Fundaţia Art Encounters și Centrul Cultural Clujean au organizat împreună prima ediţie a Școlii curatoriale de toamnă, care a avut loc la Cluj și Timișoara în perioada 20-27 octombrie 2019, marcând ultima săptămână din Bienala Art Encounters 2019. Având-o ca lider de cursuri pe curatoarea și scriitoarea Joanna Warsza, Școala curatorială de toamnă a propus formatul Conversaţiei ca platformă principală pentru dialog, schimb de cunoștinţe și instrument de învățare. Pe parcursul unei săptămâni, participanții au avut ocazia să se familiarizeze cu mai multe comunități artistice și să poarte conversații cu profesioniști din lumea artei, dar și cu viitori colaboratori.

După mai bine de patru luni de la încheierea cursului, am luat legătura cu doi dintre participanții la Școala curatorială pentru a sintetiza atât experiența școlii, cât și cea a ariilor artistice în care lucrează cei doi și, în particular, a celor pe care le-au întâlnit în acest context.

Iris Ordean este antropolog cultural, teoretician, scriitor și curator independent; locuiește în Marea Britanie și Franța. În prezent, lucrează la un proiect de cercetare ca bursier doctoral Leverhulme la Universitatea Durham din Marea Britanie. Iris a participat la Programul Curatorial Internațional găzduit de Centrul Node pentru Studii Curatoriale, Berlin, Germania. A făcut stagii de pregătire și a lucrat în cadrul mai multor organizații culturale internaționale precum Colecția Peggy Guggenheim din Italia, Bienala de la Veneția și Festivalul Internațional de la Edinburgh.

Espen Johansen este istoric, curator și scriitor; locuiește în Bergen, Norvegia. Are o diplomă masterală în Istoria Artei la Universitatea din Bergen și o diplomă de curator la Academia de Artă și Design din Bergen. În prezent desfășoară un studiu postuniversitar, Negotiating Artistic Value: Art and Architecture in the Public Sphere (Negocierea valorii artei: arta și arhitectura în sfera publică), la Royal Institute of Art din Stockholm. În practica sa curatorială, este interesat de investigarea potențialului artei de a deveni un instrument de comunicare alternativ într-o societate profund mediatizată, concentrându-și atenția în principal pe arta în spațiul public și pe structurile de putere din sfera publică, analizând distribuția reală rolurilor și a mesajelor.

Conceptul de „conversație”, așa cum a fost el definit în cadrul cursului intensiv gândit de Joanna Warsza, poate fi o sursă de inspirație multiplă: poate sta la baza unui program public, poate genera tema unei expoziții viitoare sau poate crea premisele constituirii unui grup de discuție în jurul artei contemporane, depășind cadrul unei școli curatoriale. Care a fost cel mai important aspect al școlii ce ar putea în viitor să fie un ghid pentru propria experiență curatorială?

Iris Ordean: Frumusețea conversației constă în faptul că aceasta nu poate avea decât rareori un final prestabilit, ceea ce stimulează o participare activă și continuă a tuturor interlocutorilor pe tot parcursul ei. Punctul forte al conceptului din cadrul Școlii curatoriale de toamnă este faptul că invitația la conversație a apărut într-un mod foarte natural, încadrată doar pe alocuri de ghidaje, și nu într-un cadru rigid și formalizat. În același timp, discuțiile au fost mereu contextualizate, atât prin raportarea la spațiul artistic local, cât și la Bienala Art Encounters. Am apreciat caracterul itinerant și descentralizat al acestei școli în ceea ce privește locurile și spațiile alese, dar și natura interacțiunilor cu artiștii și specialiștii locali sau din alte țări.

Pe lângă metodele curatoriale și conceptele discutate, discuțiile din ultimele zile ale programului au inclus și un dialog binevenit despre raportul corect capital versus muncă. Într-o lume ce tinde iremisibil spre gentrificare și capitalizare, a recunoaște, remunera și aprecia munca fiecărui individ care contribuie înspre buna funcționare a colectivității, devine un gest elementar de rezistență.

Espen Johansen: Am găsit conceptul conversației eliberator. Nu implică o mișcare lineară spre un scop, ci mai degrabă permite mai multor opinii – posibil contradictorii – să coabiteze în cadrul aceluiași spațiu intelectual. Această deschidere ne dă, de asemenea, posibilitatea să abordăm subiecte extrem de complexe, admițând deschis propriile noastre nesiguranțe și nu ascuzându-le sub masca producerii unei argumentații solide. Cred că ceea ce am învățat eu la Școala curatorială a Joannei Warsza este să încerc mereu să îmi accept vulnerabilitatea în fața necunoscutului și să mă concentrez mai degrabă pe o abordare deschisă și empatică în descoperirea de noi înțelesuri și adevăruri. Or să mă bucur pur și simplu de procesul de schimb reciproc de  întrebări și idei.

Pornind de la temele conversațiilor din cadrul școlii curatoriale, ați văzut o legătură cu subiectele propuse de această ediție a Bienalei Art Encounters? Ați găsit o metodă de a aplica cele discutate la curs atunci cînd ați vizitat Bienala?

I.O.: Într-un sens larg, orice eveniment de artă este o invitație la conversație. Cum menționam și mai devreme, în cadrul Școlii curatoriale tematicile și evenimentele au fost discutate într-un mod contextualizat și localizat. Deși programul nu s-a axat exclusiv pe Bienala Art Encounters, aceasta a fost deosebit de bine integrată în formatul școlii, fără a monopoliza însă toata atenția. Ca în cadrul oricărui eveniment intensiv de asemenea natură, multe legături de ordin conceptual se formează ulterior, conversația rămânând astfel mereu deschisă.

E.J.: Da, în mod cert conceptul școlii mi s-a părut că s-a potrivit bienalei curatoriate de Maria Lind și Anca Rujoiu. Am găsit interesantă abordarea curatorială subtilă a acestei ediții a Bienalei Art Encounters, care, printr-o metodologie conștientă, a acordat atenție în primul rînd artiștilor și lucrărilor de artă, și nu a construit un eveniment în jurul unei tematici contemporane la modă (de exemplu, antropocenul sau orice alt cuvânt zornăitor de bienală ce devine uneori folosit excesiv). Conceptul curatorial umbrelă nu a fost deloc intruziv, ceea ce a făcut ca impactul lucrărilor de artă individuale să fie cu atât mai puternic.

Unul dintre obiectivele vizitelor și discuțiilor ce au avut loc în cele două orașe, Cluj și Timișoara, a fost și familiarizarea cu contextul artistic local și întâlnirea cu oameni care joacă un rol activ în modelarea acestuia. Ce întâlniri v-au marcat cel mai mult?

I.O.: Cred că fiecare întâlnire a fost o ocazie bună de a cunoaște universul creativ al celor care ne-au primit în atelierele lor, sau care ne-au vizitat în spațiile noastre de lucru. Îmi este, astfel, foarte greu să stabilesc o ierarhie, fie chiar și una foarte subiectivă, cu atât mai mult cu cât oamenii pe care i-am întâlnit au fost din arii diferite, de la artiști și autori la mediatori și teoreticieni culturali. Fiecare întâlnire a completat într-un fel unic experiența din cadrul Școlii Curatoriale.

Aș vrea să vorbesc în schimb despre un alt fel de întâlniri, apropo de titlul bienalei timișorene, Art Encounters. Despre întâlnirile care au loc în absența artistului, despre întâlnirea cu lucrarea de artă, pe care noi, în calitate de curatori-vizitatori, o percepem într-un mod inedit, dintr-o poziție particulară aflată între cele două roluri. Ne este foarte greu să ne lăsăm curiozitățile profesionale la ușă. O expoziție devine astfel un forum, care adesea stârnește reflecții – urmate, în cazul nostru, de discuții susținute – legate de conceptul curatorial și de metodologiile de implementare a lui. Nu în ultimul rând, m-am surprins adesea pe parcursul acestui program punându-mi întrebări referitoare la dinamica artist-curator, curator-mediator, curator-echipa tehnică, un subiect care mă preocupă intens în ultima perioadă.

E.J.: Atât Cluj, cât și Timișoara sunt orașe care merită să fie vizitate și îmi pare rău că nu am avut mai mult timp la dispoziție să aflu și mai multe despre scenă locală de artă. Nu știu care dintre întîlniri a fost cea mai marcantă, dar cred că m-a impresionat cel mai mult energia generației tinere care a preluat iniațiva și face artă contemporană fără să aștepte ajutorul din partea unor mari instituții. Atmosfera generală mi s-a părut una extrem de animată și stimulantă. Am rămas impresionat de spațiul galeriei SABOT din Cluj și în mod particular de lucrările foarte frumoase ale lui Răzvan Botiș care mi s-au întipărit în minte.

O întâlnire aparte a fost și cea cu participanții la această școală, colegii de curs alături de care ați petrecut aproape o săptămână. Cum vedeți impactul imediat al acestor relații înfiripate acum și efectele lor ulterioare?

I.O.: Am participat de mai multe ori în ultimii ani la evenimente de formare profesională care presupuneau petrecerea unei anumite perioade de timp alături de colegii de formare; am privit întotdeauna aceste cursuri ca pe un experiment foarte interesant, ce adesea scoate la iveală energii colective, abordări, dar și limite personale. Ele sunt cu atât mai productive pentru că le dau participanților ocazia de a se apropia de aceia cu care au multe interese în comun într-un cadru generos care depășește interacțiunile oficializate și uneori rigide dintr-o instituție culturală. Întotdeauna rămân cu senzația, la finalul unui astfel de eveniment, că am petrecut în compania celorlalți participanți mult mai mult timp decât am petrecut în mod real. M-a impresionat și solidaritatea ce a apărut în cadrul școlii curatoriale, determinată în parte de munca desfășurată împreună, dar și de timpul liber petrecut în comun. Pe lângă ocazia de a schimba idei, efectele pe termen lung ale unor astfel de programe pot lua forma unor colaborări viitoare între foștii colegi, născute și din această cunoaștere reciprocă mai autentică și mai profundă datorată tocmai formatului condensat.

E.J.: Să petrec aproape o săptămână alături de ceilalți colegi curatori participanți a fost foarte stimulativ. Am învățat foarte multe de la ei, atât în termeni de practici curatoriale și sisteme de gândire, dar și despre condițiile societății în care ei își desfășoară activitatea. Ce rol joacă arta în politicile națiunilor europene, unde este îngrădită și în ce fel, ce se întâmplă atunci când arta este generos finanțată, ce strategii de rezistență se pot folosi și ce rezultate pot avea ele etc. Aceste conversații m-au făcut să analizez mai profund atât contextul artei din Norvegia, cât și pe mine însumi și să devin mai conștient de relațiile complexe dintre artă, politică și public. Acum, la câteva luni după încheierea primei ediții a Școlii curatoriale, îmi lipsesc discuțiile stimulante și sper să apară ocaziile de a ne reîntâlni și de a colabora din nou cu acest colectiv. Sper de asemenea să revin să cunosc mai bine România.

* Making Conversation Pieces – Școala curatorială de toamnă este un material realizat din două texte componente, ce analizează distinct experiențele cursanților de la Cluj-Napoca, respectiv Timișoara. Citește partea I.