În ultima vreme am fost cam dezamăgită de scena de artă bucureșteană. Sunt vremuri grele, bani puțin, moralul la pământ. Sectorul independent al capitalei se chinuie să țină lucrurile în mișcare, să propună o agendă diversă de evenimente cu puținele resursele pe care le are la dispoziție și să spere la un viitor unde chiar și omul de rând va îmbrățișa arta contemporană. Dar se pare că mai avem de așteptat în cadrul comunității bucureștene mici dar puternic fragmentată. În timp ce artiștii și managerii culturali independenți mai degrabă s-ar critica cu gelozie între ei decât să dea o mână de ajutor, marile instituții de artă din capitală sunt ocupate să ia cele mai proaste decizii administrative și financiare care nu au cum să aducă vreun beneficiu comunității. Poate că sună dur, dar odată ce ai devenit conștient de mecanismele ce pun în mișcare toate aceste instituții, mentalitatea de “fiecare pentru el” și lipsa spiritului de comunitate, nu le mai poți ignora. Motivul este evident: inerția capitalismului feroce pare să fie motorul din spatele oricărei inițiative, fie ea artistică sau de orice alt fel, simptomul principal al libertății post-comuniste, care se află aici parcă dintotdeauna și nu dă semne de dispariție.

În lumea artei, asta se traduce în tot felul de grupulețe de artiști care se bârfesc constant, spații artist-run ce se închid pretutindeni din cauza lipsei de fonduri și o platforma aproape inexistentă pentru artiști tineri la început de carieră. E ca și cum terenul românesc nu mai e fertil: dacă cineva reușește să crească ceva aici, ar preferă să se bucure singur de toate roadele decât să împartă. Mai sunt și cei care stau pe margine și văd în succesul celorlalți propriul lor eșec. Nu sunt de acord cu acest tip de mentalitate, dar înțeleg cum s-a format. Când în aer se simte numai lăcomie, competiție și dezinteres total, acest mediu ostil poate fi foarte descurajant.

În timpul rezidenței mele în frumosul oraș Praga, am bătut străzile în căutarea unui sentiment de apartenență, dar, după cum sa dovedit, nu a trebuit să privesc mai departe de propria mea curte. Aici am avut privilegiul de a fi oaspete la faimosul MeetFactory, cunoscut pe plan internațional ca fiind cel mai mare program de rezidențe artistice din Europa Centrală și cunoscut local ca un super spațiu pentru concerte, petreceri, teatru și multe altele. Scopul lor principal este de a plasa instituția în conștiința colectivă a orașului, să fie percepută ca mai mult decât o galerie de artă. Și își merită din plin (re)numele: MeetFactory are reputația unui super teatru pentru fanii genului, unui club și loc de concerte cool pentru iubitorii de muzică și o instituție de artă competentă și de încredere pentru scena de artă locală și regională. Ei se străduiesc să construiască o platformă de comunicare și networking între scena locală și jucătorii internaționali. Nimic surprinzător, având în vedere că Praga este mult mai aproape de alte centre de artă, cum ar fi Berlinul sau Viena; schimbul artistic și educația artistică sunt mai ușor de facilitat, se stabilesc standarde destul de ridicate.

Situat în cartierul Smíchov din Praga, între o autostradă și o cale ferată activă, MeetFactory este în prezent găzduit de o fostă fabrică de sticlă care a fost reconvertită în genul de loc neobosit unde totdeauna se întâmplă câte ceva. Agenda lor non-profit urmărește să facă arta, în toate formele ei, accesibilă unui public larg. Dispunând de două spații de expoziție și un art wall, o sală pentru concerte și teatru, un bar care rămâne deschis tot timpul (nu doar în timpul evenimentelor) și numeroase studiouri de artiști și apartamente de rezidențe, centrul este împărțit în patru departamente axate pe atragerea unui public variat. Departamentele de muzică, teatru, galerii și rezidențe au câte un director, personal specializat și program de activități, toate puse la punct și supravegheate de către comisia compusă din artistul David Černý, muzicianul David Koller și regizoarea de film și teatru Alice Nellis. În prezet, toate bune, dar lucrurile n-au fost mereu așa. La început, în 2001, centrul era găzduit de o fabrică veche de carne, de unde și jocul de cuvinte (meet=a cunoaște și meat=carne se citesc la fel), dar un an mai târziu, organizatorii au fost forțați să evacueze din cauza unor inundații și să caute un spațiu nou. A durat ceva, dar în cele din urmă, în 2007 MeetFactory și-a inaugurat noul sediu, au reluat programul artistic și de-atunci, totul merge ca uns.

Nu am putut să nu compar acestă instituție cu cele similare de acasă, ori așa aș fi vrut, dar nu prea am cu ce să compar. Am încercat să găsesc instituții românești care funcționează ca un organism all-in-one pentru a atrage constant vizitatori, și m-am gândit la Fabrica de Pensule din Cluj, cunoscută până de curând ca cel mai spectaculos centru artistic din România, găzduind până la 29 de spații de expoziție, studiouri de artiști, săli de dans și de teatru. Dar corupția și-a făcut drum în inima locului, provocând o schismă între organizatori ce a divizat centrul în două entități separate care se iau mereu la harță. Cei mai afectați sunt, desigur, artiștii, iar complexul industrial e doar o umbră a ceea ce a fost, o parte din spațiu fiind disponibil de închiriat pentru birouri.

În București, singurele hub-uri artistice care seamănă marginal cu MeetFactory care mi-au venit în minte sunt Muzeul Național de Artă Contemporană și Combinatul Fondului Plastic. Și marginal e puțin spus. După închiderea anexelor una după alta, însăși muzeul își permite să ia vacanță și să se închidă timp de 2 luni, pe motiv că e nevoie de timp pentru a pregăti deschiderea sezonului. Dar e OK; în afara evenimentelor majore sau a vernisajelor, muzeul nu prea are vizitatori. Unul din motive poate fi faptul că, deși situat în mijlocul Bucureștiului, e destul de greu să ajungi acolo. Chiar și cu proaspăt inaugurata linie de transport, menită să treacă pe la toate muzeele din oraș, MNAC-ul tot nu e la fel de accesibil ca MeetFactory la care tot se ajunge imediat datorita sistemului incredibil de transport praghez. Desigur, la muzeu sunt și manageri culturali care se străduiesc să se adreseze unui public cât mai variat prin noul departament de teatru contemporan, evenimente de sound-art și petreceri pe terasa, școli de vară și activități pentru copii. Dar nu e de ajuns ca să compenseze pentru problemele administrative dezastroase ale MNAC-ului și lipsa de transparență: muzeul a devenit cunoscut pentru că nu își onorează contractelor folosind tot felul de portițe legislative și își lasă artiștii și curatorii cu ochii în soare. Dacă săpăm mai adânc, dăm de angajați prea ocupați sau nedispuși să dea o mână de ajutor sau să ofere vreun răspuns clar, dar înțeleg lipsa de interes cu toate întârzierile la salarii. S-a discutat mult pe marginea muzeului la cârma directorului artist Călin Dan și despre neînțelegerile sale cu curatorii muzeului care au plecat rând pe rând. Ce păcat; MNAC-ul cu siguranță are resursele și oamenii necesari pentru a pompa viață în comunitatea artistică anemică de la noi.

Cât despre Combinatul Fondului Plastic, un alt centru greu accesibil, este loc pentru îmbunătățiri. CFP, aparținând Uniunii Artiștilor Plastici, abia a început să-și convertească vechile hale industriale în spații artistice și încă nu s-a coagulat într-o entitate unitară. Dar, sub managementul potrivit ar putea să devină o nouă atracție culturală vizibilă pentru un public larg și în afara vernisajelor: locul este destul de mare pentru a găzdui o sală de concerte, un teatru și chiar și un bar cu terasă, să merite să bați drumul până acolo. Deocamdată, aici sunt o grămadă de galerii separate care nici nu se obosesc să stea deschise când are loc câte un vernisaj în zonă. Cu toate acestea, CFP are potențialul de a stabili noi legături locale și regionale: dispune de mai multe încăperi nefolosite ce așteaptă să fie reconvertite în studiouri de artiști sau apartamente pentru rezidențe, e nevoie doar de reorientarea priorităților.

Din fericire, în capitală există mai multe inițiative mici care se axează pe solidaritate și a oferi mai mult publicului. Sediul înghesuit al ODD în inima centrului vechi din București nu este doar o simplă galerie, găzduiește nenumărate evenimente de sound-art, concerte și discuții informale, dezbateri și workshopuri, precum și o colaborare cu ARC Bucharest pentru o serie de rezidențe curatoriale. ODD-ului nu i-ar lipsi un bar deschis zilnic ca să atragă vizitatori și în afara evenimentelor majore. Apoi mai este și MACAZ, o cooperativă autonomă care activează ca un bar și club cu prețuri rezonabile ce propune o paletă diversă de evenimente. O reîncarnare a spațiului Claca, găzduit de o altă fabrică devenită art-hub care s-a închis acum doi ani în urma tragediei de la Colectiv, MACAZ își convertește adesea scena de dans într-un black box pentru teatru politic sau o masă rotundă pentru discuții politice, fiind totodată și sediul central al Gazetei de Artă Politică.

Astfel de locuri ne arată ca există cerere pentru un sistem de suport mai bun pentru artiștii orașului. Îmi amintesc de zilele când Anexa MNAC era plină de viață, când mergeai la un vernisaj la Salonul de Proiecte, dar puteai vizita și Platforma, unde era deschis peste program. Atmosfera de la MeetFactory m-a făcut să visez la Platforma, cândva cel mai primitor loc pentru un artist tânăr în căutare de spațiu de lucru și expunere. Desigur, nu erau întotdeauna bani de producție și adesea trebuie să-ți aduci materiale de acasă, dar spațiul și mai ales oamenii care lucrau acolo (mai mereu neplătiți) ofereau suportul moral care să te motiveze. A fost frumos dar nu și de durată, se pare că nu a fost în interesul MNAC-ului să țină spațiul deschis, iar Anexa s-a închis precum multe alte spații din oraș. În prezent, jucătorii mai mari ai managementului cultural se axează pe evenimente efemere și de multe ori discutabile sau expoziții de sine stătătoare, adunând câștiguri pe termen scurt în locul unor angajamente pe termen lung, investiții în educația culturală sau clădirea unei moșteniri. Cum spuneam, teren infertil…

Am avea ce învăța de la MeetFactory și structura sa de funcționare. De dimineața până seara, zona mișună de oameni: artiști care muncesc în studiouri, vernisaje, repetiții de teatru, setup-uri de party, discuții sau întâlniri obișnuite la bar sau la terasă. Mereu se întâmplă ceva! La nivel intern, cu siguranță mai au loc conflicte de interes unde directorul artist nu cade de acord cu curatorii, dar o structură de funcționare solidă amplasează oamenii potriviți pe pozițiile potrivite, fiecare cu responsabilități bine delimitate, ce duce la colaborări mai profitabile și la mai puține neînțelegeri.

Am fost interesată în mod deosebit de programul de artiști în rezidență, mai ales că m-am trezit că iau parte la tot felul de activități cu ceilalți rezidenți. În timpul unei excursii în orașul artistic vecin Ostrava, am stat de vorbă cu curatorii Lucia Kvočáková și Piotr Sikora și managerul de producție Nora Nesvadbová ca să-mi povestească despre cel mai mare program de rezidențe artistice din Europa Centrală.

Centrul lor non-profit dispune de 10 studiouri de artiști și mai multe apartament atât în cadrul complexului industrial cât și în oraș, și găzduiește anual peste 30 de artiști, curatori, muzicieni, regizori de teatru și scriitori. Scopul principal nu se rezumă la a oferi unui artist un atelier, producerea unei expoziții și bani, se pune accent pe familiarizarea sa cu scena de artă bogată a Pragăi și stabilirea unor noi conexiuni. Programul de rezidențe este cimentat pe colaborările dintre MeetFactory și diverse instituții internaționale de artă: AIR Antwerpen, ARTPORT Tel Aviv și Ambasada Statelor Unite în Praga sunt câteva. Din 2016, programul de rezidențe se realizează doar pe bază de invitație, departamentul galeriilor și curatorii fiind cei ce se ocupă de tot și pare că nu există vreun criteriu decisiv pentru a se determina cine poate obține rezidență. Câteva din instituțiile partenere organizează open call-uri pentru artiștii din țările respective și fac o preselecție de unde alege fabrica. Acest program nu este destinat doar artiștilor internaționali; curatori invită și artiști cehi să lucreze în studiourile lor. Și nu este unidirecțional; prin exchange-uri cu instituțiile partenere, artiștii și curatorii locali beneficiază și ei de pe urma acestui super program.

Se pare, totuși, că sistemul lor de selecție este un circuit închis. Interlocutorii mei mi-au povestit că până în 2016, se făcea anual un open call internațional, dar s-a dovedit a fi prea greu de gestionat. În fiecare an treceau prin mii de aplicații mediocre sau slabe pentru a găsi măcar o mână de artiști relevanți. Acum însă, poți spera ca MeetFactory să fie în parteneriat cu o instituție din țara ta natală sau poți încerca să te pui bine cu curatorii. Din perspectiva aceasta, ai tinde să crezi că networking-ul, sau poate chiar nepotismul, contează mai mult decât producția de artă contemporană de calitate; dar odată ce ai intrat în contact cu atmosfera primitoare a acestui oraș, toate suspiciunile dispar. Ma bucur să văd un sector cultural unit și dispus să facă schimbări pozitive, pe când acasă, artiștii se coalizează numai în situații de criză. Ce mi-a plăcut în Praga în general (și la MeetFactory mai ales) este interesul real pentru artă și cultură și dorința sinceră de a-ți ajuta fratele artist.

Cei care au fost în rezidențe sunt probabil familiari cu sentimentul de singurătate, în ciuda plăcerii de a călători și a lucra. La MeetFactory însă, nu o să stai închis în studio și uitat acolo până ieși cu produsul final. Rezidenții nu sunt izolați de viața culturală a Pragăi, dimpotrivă, pe toată durata șederii lor (2-3 luni), iau parte la o serie de activități “extracurriculare” care îi familiarizează cu scena locală și le deschide noi oportunități pentru viitoare colaborări. Cu toate că eu nu eram un rezident full-time la MeetFactory, vizita mea fiind de doar 2 săptămâni, gazdele mele au avut grijă să ma includă într-una din excursiile lor. Iată că în ciuda practicilor artistice diverse, rezidenții care abia se cunoscuseră la centru colaborau acum cu ajutorul curatorilor pentru a produce o mică expoziție pentru a-și prezenta proiectele și în afara sferei artistice din Praga. Colecționarii de artă și artiștii praghezi vizitează des studiourile MeetFactory, iar spațiile acestea sunt accesibile oricărui vizitator care vrea să vadă un work-in-progress sau să țină de companie rezidenților. Artiștii și curatorii se întâlnesc săptămânal la cafea pentru a discuta treburi administrative, iar voluntarii înscriși în programul de internship par să răspundă la orice mail la orice oră. Aici, artistul e pe primul loc!

Așadar, ce are MeetFactory în plus față de instituțiile de la noi? În primul rând, un buget stabil și bine administrat: fiecare departament are un plan de buget și venituri separate. Cât despre programul de rezidențe, cu o subvenție de 4 ani de la orașul Praga, un buget anual de la Ministerul Culturii, susținere financiară de la partenerii internaționali și ceva bani obținuți din închirierea spațiilor atunci când nu sunt folosite, MeetFactory nu e în niciun fel de pericol de faliment. Mai mult, Piotr și Lucia mi-au povestit despre planurile lor de viitor, un nou program ambițios axat pe networking și cercetare care se adresează atât scenei locale cât și celei regionale, adunând laolaltă artiști, curatori, critici și cercetători din Europa Centrală și de est. Să sperăm ca această inițiativă care include și România va fi un exemplu pentru instituțiile de la noi și va impulsiona comunitatea artistică să-și revizuiască prioritățile. Dacă nu, să fim totuși recunoscători că există astfel de inițiative internaționale care se gândesc și la noi.

Rezidența Marinei la Praga a fost posibilă datorită sprijinului acordat de AFCN.