Arta performativă începe cu prezența, este directă și nemediată, și se prefigurează în spațiul fragil dintre performer și spectator. În această nemijlocire zace o sinceritate rară: un refuz al distanței și detașării care au definit o mare parte din cultura postmodernă. Postmodernismul a fructificat ironia, autoreferențialitatea și deconstrucția nesfârșită, oferindu-ne instrumente precise de lucru, dar puține soluții. Metamodernismul însă, schimbarea culturală care s-a conturat treptat în ultimele două decenii, orientează aceleași instrumente către lăuntric, schimbând ironia cu sinceritatea și scepticismul cu apropierea și favorizează oscilarea. Între speranță și îndoială, cinism și convingere, distanță și intimitate, dar mereu cu un substrat de empatie și rezonanță emoțională. Performance art a fost unul dintre primele medii care a făcut acest shift. El cere nu numai să fie privit, ci și să fie simțit, să fie mai degrabă întâmpinat decât consumat. În timp ce artele vizuale rămân adesea prinse în documentare, analiză și cadre contextuale, performance-ul insistă asupra caracterului imediat, riscului și posibilității unei întâlniri autentice, o artă care înseamnă atât relaționare, cât și reprezentare.

În România, performance-ul a susținut această dublă povară: pe de o parte, ca practică care extinde posibilitățile mișcării, încetinirii, nemișcării și refuzului; pe de altă parte, ca o practică care încă caută să fie înțeleasă dincolo de zona de nișă a dansului contemporan. Spre deosebire de artele vizuale, care oferă structuri lizibile și forme materiale, performance-ul operează adesea cu elemente care rămân invizibile – afecte, energii, relații sau procese care se desfășoară în timp real. Această invizibilitate poate fi dezorientantă, chiar frustrantă, pentru publicul care se așteaptă la spectacol, virtuozitate sau narațiune. Totuși, tocmai aici, în refuzul său de a se clarifica, arta performativă capătă vigoare politică. Ea întrerupe cererea de productivitate și lizibilitate constante, centrând prezența și corpul ca subiect și mediu.

Această tensiune încă persistă: în timp ce artele vizuale se bucură de sprijin și recunoaștere instituțională, performance-ul rămâne poros, temporar și precar. Dar această precaritate este și punctul său forte. Ea permite artiștilor să pună sub semnul întrebării însăși structura reprezentării și să dezvăluie modul în care corpurile sunt condiționate, disciplinate și controlate. Performance-ul, aici ca și oriunde altundeva, nu se referă doar la aspectul mișcării, ci și la ce poate face mișcarea, la cum mișcarea ne poate mișca. Ca atare, nevoia de cadre care să articuleze practicile, valorile și mizele politice ale performance-ului este acută. Iar Adriana Gheorghe și-a asumat această sarcină cu perseverență și imaginație. Pentru ea, teoria și practica sunt inseparabile: conceptualizarea provine din experiența întrupată, din ceea ce corpul își amintește, respinge și pune în practică. Reflecția, explică ea, nu trebuie să fie academică, ci poate rezulta din experiența trăită. Practica ei se extinde astfel dincolo de simpla performare: ea se întreabă cum poate fi susținută, contextualizată și împărtășită această artă într-un mediu cultural în care nu există o infrastructură dedicată.

Inițiativa sa umbrelă, Teatre, s-a născut tocmai din această lipsă. „Absența unui spațiu dedicat performance-ului în București a devenit flagrantă”, scrie ea. Concepută atât ca studio artistic, cât și ca platformă colectivă, Teatre nu poate fi ușor categorizată: este un spațiu de lucru pentru artiști sau o instituție publică, un loc pentru cercetare sau pentru prezentare, pentru lucrări finite sau pentru procese în curs de desfășurare? Fără a alege, Teatre reunește cu succes aceste contradicții, testând noi moduri de a opera ca o instituție fără a reproduce rigiditatea modelelor instituționale.În esență, Teatre propune utilizarea gândirii performative ca mod de a acționa în realitate: „un protocol de cercetare și de întâlnire, de situare și de navigare de la un set de condiționări la altul spre un orizont mai deschis și care nu se aflămereu în exteriorul corpului”. În acest sens, proiectul se referă mai puțin la producerea de opere și mai mult la cultivarea unui domeniu în care politica, filosofia, istoria personală și somatica se întrepătrund – dincolo de reprezentare, ele devin întrupate, activate și constant testate. Tocmai această tensiune stă la baza programului Adrianei Gheorghe, Instituția performance-lui. Conceput sub egida Teatre, acesta răspunde absenței unei instituții dedicate performance-ului în București, propunând una speculativă: un cadru viu, susținut nu de pereți sau birocrație, ci de corpurile, vocile și prezențele celor care se strâng aici, care își asumă instabilitatea ca condiție și o transformă într-un principiu de acțiune.

Pe parcursul verii, această „instituție” s-a desfășurat ca o constelație de ateliere, rezidențe și performance-uri. Artiști internaționali invitați, cu backgrounduri diverse, au creat contexte de explorare, oferind participanților șansa de a lucra direct cu corpurile, vocile și imaginația lor. Printre aceștia, Margrét Sara Guðjónsdóttir, Krõõt Juurak și Luca Büchler, Sergiu Matiș, Irena Z. Tomazin și Siegmar Zacharias au propus ateliere ca mijloc de acces la resursele ascunse în corp. Practicile lor au format un fel de anatomie a performance-ului în sine: cum să te odihnești, cum să-ți imaginezi, cum să te miști, cum să emiți sunete, cum să tulburi granițele dintre sine și celălalt. Acestea au funcționat ca o anchetă asupra modului în care un corp poate fi valorificat, decondiționat și reconfigurat ca instrument de percepție și gândire. În loc de metode izolate, programul a produs exerciții și atmosfere care s-au succedat: practici de eliberare profundă, protocoale pentru ascultarea interioară, sisteme pentru traducerea gândirii în mișcare și discipline care antrenează atât afectul, cât și tehnica. Mulți dintre facilitatori au ajuns la aceste metode printr-un parcurs indirect, formându-se în dans, teatru, muzică sau teorie, apoi trecând, din introspecție și prin teste susținute, la practici somatice hibride care privilegiază senzația, atenția și politica corpului.

O acțiune recurentă a fost decondiționarea explicită, iar pentru Margrét Sara Guðjónsdóttir, în Full Drop, a fost însuși gestul politic al workshop-ului: prin vizualizare ghidată, eliberare fascială și inducție verbală, participanții au fost invitați în „HYPERSTATES”, stări corporale de rezonanță și sensibilitate ridicate, care se traduc printr-un refuz visceral al imperativelor neoliberale de a performa și produce. Aici, gestul este atât terapeutic, cât și tactic: practicarea îngrijirii ca disensiune, cultivarea odihnei și a adâncirii ca formă de rezistență. Mai mulți participanți au descris această experiență ca pe un fel de recalibrare somatică, o deschidere a atenției către ritmurile interioare și sistemele corporale autonome care, de obicei, trec neobservate.

Această atenție interioară a fost completată de practici de disciplină relațională. Atelierul de queer tango al lui Krõõt Juurak a reorientat lucrul în tandem departe de spectacol și către ceea ce Krõõt numește „disciplina bucuriei”: exerciții care prioritizează modul în care ceva se simte în detrimentul aspectului său, cerând participanților să „se impresioneze mai întâi pe ei înșiși”. Logica pedagogică a fost în mod deliberat paradoxală, folosind o formă de dans codificată pentru a învăța dezvățarea, pentru a reatribui reguli emoționale mișcării și pentru a face din contact mai degrabă un spațiu al dorinței și al cunoașterii de sine decât o simplă reprezentație pentru alții. Aceste idei au fost transpuse în spectacolul Lesson, prezentat de Juurak alături de Luca Büchler. Lucrarea a alternat între stand-up comedy, ședință de terapie și școală, punând în scenă absurditatea figurilor autoritare și a ritualurilor pedagogice. Umorul a fost esențial: personajul de „profesor” al lui Juurak a făcut publicul complice la o situație care s-a simțit atât familiară, cât și destabilizantă, în care scopul era „nu să înveți ceva, ci să-ți petreci timpul, așa cum se întâmplă adesea la școală”.

Visible Thinking Body al lui Sergiu Matiș a extins aceeași cercetare asupra ecologiei mișcării: corpul ca arhivă, corpul ca constructor al lumii. Metodele sale au îmbinat imaginația, memoria și coregrafia speculativă, astfel încât mișcarea devine o modalitate de a explora peisajul, durerea ecologică și cadrele culturale care mediază relația noastră cu natura. Practica mișcării, sub îndrumarea sa, este atât un diagnostic, cât și un proces generativ: un mod de a evidenția denaturările interioare/exterioare și de a inventa noi legături între corp, text și mediu.

Vocea ancorează și unește multe dintre aceste aspecte. Atelierul Moved by voice al Irenei Z. Tomazin a mutat atenția către rezonanțele corpului și către „primirea cântecului”, în locul interpretării acestuia. Prin exerciții de respirație, contact fizic, improvizație și cântat în grup, participanții au învățat să trateze vocea ca un reper pentru istoria emoțională și ca o resursă comună – a cânta devine un exercițiu de receptivitate, mai mult decât un spectacol. În cadrul atelierelor, lucrul cu vocea a funcționat ca o metodă de a da glas interiorității și de a lărgi sfera ascultării colective.

Accentul pus pe vocea întrupată a reverberat pe tot parcursul seriei în performance-uri deschise publicului. A self to unravel, a soul to sing to de Kira Valentina a înscenat intimitatea în forma sa cea mai directă: întâlniri individuale în care vocea artistei a ghidat participanții într-un spațiu imaginativ comun, unde visarea și dialogul, sinele și celălaltdevin greu de distins. Performance-ul a făcut vulnerabilitatea tangibilă, iar vocea a servit deopotrivă ca revelație personală și ca țesut conjunctiv între străini. Piesa Adrianei Gheorghe, From the Ether, o colaborare cu Jon Dean și Irina Bucan, a valorificat, totodată, vocea ca loc al prezenței și transformării. Aici, artista a împărtășit înregistrări ale propriei voci, șoapte, lamente, o eliberare lănutrică prin glas, realizate în timpul unei rezidențe cu Dean și Bucan. Sesiunea de listeninga scos în evidență calitățile stranii și fragilizate ale ascultării de sine din exterior. Recent, Adriana a tot meditat asupra „întâlnirii corpului cu această voce”: cum sunt testate convențiile realității când această transgresare interior-exterior ia formă.

Dimensiunea pedagogică a programului s-a cristalizat în atelierul său colaborativ cu Siegmar Zacharias. Structurat ca un schimb de practici, acesta a urmărit cum organismele de lucru, dar și cele vii, pot deveni spații de rezonanță pentru ceilalți. Participanții au împărtășit frânturi de metode, începuturi sau sfârșituri de lucrări și au exersat ceea ce Siegmar numește „capacitatea de răspuns”, capacitatea de a asculta și de a acționa într-un proces colectiv. Acest cadru didactic a oferit o modalitate de a procesa și articula abilitățile acumulate în cadrul celorlalte ateliere, permițând astfel ca explorările individuale ale participanților să devină instrumente de transformare personală, socială și artistică.

În ansamblu, seria de ateliere a trasat o coregrafie a atenției – micro-mișcări, lucru cu respirația, tăcere, inducție imaginativă, alte tipuri de parteneriat și voce întrupată – care vizează un alt fel de alfabetizare performativă. Workshop-urile au cultivat practici și au configurat o pedagogie a prezenței care va continua să rezoneze în performance-urile programate în luna octombrie și în instituția încă în formare pe care Adriana caută să o contureze.

Atelierele desfășurate au demonstrat că arta performativă nu este doar un mijloc de exprimare, ci și un mod de a exista în lume. Practicile dezvoltate aici – ascultarea, decondiționarea, vocea întrupată, mișcarea speculativă – au o semnificație care depășește studioul sau scena. Ele ne pot ajut să devenim mai rezilienți, favorizează vindecarea interioară și ne reamintesc că arta poate fi atât metodă, cât și remediu. Există și o dimensiune politică aici: alegând repausul în locul accelerării, prezența în locul vizibilității sau vulnerabilitatea în locul perfecțiunii, fără să excludă și opusul – lucrul cu o anume perfecțiune și meticulozitate – acești artiști refuză în mod discret cerințele care guvernează o mare parte din viața contemporană.

Luna aceasta, mai mulți participanți revin cu performance-uri informate de aceste ateliere, continuând acest ciclul de propagare. O astfel de operă, însă, necesită o anumită dispoziție: o deschidere către subtil, către atmosfere care nu pot fi pe deplin explicate sau fixate. Aici, nu claritatea este scopul. În schimb, ceea ce rămâne este un sentiment de mister, o senzație care depășește spectacolul în sine. Într-o cultură a explicațiilor constante, a documentării și a productivității, acest refuz de a declara sau de a rezolva pe deplin sensul devine un gest de rezistență în sine.

Timpul curge altfel în aceste practici, la fel și realitatea. Fie prelungite prin liniște, răsucite în transă sau topite în voce, ele se opun liniarității consumului și oferă un alt ritm al experienței. Rezultatele sunt efectele secundare, senzațiile, rezonanțele, întrebările care continuă să circule mult după ce întâlnirea s-a încheiat. Aceasta este, poate, adevărata instituție pe care Adriana Gheorghe și-a imaginat-o, o rețea vie de practici și sensibilități, un orizont comun pentru performance, această artă mereu în tranziție, în mișcare, ancorată doar în prezența fragilă și puternică a corpului.