În Timișoara, arta a evoluat constant, depășind conceptele clasice și orientându-se tot mai mult spre experiment. De-a lungul timpului, au apărut numeroase proiecte și grupuri artistice – precum Festivalul ZONA, Sigma, 111, iar mai târziu grupul interdisciplinar Avantpost – care au explorat forme neconvenționale și au extins limitele artei tradiționale.

Arta figurativă nu a marcat acest oraș, fiind abordată uneori de artiști sub forma unei alăturări între trecut și contemporan. Expoziția „There were times I wanted to change the world” prezintă un cadru industrial și actual, în complexul rezidențial Paltim, unde arta figurativă este reînviată și alăturată unor expresii de reprezentare artistică contemporane.

Proiectul este un demers colectiv inițiat de Galeria Jecza și reunește artiști reprezentați de galeriile Jecza, /SAC, Mobius, Sector 1, Suprainfinit, Himera și Lutnița. Evenimentul face parte din programul colateral al Bienalei Art Encounters 2025.

Lucrările selectate aparțin unor artiști consacrați și emergenți: Andreea Anghel, Robert Andacs, Apparatus 22, Marius Bercea, Anca Brânzaș, Michele Bressan, Diana Cepleanu, Alina Cioară, Mihaela Coandă, Suzana Dan, Norbert Filep, Andrei Gamarț, Ana Ionescu, Jesse Kase, Daria Koltsova, Tincuța Marin, Andrei Nuțu, Radu Oreian, Dan Palade, Lucian Popăilă, Marius Rițiu, Salt Salome, Ioana Tocoaie, Roman Tolici.

Curatoarea Diana Marincu abordează în cercetarea sa curatorială concepte precum oglinda, simulacrul, monstruosul, accentuând întrebarea: ordinea lumii apare din haos, punând astfel capăt acestuia, sau dezordinea este destinul tulburător al oricărei așa-zise ordini?

Monstruosul este o formă vizuală și emoțională a dezordinii care stă la baza oricărei construcții umane și pe care societatea încearcă să o ascundă. Această lipsă de ordine rămâne prezentă și se arată atunci când lucrurile devin instabile. Arta devine astfel un spațiu unde instabilitatea este expusă, nu controlată, prin metode ca hibridarea, deformarea sau colajul. Totodată, monstruosul este o strategie prin care se pune la îndoială ordinea impusă și se face vizibil ceea ce, de obicei, este ascuns sub aparențele normalității.

În arta suprarealistă, și în mod particular în lucrările lui Salvador Dalí, dezordinea este adesea reprezentată prin intermediul obiectelor familiare transformate și combinate în moduri imposibile. Ceasurile distorsionate din Persistența memoriei sau corpurile umane contorsionate și hibride reflectă o tensiune constantă între lumi incompatibile: uman și non-uman, real și imaginar, familiar și straniu. Aceste obiecte devin întruchiparea imprevizibilului – forme neobișnuite care nu caută să liniștească privitorul, ci să îl perturbe, să îi trezească frica, fascinația și disconfortul.^[1]

„There were times I wanted to change the world”, la prima vedere nu relevă ideea de monstruos, dar alăturarea artei figurative cu cea abstractă creează o tensiune puternică, o „ruptură” care naște un haos plin de forță și contraste. Monstruosul se manifestă aici ca o formă hibridă, care îmbină elemente aparent opuse: claritatea reprezentării figurative și libertatea ambiguă a abstractului, întruchipând astfel polarități ale creației și percepției.

Expoziția se extinde în 3 săli expoziționale, parte a unui complex rezidențial destinat locuirii. Este un ambient industrial, aparent nefinisat, amintind de ideea de dezordine. Nu este un „white cube”, în care se creează o armonie și lucrările au propria lor nișă, acest cadru împingând privitorul să pătrundă în toate colțurile și să descifreze arta care îi trezește un sentiment.
Departe de atmosfera unei galerii tradiționale, acest context propune o nouă modalitate de prezentare a artei, care transcende tiparele convenționale, accentuând astfel renașterea artei figurative într-un cadru contemporan.

Corelarea artei figurative cu cea abstractă, dar și alăturarea unor medii de expresie diferite, precum: video, instalație, pictură, desen relevă apropierea artiștilor reprezentați de diverse galerii pentru a pune într-un singur cadru similitudinile și diferențele artistice care există între toate aceste contexte.

Prima sală deschide într-un mod abstract conceptul expoziției, introducând vizitatorul într-un ecosistem artistic, unde pare că fiecare creator a trebuit să cunoască pe cel de lângă el și ei comunică prin intermediul operelor. În celelalte două încăperi, se poate observa o liniște colectivă, unde artistul și lucrarea sunt singuri, nu există socializare, ci doar reflecție și introspecție.

La intrarea în prima încăpere de expoziție, Tincuța Marin atrage privirea prin contrastul izbitor dintre cadrul industrial și pictura sa profund simbolică. Zidurile brute, nefinisate, și structura rece a clădirii evocă un spațiu funcțional, lipsit de ornament – un loc al prezentului, al utilului. În opoziție, lucrarea artistei pare să deschidă o poartă spre o lume arhaică, încărcată de mister și reverie. Tincuța Marin a folosit întotdeauna pictura ca o modalitate de evadare și a creat o lume pe care o descrie ca fiind „plină de monștri și creaturi amuzante”. Ea vede acest univers ca o manifestare a luptei zilnice dintre bine și rău și ca o platformă pentru reînscenarea luptelor generale din viața cotidiană.

Pictura Fără titlu exprimă un „haos artistic” atent structurat, construit din elemente diverse, reunite într-o compoziție coerentă și echilibrată. La prima vedere, lucrarea pare o compoziție suprarealistă, datorită alăturării unor elemente care nu par să aibă o legătură directă – ca și cum ar fi extrase din subconștient. Această organizare aparent aleatorie urmează o logică interioară, asemănătoare cu dinamica visului, unde sensurile se formează prin tensiune și intuiție, nu prin rațiune.

Cromatica dominată de roșu, verde și albastru adânc creează o atmosferă expresionistă, încărcată de emoție și neliniște. Figura întinsă pe masă evocă o stare de suferință sau abandon, sugerând o trăire interioară intensă – una dintre temele definitorii ale expresionismului.

Fizionomia abstractă apare ca un laitmotiv în această operă: chipurile antice trasează o direcție clară către mistic și oniric. Cele cinci măști dispuse vertical pe masă își găsesc oglindirea într-o formă contemporană care susține două capete – o dublă personalitate care trăiește atât în real, cât și în imaginar.

Privind mai atent opera Tincuței, putem reflecta asupra întrebării: Aceste chipuri sunt oglinzi ale noastre care trăiesc doar în vis sau doar în realitate?

Poziționat pe un perete proeminent, în fața lucrărilor Tincuței, Marius Bercea surprinde o etapă diferită a stilului pictural. Dacă la Tincuța, prin personaje și referințe, asistăm la o călătorie prin istoria artei ce explorează folclorul, civilizațiile antice și monștrii, Bercea aduce în prim-plan o revenire clară la arta barocă. Deși folosește personaje contemporane și spații actuale, simbolurile inspirate din scene celebre ale istoriei artei capătă o amprentă personală, reflectând o viziune proprie asupra ordinii – o ordine construită prin îmbinarea a două elemente complet diferite.

Tabloul din interiorul operei lui Bercea amintește de pictura barocă olandeză, ilustrând viața cotidiană a oamenilor. Pe un scaun cu design contemporan, stă întins un băiat care își ține mâinile strânse la urechi. Poziția lui relaxată contrastează cu tabloul din spatele său. Amurgul unui mit poate sugera alegerea copilului de a nu asculta povestea din spatele mitului – o poveste care aparține unui trecut îndepărtat, reflectând dorința de a crede doar în ceea ce se poate vedea și dorința de a se detașa de trecut. Astfel, pictura lui Bercea marchează o separare evidentă între subiecte, cele două femei-tabloul-trecutul și copilul-personajul real-contemporan.

Pe un perete de cărămidă, în completă antiteză cu subiectul operei, Jesse Kase, cu lucrarea Parfumat ne introduce tot într-o lume a haosului bine organizat. O femeie nud, care face trimitere la mai multe surse din istoria artei, Tizian: Venus din Urbino sau Manet cu Olympia este înconjurată de o multitudine de simboluri. Un buchet de flori de maci, ies din zona intimă a personajului principal și se extind către partea de sus a pânzei. Culoarea albastru pare că domină întreaga suprafață picturală, simbolizând relația femeii cu natura. Chipul femeii este acoperit de un văl albastru, care îi ascunde identitatea, păstrând misterul. Astfel, rămâne vizibil doar corpul său, iar florile ce pornesc din zona intimă simbolizează fragilitatea femeii, asemănată cu o floare delicată. Această fragilitate nu este ascunsă în haine, ci reflectă o puritate interioară, o frumusețe ascunsă în interior.

Această imagine reflectă concret condiția femeii în istoria artei: adesea redusă la rolul de obiect al privirii masculine, idealizată sau sexualizată, dar rareori reprezentată în complexitatea și subiectivitatea sa.

Analizând cele trei lucrări – Parfumat de Jesse Kase, Fără titlu de Tincuța Marin și Amurgul unui mit de Marius Bercea – putem observa un fir comun care le unește: raportarea la istoria artei și reinterpretarea ei în context contemporan. Corpul uman devine un simbol al realității, nu idealizat, ci integrat organic în mediul care îl înconjoară.

Expoziția se continuă cu instalația Trinitate, Triunghi, Trio nr. 2. a grupului Apparatus 22. Materialele utilizate – jachete vintage din piele neagră transformate, vopsea în ulei, vopsea acrilică și trei  trepiede vintage – conturează un scenariu conceptual în care prezența umană este sugerată subtil, dar puternic. Jachetele evocă silueta artistului, o amintire a corpului absent, în timp ce vopselele trimit direct la gestul artistic, la urmele mâinii creatoare. Trepiedele, obiecte tehnice încărcate de memorie vizuală, amintesc de procesul de documentare.

În cea de-a doua sală a expoziției, vizitatorul este întâmpinat de o atmosferă dominată de absența luminii, mai ales de prezența nonculorii negru în lucrările artiștilor Norbert Filep, Sorin Neamțu și Suzana Dan. Negrul, ca simbol al necunoscutului și al spațiului nedeterminat, plasează privitorul într-un teritoriu interior, ascuns privirii directe, dar activat prin imaginație. Astfel, fiecare operă devine interactivă pentru publicul care își creează o ficțiune proprie, conturată din tensiuni, umbre și absențe.

Norbert Filep creează compoziții abstracte care chestionează în mod subtil și analitic rolul imaginii în societatea contemporană, profund marcată de digitalizare și fluxuri vizuale accelerate. În seria sa Curba luminii Tranzit a lui Kepler, lumina nu este redată direct, ci se regăsește sub forma unei prezențe mediate, conceptuale – un grafic riguros al intensității luminii unei stele îndepărtate, inspirat de datele furnizate de misiunea Kepler a NASA. Astfel, imaginea devine o traducere matematică a luminii, o urmare abstractă a realului, sugerând că ceea ce vedem este adesea o interpretare, o construcție ce aparține atât științei, cât și imaginarului.^[2]

Suzana Dan, prin tablourile Cerul devine mai mic – și mai periculos / Nu este niciodată destul timp, traversează spectrul neutru și, într-un final, atinge lumina regăsită în cerul albastru, aducând o urmă de identitate.

Sorin Neamțu explorează ideea de sine, de „eu”, prin seria Identic cu sine, evidențiind prezența aceleiași persoane în mod repetat într-un cadru neschimbat, devenit simbolic pentru o realitate stabilă. Cifra patru face trimitere la cele patru picturi încadrate într-o ramă, delimitând un spațiu echilibrat și bine definit. În total, două rame găzduiesc câte patru lucrări, reprezentând multiplele chipuri pe care le capătă omul de-a lungul vieții. Titlul Identic cu sine subliniază ideea că este vorba despre aceeași persoană, ale cărei dorințe și trăiri se transformă odată cu etapele existenței.

Din perspectiva psihologiei analitice (Carl Gustav Jung), sinele este totalitatea conștientului și inconștientului – un centru al echilibrului interior. În lucrările lui Neamțu, multiplicarea figurii umane într-un spațiu constant accentuează această idee: omul se transformă, dar rămâne, în esență, același. ^[3]

Urmează o schimbare bruscă, o tranziție de la abstract la figurativ, manifestată prin lucrările artiștilor Robert Andacs și Daria Koltsova. Pictura Urmărești vreodată orbește a lui Robert pare să analizeze întreaga expoziție, reflectându-se în instalația Dariei, În splendoarea sorilor căzuți. Reprezentarea ochilor într-un tablou poate transforma opera dintr-una figurativă – prin forme recognoscibile – într-una aproape abstractă, datorită mesajului și intenției artistului. Astfel, se conturează un nou dezordiniu, care pătrunde în interiorul instalației În splendoarea sorilor căzuți, unde publicul este invitat să pătrundă și el, generând la rândul său o agitație controlată și participativă.

În sala cu numărul trei, Roman Tolici surprinde un fotorealism prin care creează un șir de evenimente sub forma unor capitole ce au continuitate. În expoziție, alăturarea celor trei tablouri – Căutarea fericirii 5, Autoportret sângeros și Un strop de milă – pare să prezinte cele trei personaje principale care construiesc o poveste. Autoportretul lui Tolici, realizat în tehnica clarobscurului baroc, sugerează un sentiment apăsător și melancolic. Contrastul dintre roșul hainelor artistului și nonculoarea neagră, ce domină suprafața pânzei, continuă cadrul acțiunii: roșul simbolizează sacrificiul și rănile artistului, care se simte aparent singur în societate.

În Căutarea fericirii 5, fata care aruncă cu noroi este prezentată într-un cadru senin, cu un cer care se întinde peste întreaga natură. Gestul de a arunca înseamnă eliminarea a ceva din viața sa, iar noroiul sugerează negarea și dezacordul. Privirea ei este neclară, iar mâna, aflată în mișcare, devine centrul compoziției și al narațiunii; astfel, gestul transmite mai mult decât expresiile faciale.

Un strop de milă îndreaptă privirea către fizionomia fetei reprezentate. Culoarea roșie a îmbrăcămintei reapare, iar cerul albastru, pe care păsările zboară haotic, capătă noi nuanțe. Cerul nu mai este un albastru uniform, ci primește tonuri roz, sugerând un conflict care destabilizează păsările.

Alături de Tolici, se află Andrei Gamarț, cu un portret în care ceața acoperă fizionomia personajului, din care se disting doar ochii.

Michael surprinde prezența unui băiat îmbrăcat în nuanțe de gri, ancorat în melancolie. Ochii lui redau o expresivitate hipnotizantă, întărind misterul acestui personaj. Singura zonă clar conturată este chipul, în timp ce restul corpului se estompează într-un dialog difuz între griuri și tonurile pastelate ale fundalului.

Într-o lume în care adevărul pare învăluit, Gamarț sugerează că doar privirea mai poate traversa opacitatea realității. Artistul, prin intermediul picturii, reușește să dizolve această ceață – nu printr-o redare fidelă a realului, ci prin revelarea unui adevăr profund, interior.

Dacă la Roman Tolici, întregul concept era construit în jurul cromaticii, la Andrei Gamarț chipul, dar mai ales ochii, structurează un eseu liric despre sensul picturii figurative și emoția imaginii.

Salt Salome, în schimb, apelează la legende și mituri, punând în valoare și o parte din istoria artei. Bestia din Synumeru este o figură misterioasă și fantezistă, cunoscută sub acest nume, care a apărut ca un vestitor al dezastrului, un mesager al morții și un gardian al justiției transcendente. Deși lucrarea lui Salome nu face referire în mod direct la figura emblematică a Medusei, asemănarea este evidentă: ambele întruchipează o forță atemporală, aproape mitologică. În istoria artei, există două versiuni ale Medusei realizate de Michelangelo Merisi da Caravaggio, care provoacă privitorul să pătrundă într-un univers vizual încărcat de șoc, durere și groază.

În schimb, în opera lui Salome, Bestia nu transmite durerea într-un mod direct și nici nu caută empatia publicului. Ea construiește, în loc, o barieră de teamă, un spațiu vizual care domină și copleșește. Chipul Bestiei devine punctul central al compoziției, în timp ce celelalte elemente contribuie la umbrirea și distorsionarea întregului spațiu. Ochii, gura, nasul și expresia facială par să caute ajutor – dar într-o lume pierdută, deja cucerită.

Unde ale realității, instalația lui Marius Rițiu este o lucrare interactivă și participativă care invită fiecare vizitator să-și lase amprenta artistică. Prin acest gest, fiecare devine artist, iar forma unică rezultată reflectă individualitatea fiecăruia. Forța cu care este aruncat obiectul simbolizează dorința profundă de a explora arta în toată complexitatea ei: cu cât impulsul este mai puternic, cu atât urma devine mai definită, exprimând hotărârea și determinarea fiecărui participant.

Expoziția „There were times I wanted to change the world”, programul colateral al Bienalei Art Encounters 2025 reprezintă un context pentru redefinirea și reînvierea artei figurative într-un context contemporan, explorând în același timp tensiunile dintre ordine și haos, tradiție și inovație, real și imaginar. Prin selecția atentă a artiștilor și lucrărilor, spațiul industrial devine o arenă de dialog între forme artistice aparent opuse – figurativ și abstract, concret și simbolic, trecut și prezent – care se întâlnesc și se confruntă, generând o stare de tensiune creativă ce provoacă și stimulează privitorul.

Acest cadru neconvențional de expunere, departe de tipicul „white cube”, subliniază tocmai ideea haosului ca forță vitală, nu ca stare de dezordine, ci ca sursă a creației și a transformării. Prin hibridarea mediilor, a tehnicilor și a limbajelor vizuale, expoziția scoate la lumină monstruosul ca metaforă a haosului originar din care ordinea lumii este construită și reconstruită continuu. Astfel, fiecare lucrare devine un fragment al unei întregi povestiri despre condiția umană, despre fragilitate, suferință, dar și despre puterea de a transcende limitele impuse de realitate.

^[1] Anthony Jordan, „The Persistence of Memory” by Salvador Dalí, An Analysis – artfilemagazine, April 18, 2023.

^[2] Howell, S. B., et al. (2020). The NASA Kepler and K2 missions. IOP Publishing.

^[3] Stevens, A. (2023). Jung’s map of the soul: An introduction. Routledge.