Exact așa te simți de cum intri în expoziția de la etajul 3 al MNAC-ului. Din fiecare colț, de pe fiecare perete, cineva îți vorbește, gesticulează, te trage de mînecă să-l asculți. Zeci de oameni vor să îți spună poveștile lor – de cele mai multe ori în engleza inventată a călătorilor prin lume, sau în limbi ale săracilor de peste tot. E plin de pancarte, de afișe, fiecare cu cerințe, sfaturi, anunțuri și frustrări. Pînă și boxa care împroașcă semințe de floarea soarelui e zgomotoasă și nu te lasă în pace. Ești deranjat, apostrofat, ochi mari te privesc direct sau pieziș, plini de speranță, sau de ironie, sau pur și simplu din curiozitatea celui care nu e de-al locului.

De fapt, nimeni nu e de-al locului, și toată lumea, în spațiul delimitat al lucrării din care face parte, măsoară lumea în lung și-n lat. Toți sunt “români”, căci de cîțiva ani, acesta este standardul emigrantului de oriunde, pentru că așa au hotărît “ceilalți”. Toți sunt români și toți sunt străini, ca în orice mare oraș în care nimeni nu mai e de-al casei. Expoziția e un microcosmos perfect, oraș în oraș. Spațiul neprietenos al muzeului, unde straturi de istorie așteaptă încă să fie ori dezgropate, ori uitate asumat și acoperite cu ceva care să aibă în sfîrșit sens, e un cadru potrivit chiar dacă nu căutat. O coincidență ironică – ca multe altele din această expoziție vie și perfect coerentă, care face turul condiției de emigrant, prezentînd artiști care vorbesc toți din proprie experiență.

Depinde de unde intri, dar oricum te lovești de ceva care te vizează. Cel mai mult îmi place să iau liftul de serviciu și să dau nas în nas cu – ironie – două șiruri de oameni care intră unii în alții pe scările rulante, în 2 video-uri filmate la metrourile din București și Berlin și montate în oglindă, de Xandra Popescu și Larisa Crunțeanu. Zgomotul/muzica de fundal îmi dă fiori și cînd mă uit în jur, toți oamenii din cadre devin amenințători; încep să apară ca niște zombie plutind de pe un perete pe altul. La fel ca în video, ciocnirile sunt artificiale, nici unul dintre protagoniști nu își dă seama de ele, nu le dă vreun sens. Tonul e tragic dacă începi de aici.

Nici dacă începi din colțul opus cu seria de fotografii a lui Simion Cernica, “I'(m) here to help America”, tonul nu e mai vesel – adică poți să rîzi, dar nu știi exact de cine sau cu cine. Artistul, emigrat în Statele Unite de 4 ani, propune o călătorie prin locuri banale din California în care își face poze cu cîte o pancartă pe care scrie mai întîi I am here alone, sau I am invisible, apoi pe măsură ce trece timpul, I am here to help America. Autosugestia imigrantului anonim sau concluzie realistă asupra Americii ca noua sau poate eterna patrie a oamenilor pierduți? La vernisaj, unul din cartoanele plasate în spațiu, pe care scria I am invisible, a fost furat – cineva a înțeles foarte clar tactica Emigrantului în Țara Tuturor Posibilităților (desigur, rămîne întrebarea dacă e vorba de SUA sau de România, dar confuzia contează mai mult decît lămurirea).

Tactici pentru emigranți sunt propuse de mai multe lucrări, unele dintre ele foarte amuzante, ca afișele lui Ciprian Homorodean în care își caută de muncă în Spania, sau manualul hoțului realizat de același artist. În schimb, video-ul Ioanei Cojocariu în care trei femei o învață cum să cerșească, cum să primească loviturile polițiștilor și cum să realizeze poziția copilului în yoga, este cea mai dură lucrare din întreaga expoziție. Realizată perfect, de o frumusețe limpede și directă, lucrarea îți dă fiori prin sinceritatea cu care cele trei femei își fac meseria, dar și prin suprapunerea a trei moduri de distorsionare a corpului extrem de similare. Poziția copilului este ideală și cînd cerșești și nu trebuie să îți arăți maînile sau ochiii trecătorilor, și cînd te aperi de loviturile agenților de ordine, și cînd te relaxezi. Evident că nici ca executant, nici ca privitor, nu poți confunda una cu cealaltă. Dar se poate ca de multe ori să îți forțezi percepția în așa fel încît să operezi confuzia asta natural, pentru a te proteja fie de durerea fizică, fie de responsabilitatea omului liber. Corpul abstract, corpul imagine, te protejează de realitate, și situația continuă într-un loop perfect. Pe un perete paralel, în fața acestui video, sacii de rafie ai Tatianei Fiodorova decorați cu imagini din comunități de emigranți și texte cu tot felul de concluzii tragice ale posturii de outsider/ exploatat, par un fel de copertă a poveștii spuse de lucrarea Ioanei Cojocariu. În ambele cazuri, femei tinere, un fel de ultimele verigi din lanțul trofic, se zbat pentru a supraviețui în condiții extreme. Deja nu mai e perceptibilă ironia din colțul opus al expoziției. Mă întreb dacă faptul că artiștii sunt femei are de-a face cu viziunea sumbră asupra condiției de emigrant; poate ca bărbat te duci să cucerești lumea, iar ca femeie ai misiune clară, la obiect, să muncești cît cum poți, iei plata și te-ntorci.

Deși există o tendință generală în expoziție – și aici e mîna curatorială – de a considera condiția de emigrant drept carieră. Adică, dacă tot ești ultimul din rînd, măcar să spui tu asta. Evident rezonez perfect cu această inversare, de altfel tot ce văd în expoziție văd în primul rînd cu ochii emigrantului întors acasă cu un plan. Și mi-este clar că și grupul de curatori, format din duo-ul Monotremu plus cei doi artiști din spatele spațiului Magma, vorbesc de pe aceeași poziție. Odată ce ți-a intrat în sînge postura celui din urmă, poți să te joci cu ea și să faci, din cele mai mici gesturi, artă. Inteligența din spatele tuturor lucrărilor este asumarea – fie a confuziei, fie a ierarhiei. De aici se naște arta ca simplă deplasare a unor linii. Sensul fiecărei lucrări devine intim, un fel de inside joke pentru toți cei care au fost – și neapărat au rămas – emigranți. Video-ul Irinei Botea în care o orchestră de români și spanioli compune ad-hoc un imn comun, este varianta celebratorie a traseului de emigrant; se ajută, se-ncurcă, se suprapun, se ceartă, iar la final iese ceva care aduce a ceva de-acasă, și în orice caz e cu voie bună.

Cel mai important lucru este că expoziția are un statement real, care devine clar din lucrările extrem de locvace dar și din asamblarea lor într-un obiect coerent. Aprecierea mea merge atît înspre conținutul lucrărilor individuale și a obiectului final, cît și înspre modul în care o expoziție se încheagă și devine altceva decît o sumă de lucrări. Dacă ar fi să exemplific noțiunea de artă politică, “Niciodată singur” ar fi o decizie evidentă.

Acest lucru mai înseamnă și că toți acești emigranți și-au găsit vocea – și că cineva îi ascultă. Fie că e vorba de greutăți individuale sau de condiția de nowhere man în care suntem toți puși prin agresivitatea modelului de viață contemporan – povestea ajunge ușor pînă la tine, și identificarea e instant. În timp ce faci turul expoziției, devii ușor-ușor de-al casei, parte din comunitatea enervantă, excesiv de prietenoasă și gregară a imigranților români. Dar cînd ieși, nostalgic, trecînd prin fața instalațiilor lui Csiki Csaba și a lui Tibor Karoly Liţiu, îți rămîne întipărit în minte starea reală a emigrantului, aflat întotdeauna la cel puțin un grad distanță de obiectul dorinței lui – care e, sub o formă sau alta, acasă.

Niciodată singur este în perioada 4 iunie – 1 noiembrie 2015 la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) din București
Artişti: Irina Botea, Simion Cernica, Ioana Cojocariu, Csiki Csaba, Tatiana Fiodorova, Ciprian Homorodean, István László, Tibor Karoly Liţiu, Xandra Popescu şi Larisa Crunţeanu, Váncsa Domokos, Veres Szabolcs
Curatori: duo-ul artistic MONOTREMU şi artiştii-curatori ai spaţiului expoziţional MAGMA Contemporary Medium