apoi mi-am dat seama ca ceea ce îmi doresc eu este ca schimbarea să fie acceptată și nu neapărat să o înțeleg în întregime, ci să învăț să accept și să descopăr ciudățenia care se găsește în interiorul tuturor.

The Institute of Change a fost la Hebbel Am Ufer în Berlin pe 7 noiembrie 2014.