Bienala de artă de la Veneția 2017: dincolo de Viva Arte Viva

Daria Ghiu

Ce se situează dincolo de acest îndemn, Trăiască arta? Cât de largi devin granițele artei atunci când în spațiile de expoziție ale Bienalei senzația privitorului este aceea că o lucrare de artă prezentă acolo ar putea fi ușor înlocuită cu o alta, pe care o ai închisă doar în memoria ta? Altfel spus, discursul curatorial foarte larg, subcapitolele expoziției ce ascund un ton hiperdidactic – ce spun ele despre statutul artei contemporane în 2017? Ce rămâne după această ediție de Bienală? A 57-a ediție e una marcată puternic de prezenţa artistelor în numeroase pavilioane: Rachel Maclean (Scoţia), Geta Brătescu (România), Tracey Moffat (Australia), Kirstine Roepstorff (Danemarca), Lisa Reihana (Noua Zeelandă) ori Anne Imhof (câştigătoare a Leului de Aur pentru proiectul său performativ, Faust, din Pavilionul Germaniei), pentru a da doar câteva nume.

Vă invităm în continuare să citiți ceea ce se dorește a fi un dosar despre cea mai recentă ediție a Bienalei de la Veneția. Primul articol prezent în dosar îi aparține lui Cristian Iftode, conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie (Universitatea București). Acesta își propune să disece și să analizeze critic textul semnat de Christine Macel pentru expoziția centrală, Viva Arte Viva, un discurs curatorial care își aproprie, superficial, tocmai instrumentele filosofiei, într-o încercare a curatoarei de a se revendica prin propunerile sale de la moștenirea deleuziană – arta ca act de rezistenţă. Cel de-al doilea articol, semnat de istoricul de artă Denise Parizek, face un altfel de decupaj în interiorul Bienalei din acest an: în analiza sa, ea se ocupă de pozițiile artistice ale unor artiste provocatoare. Este vorba despre Phyllidia Barlow, Geta Brătescu, Brigitte Kowanz, Tracey Moffat și Senga Nengudi. Criticul de artă și curatoarea Eleonora Farina ia ca studii de caz România și Italia, așa cum se oglindesc ele atât în expoziția centrală, cât și în Pavilioanele naționale..

În partea a doua a dosarului, am intervievat-o pe Magda Radu, istoric de artă şi curatoarea expoziţiei Apariţii, a artistei Geta Brătescu, în Pavilionul României din Giardini. Am încercat să realizăm o dublă contextualizare: în primul rând, ce poate însemna o asemenea reprezentare naţională în contextul bienalei şi al unei puternice participări la această ediţie a artistelor femei, în expoziţii solo, în pavilioane naţionale? Care au fost reacţiile scenei internaţionale de artă? Apoi, am încercat să trasăm direcţiile artistice ale operei Getei Brătescu şi să definim diferitele ipostaze ale discursului său vizual, aflate sub semnul „apariţiilor”. Beatrice Boban vine cu o perspectivă din interior, în urma experienţei sale de custode în Pavilionul României. Dosarul se încheie cu un eseu semnat de scriitorul Achim Wamssler, care are în centru o lucrare deopotrivă monumentală şi minimalistă a Getei Brătescu, Memorie, care ocupa unul dintre pereţii Pavilionului României: o reflecţie asupra pliurilor memoriei şi asupra „vieţii rememorate”.

Un dosar, aşadar, despre ultima ediţie de Bienală şi expoziţia centrală – una pe care criticii nu au ezitat să o numească pitorească şi confortabilă, pe un teren sigur, apolitică – dar şi despre poziţiile artistelor la Bienală, în mai multe pavilioane naţionale, despre forţa artistică a Getei Brătescu. Ne reîntâlnim peste mai puţin de doi ani, la cea de-a 58-a ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia.

Sorin Oncu. Arta queer în România

Valentina Iancu

Vestea morții lui Sorin Oncu, la sfârșitul lunii iulie 2016 a venit brusc, șocantă și fără explicații. Artistul și-a petrecut ultimele zile la spitalul Județean din Timișoara, unde fusese internat cu suspiciunea unei infecții în corp, rămasă neidentificată până astăzi. Era sănatos, s-a internat cu o problemă uşoară şi a murit în mai puţin de 10 zile. La scurt timp, Cristina Bogdan m-a invitat să scriu pentru varianta online a Revistei ARTA un articol despre el. Mi-am dat seama ca am un prim și mare blocaj în a scrie un text de specialitate, argumentat și echidistant așa cum munca de peste 10 ani a lui Sorin Oncu o impune.

Colaborarea noastră a început în cadrul organizației ACCEPT, aproape de începutul activității mele curatoriale şi s-a dezvoltat într-o prietenie intelectuală foarte solidă. Ne-am intersectat în contextul organizatării expoziţiei SilenceKills pe care am curatoriat-o împreună cu Simona Vilău în 2011, un proiect de grup care radiografia prin mijloace artistice cele mai întâlnite feluri în care discriminează românii. Contactul cu Sorin Oncu a fost atunci revelator deoarece interesele noastre teoretice și politice erau complementare. Sorin Oncu aducea în discuție prin artă discursuri marginale, probleme sociale grave și invizibile majorității.

Fiind minoritar, atât prin aparteneța la comunitatea LGBT cât mai ales prin condiția de „străin” (sârb) nevoit permanent să îşi justifice locuirea în România pentru obţinerea unui permis de şedere aici, Sorin Oncu a folosit filtrul experienţei personale în contrucţia unei arte critice, care chestionează poetic limitele societăţii momentului. Pornind de la o înţelegere globală a lumii în general, arta lui Sorin Oncu „dislocă centrarea exclusivă pe ideea de Europă ca leagăn al umanismlui, motivată de o formă de universalism care o înzestrează cu un sentiment unic de ţel istoric.” 1 Utopiile egalitariste prezente declarativ la scară largă în Uninea Europeană şi Statele Unite ale Americii contrastează flagrant cu realităţile discriminatorii în care trăieşte, spre exemplu, minoritatea LGBT.

Sorin Oncu a analizat condiţia migrantului, văzută din poziţia cetăţeanului sârb care se chinuie să obţină cetăţenie într-o ţară UE, România (nu a reuşit, deşi s-a născut într-o familie de etnici români din Banatul sârbesc). Ultimul proiect din seria YU-Ro a fost finalizat cu ajutorul lui Cosmin Haiaş şi expus la Galeria Calina în septembrie 2016, după moartea lui Sorin. Proiectele din seria YU-RO chestionează joncțiunea și contrariile imprimate de etnie și națiune în identitatea personală. Lucrările expuse la Galeria Calina, proiecte anti-estetice articulate în proximitatea limbajului arte povera, traduc experiența personală într-un discurs politic despre limitele pe care noile mitologii ale statelor naționale le-au imprimat indivizilor.

Indentitatea queer a devenit temă centrală de cercetare pentru artist încă de la primele lucrări expuse în Timişoara. Pe măsură ce activitatea lui activistă s-a intensificat în cadrul asociaţiei timişorene LGBTeam Sorin Oncu începe să construiască instalaţii din obiecte găsite şi resemnificate prin recontextualizare. Explorează mai multe teritorii experimentale, video, animaţii, asamblaje găsite sau construite din cele mai fanteziste materiale. Practica lui artistică se revendică de la o şcoală absentă complet din România. În România, mai mult decât oriunde în Europa Centrală şi de Est, homosexualitatea a rămas criminalizată până în 2001, iar mișcarea feministă a început timid ca o periferie amorțită a discursului academic să își facă loc în spațiul universitar abia după 1990. Efectele interdicţiilor practicate în România naţional-comunistă, închisă de „cortina de fier” sunt foarte vizible până azi, inclusiv în discursurile conservatoare care domină spaţiul cultural. Sorin Oncu provoacă prin artă mitologiile care fundamentează discriminarea, oferind spre analiză publicului experienţa propriei alterităţi. Seriile Identity (2005), Coming Out (2006), Antihomofobic (2006-2013) cuprind lucrări manifest despre propria sexualitate etichetată ca „deviantă

La expoziţiile de grup de artă queer deschise în Bucureşti în cadrul Lunii Istoriei LGBT, Sorin Oncu a propus lucrări critice la adresa sistemului, semnalând ironic realitatea românească. La OTA în 2012 a expus o instalaţie care chestiona absenţa termenului „homofob” din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Discursul vehement, politic, este ambalat într-o arta poetică, rezolvată în forme controlat anti-estetice.

Prin această activitate scurtă, dar intensă, Sorin Oncu a deschis câteva discuţii care şi astăzi au o importanţă majoră în cultura naţională. La peste 15 ani după decriminalizarea homoxesualităţii, înainte ca o mişcare gay să fi reuşit să se contureze şi afirme în spaţiul românesc, o iniţiativă cetăţenească depune în monitorul oficial intenţia de a redefini căsătoria, în articolul 48 al Constituţiei. În acest context, continuarea activităţii lui Sorin Oncu prin studierea şi expunerea artei lui, devine mai mult decât o nevoie de cunoaştere un gest politic important într-un moment de criză.

1. Rosi Braindotii, Postumanul, editura Hecate, 2016, p. 75.