Noaptea Albă a Galeriilor la Cluj-Napoca a marcat unul din primele evenimente artistice mai consistente ale începutului de toamnă, cuprinzând o serie de proiecte expoziționale la Fabrica de Pensule și o expoziție incognito, de tip artist open studio anunțată în ultimul moment, la spațiul alternativ Launloc.

În octombrie 2016, Fabrica de Pensule aniversează 7 ani de existență derulând o serie de evenimente artistice structurate de-a lungul a 7 zile. Programul 7 ani, 7 spații, 7 zile a debutat vineri, 30 septembrie 2016, cu Noaptea Albă a Galeriilor, pe care Federația Galeriilor și Artiștilor din Fabrica de Pensule (FGAFP) o organizează pentru prima oară la Cluj, în colaborare cu Asociația Ephemair din București. Astfel, 7 spații de artă au fost deschise publicului până după miezul nopții.

Încă la început ca și consistență și demers, Noaptea Albă a Galeriilor la Cluj s-a conturat relativ timid și tăcut ca eveniment cultural, însă cu câteva apariții vizuale ce merită menționate. Evenimentele ce s-au derulat au fost: Hard Candy – Irina Dumitrașcu-Măgurean & Ioana Iacob, curator Voica Pușcașiu – Atelier Irina M; Architectures – Arantxa Etcheverria – Baril; Zsolt Berszan. New Works – Bazis; Construction Time Again – Csiki Szifianna, curator Gabriel Marian – Galeria Nano; SPAȚIU INTACT – selecție de lucrări din colecția galeriei; Belong anywhere. Meat floating job position – Pepo Salazar, Galeria Sabot; și Club Papucho de Maciej Parzydło, Aleksandra Sadulska și Stefano Calligaro, marcând inaugurarea non+ULTRA, un nou spațiu în Fabrica de Pensule dedicat artiștilor născuți după ’89.

Hard Candy s-a conturat ca un dialog vizual incitant între două artiste tinere, în forță, de același calibru, în două medii vizuale diferite: fotografie (Irina Dumitrașcu-Măgurean) și pictură (Ioana Iacob). Discursul plastic a avut ca subiect sexualitatea feminină văzută prin filtrul fotografic și cel pictural, într-o configurație vizuală de tipul unei instalații, cu lucrări interconectate formal și conceptual. Ioana Iacob și Irina Dumitrașcu nu operează cu același tip de imagine, ci cu același tip de atmosferă. Figurativul construit al Ioanei, alături de figurativul decupat, deconstruit al Irinei, dau naștere unui fir roșu de percepție extrem de feminin, asupra femininului, în esență. Ceea ce izbește privitorul în primul rând este rafinamentul cu care artistele tratează un subiect care de cele mai multe ori este prezentat în manieră tranșantă, pornografică. Chiar și titlul proiectului, ironic conceput, un melanj pe care eu îl văd o fuziune între noțiunile de hard core și eye candy, subliniază acest lucru. Ceea ce m-a impresionat a fost coerența proiectului, unul din cele mai mici ca extindere din seria de evenimente NAG, dar profesionist prezentat și susținut conceptual de către statement-ul curatorului Voica Pușcașiu.

O altă expoziție din punctul meu de vedere impecabil concepută și prezentată a fost Architectures-Arantxa Etcheverria la Baril, un proiect care s-a configurat ca o instalație cu diferite centre de interes reprezentate de câteva lucrări-cheie. Cu un aspect curat, minimalist, aproape matematic panotate, lucrările artistei au relaționat între ele asemeni unor detalii într-un ansamblu architectural complex. Arantxa Etcheverria se joacă într-o formulă extrem de elaborată și totodată simplă ca finalitate estetică cu elementele de bază ale limbajului plastic (punct, linie, pată) si a volumului pentru a crea un nou spațiu, un spațiu propriu, materializat prin filtrarea și reconfigurarea unor spații cunoscute: casele art deco bucureștene. Architectures a fost unul din proiectele cele mai coerente și de impact în cadrul NAG Cluj, dezvăluind o viziune a realității și a metamorfozării ei foarte clară și concisă, aparținând unei artiste cu un demers aparte în peisajul artei contemporane românești.

În ce privește evenimentul de la Bazis, recunosc că atunci când văd o expoziție intitulată New Works, mi se pare o abordare puțin superficială și expeditivă de a intitula o nouă serie de lucrări a unui artist, chiar dacă acestea se află într-o fază incipientă. Pentru mine devine un mod subtil de a da de înțeles că artistul nu mai are nevoie de prezentare sau că lucrările „vorbesc de la sine”, eternul clișeu. E nevoie de cuvinte pentru a prezenta, poate doar și numai pentru presă sau pentru cei care nu s-au mai întâlnit cu lucrările lui Zsolt Berszan, nu ceea ce reprezintă lucrările, ci ceea ce reprezintă căutarea plastică a lui Zsolt Berszan și cum se conturează identitatea lui ca artist. Seria nouă de lucrări duce mai departe, într-o manieră mai sintetică, căutarea pe care acesta o are despre organic și materie, în lucrări ce vizează atât bidimensionalul cât și tridimensionalul. Mereu jonglând cu spectaculosul în texturi, în scindarea și reorganizarea materiei, Zsolt Berszan coagulează o expoziție intensă, cu prețiozități plastice și în același timp cu un aer minimalist prin modul de dispunere al lucrărilor în spațiul expozițional.

Construction Time Again de Csiki Szifianna, la Galeria Nano, a fost o expoziție ce a sedus prin spectaculosul tehnic al pieselor construite cu meticulozitate de artistă. În spațiul intim al galeriei, obiectele atrăgeau privirea și curiozitatea receptorului prin multitudinea detaliilor ce compuneau lucrările. Artista deconstruiește și reconstruiește forme, folosindu-se de piese din mecanisme de ceasuri vechi și componente electronice. Proiectul s-a dorit o analiză vizuală a spațiilor artificiale prin propunerea unor arhitecturi în miniatură a unor lumi posibile. Sensibilitatea și eleganța cu care artista a creat acele obiecte-bijuterii punctează un demers interesant în ce privește apropierea față de formă și de reconfigurarea ei. A fost genul de expoziție care m-a impresionat tehnic, dar care nu m-a provocat deloc la reflecție. De obicei, după vizionarea unei expoziții, am momente în care mi-o reamintesc sau mă gândesc la lucrările expuse după ce ies din spațiul expozițional, în contexte din cele mai banale. În cazul acestei expoziții nu s-a întâmplat, toată experiența percepției s-a petrecut în galerie și atât, pentru că în esență nu am văzut nimic dincolo de forma frumoasă a obiectelor.

SPAȚIU INTACT a prezentat o expoziție de pictură foarte bună, excelent panotată, cu lucrări din colecția galeriei aparținând unei generații noi de artiști clujeni puse în dialog cu o lucrare de Cornel Brudașcu. Ceea ce mi-a plăcut a fost sentimentul că intru în expoziția unei familii, lucrările relaționând armonios între ele, iar maestrul (Brudașcu) apărând chiar într-o lucrare a unuia dintre artiștii tineri (Alin Bozbiciu)-intitulată simplu „Brudi”. Nu este vorba de relația clasică maestru-ucenic, clișeul etern de învățător/învățăcel, ci mai degrabă pictură bună a mai multor artiști formați în același mediu, în diferite etape ale existenței. O expoziție simplă, curată, cu lucrări rafinate cromatic, ce a prezentat esențializat preocupările artiștilor Alin Bozbiciu, Radu Băieș, Cornel Brudașcu, Mircea But, Lucian Popăilă, Oana Năstăsache.

Evenimentul care m-a surprins cu adevărat și la care mă mai gândesc și acum a fost expoziția lui Pepo Salazar, Belong anywhere. Meat floating job position, de la Galeria Sabot. Artistul a reprezentat pavilionul Spaniei de la Bienala de la Veneția din 2015, lucrările lui fiind expuse pe parcursul timpului în instituții prestigioase, precum Upstream Gallery, ARTIUM (Spania), Palais Tokyo (Paris), Kunstlerhaus Bethanien (Berlin), Art in General (New York), TRAFO Museum (Singapore), Fundacion Tapies (Barcelona) și Guggenheim (Bilbao). Instalațiile lui Pepo Salazar sunt spectaculoase, intrigante în ce privește alăturarea de materiale, cu inspirație conceptuală de tip dada. Combină vizual plasme hi-tech cu baterii de duș, derulând pe acestea imagini wide de 360 de grade cu piloți în zbor, crează instalații folosind contrastul organic/anorganic, între o plantă imensă și o plasmă ce înfățișează o imagine cu un accident de mașină într-un supermarket, etc. Sesizez un discurs vizual ușor ironic, pe alocuri ludic, din partea artistului în ce privește societatea de consum, absurdul situațional și contextual ce se insinuează în societatea contemporană. Atmosfera expoziției a fost una extrem de vie, artistul încorporând și muzică în fundalul vizual al show-ului. Pepo Salazar mi se pare genul de artist pentru care expresia „the sky is the limit” e un fel de mantra zilnică, în sensul în care deturnează mereu funcția obiectului și limitele materialității sale pentru a-și pune ideile punk-rebele-dada-suprarealiste în aplicare. E genul de artist care iese total din orice accepțiune tradițională a ceea ce arta reprezintă sau cum ar trebui să arate arta. Și ceea ce reușește să facă e de-a dreptul teatral, privitorul trece din stadiul de nedumerire, la a da din cap în ritmul muzicii foarte cool de altfel și la curiozitatea de a se apropia și a vedea cum e montat dușul peste plasmă, ce apare pe telefonul manechinului, ce replici dau personajele dintr-o plasmă într-un acvariu montată pe tavan sau dacă ușa mașinii de spălat poate fi atinsă și deschisă. Nu tratează un subiect grav, nu exprimă nimic solemn, oferă doar un „acum” extrem de intens, o reconfigurare dada/punk a unei realități cu care ne confruntăm toți.

Sintetizând periplul pe care l-a oferit Noaptea Albă a Galeriilor în 2016, acesta a fost o experiență de senzații complementare, un eveniment evident intens pregătit, ce a avut ca miză înscrierea scenei artistice clujene în practica acestui tip de maraton cultural nocturn. Expozițiile din acest an s-au conturat ca o serie de demersuri particulare în abordare, ce au provocat atât latura senzorială cât și rațională a privitorului în receptarea obiectului de artă.

NAG Cluj a fost pe 30 septembrie 2016 la Fabrica de Pensule.