Titlul ultimei expoziții semnată de Larisa Crunțeanu și Sonja Hornung, “Femina Subtetrix”, sugerează existența unui substrat contra-narativ feminist sau a unei invenții pseudo science fiction speculative. Această presupunere nu este chiar atât de departe de adevăr: cercetările conceptuale și inventivitatea ce stau la baza expoziției de la Galeria Ivan depășesc cu mult elementul vizual. Subtilitățile încăperilor de galerie risipite la parterul unei vile – cu bucăți de beton pe piedestaluri și mici fotografii inrămate ce înconjoară camera – ascund multe straturi de analiză istorică și teoretică.

Crunțeanu și Hornung și-au început munca de cercetare in cadrul rezidenței ODD. Inițial, erau interesate de istoria fabricii de textile de la APACA, care se afla aproape de stația de metrou Politehnica din București și care formează legatura spațială și tematică a expoziției. APACA joacă un rol important în memoria colectivă a României, acela al unui loc stabil de muncă pentru femei în perioada comunistă, dar care și-a păstrat statutul iconic chiar și după ce a fost privatizat și, în cele din urmă, inchis. Incidentul “Fetele de la APACA” a devenit cunoscut după legendara vizită a prim-ministrului Petre Roman la fabrică, unde se spune că femeile au cântat la unison: Nu vrem bani! Nu vrem valută! Vrem pe Roman să ne fută! Angajatele fabricii au fost implicate în zvonuri despre priceperea lor sexuală, care a fost atât admirată cât și batjocorită, și au devenit simboluri recunoscute social într-o perioadă în care muncitorii erau folosiți pe post de unelte ideologice.

“Sunt anumite imagini care prezintă femeile de la APACA ce făceau parte din sistemul de propagandă,” îmi spune Hornung. “Erau 18 000 de persoane care lucrau acolo în anii 80, așadar locul a devenit un fel de showroom. Gorbachev și grupul dimplomatic chinez au vizitat fabrica. Era un spațiu în care moda, puterea și munca zilnică se întâlneau… Atât în perioada comunistă, cât și în cea capitalistă a avut loc un proces de creare a unei imagini. Oamenii întotdeauna se vor opune acestor sisteme, dar în cele din urmă un element personal se pierde printre motivele pentru care se fac aceste suporturi populare, a crea o imagine și a face bani. În cazul cercetării noastre, este vorba despre sacrificiul ascuns în construcțiile progresului de care suntem înconjurați.

Sunt urmărită de cuvîntul făcătură în timp ce iau parte la vernisajul “Femina Subtetrix”. Făcătura are un triplu sens ce corespunde cu preocupările artistelor: construirea și privatizarea fabricii APACA; materialele de producție și mărfurile pe care fabrica le-a vândut timp de multe generații; și povestea țesută de mass media, politicieni și însăși artistele (“agenții speculațiilor”). Crunțeanu și Hornung merg pe linia subțire dintre mit și realitate, conștiente de abilitatea lor de a altera felul în care este perceput spțiul și asumându-și rolurile privilegiate de producători de istorie la nivelul de performance public.

Cele două au preluat sarcina de a citi și scrie istoria din perspectiva “subextului” ei. Walter Benjamin scrie în lucrarea sa, “On the Concep of History”, că “obiectul cunoșterii istorice este însăși clasa asuprită care încearcă să lupte” și îl citează în acest sens pe Nietzsche: “Avem nevoie de istorie, dar în alt fel decât și-o doresc leneșii răsfățați din grădina cunoașterii”.

Cu toate că, de-a lungul anilor, mass media a prezentat o poveste parcă scoasă dintr-un discurs oficial, în care “fetele de la APACA” sunt și esențiale din punct de vedere ecomonic și puternice din punct de vedere sexual dar că, în cele din urmă, nu este nevoie de ele, Crunțeanu și Hornung își prezintă povestea dintr-o perspectivă rar explorată. Examinând terenul unde a fost cândva fabrica, mergând pe jos dar și folosind o drona pentru a filma de sus, ele parodiază vocabularul supravegherii de stat și al așa-zisei obiectivități jurnalistice prin citirea mărturiei spectrale resimțită în acel spațiu: prezența sa prin absența sa, sau cum ar spune Derrida, “spectralitate” [1].

În cadrul unui episod din emisiunea DIGICULT – un program cultural de pe canalul DIGI 24 – Crunțeanu și Hornung sunt intervievate în timp ce se plimbă cu autoritate pe un câmp gol, unde se spune ca a fost cândva fabrica APACA, și povestesc cu convingere despre Ana, o muncitoare care, dupa ce a fost dată afară și a rămas fără casă, se spune că a murit când fabrica a fost demolată. Mai târziu, cele două mi-au spus că au inversat un mit arhitectural religios românesc cunoscut, povestea meșterului Manole.

Prin inserarea corpului unei femei moarte în peisaj – o mișcare speculativă și foarte îndrăzneață – cele două au pătruns în mod decisiv în zona creației de mituri. Ele provoacă considerarea unei istorii diferite, cea a oamenilor care și-au pierdut bună-starea (și, în anumite cazuri, chiar viața) odată cu privatizarea numeroaselor fabrici din toată țara: victimele de pretutindeni dar neauzite ale capitalismului.

Așa cum textul curatorial de Xandra Popescu insinuează în mod elocvent, expoziția susține interesul pentru ideea de muncă impărțită pe sexe: “mamele industriei ușoare și tații industriei grele.” Și totuși, materialele folosite în acest proiect sunt “grele” – cu elemente arhitecturale care domină vizual primul etaj al galeriei.

La prima vedere, vizitatorii par să circule controlat prin spațiu și devin pionii unui joc realizat cu dibăcie de artiste. Este un sentiment puternic să fii martor la legătura acestui duo de artiste în timp ce își consolidează colaborarea, fiind puse împreună de curator și căutând o zonă comună. Ca vizitatori, suntem invitați să participăm la acest fapt prin intermediul primei lucrări, unde literalmente trebuie să ne introducem mâinile într-o gaură adâncă, sperând să atingem mâna partenerului. Acest experiment dă tonul jocului – ne gasim perechea, indiferent dacă este un prieten sau un dușman.

Pașii care urmează dezvăluie detaliile de mai sus despre legenda APACA prin niște aluzii bine puse la punct. Puloverul roșu, de exemplu, are rolul de simbol metonimic pentru moștenirea lăsată de primul prim-ministru post-revoluție, Petre Roman. Potretul a două figuri îmbrățișându-se, învelite în material roșu, face referire la condescendența lui Roman față de o angajată APACA, unde el sărută fruntea femeii ca un gest paternal în fața unei adunături de camere de filmat în timpul vizitei la fabrică. Suntem invitați să refacem acest gest iconic.

Același pulover roșu este apoi agățat de un panou de afișaj ca un tribut ironic pentru relația lui Roman cu tranziția la capitalismul care a avut loc in fața lui. Alte obiecte găsite și recontextualizate ocupă podeaua primului etaj al expoziției, alături de o fântână care varsă ceea ce pare a fii ciment ud, o metaforă pentru “valoare imobiliară fără margini”, privită prin prisma zonei APACA și a dezvoltărilor vecine.

La primul etaj al galeriei, jocul se schimbă și devenim privitori pasivi. Materialul filmat cu drona a uriașului sit le surprinde pe Crunțeanu și Hornung în timp ce se urmăresc una pe alta într-o fugă infinită în jurul periferiei. Jocul nu are un scop, poate doar trasarea zonei. Și totuși, figuri necunoscute apar chiar fără știrea celor două participante care alcătuiesc prezența vie alaturi de prezențele fantomatice care își au casa în acest sit. Cu siguranță acesta nu este un spațiu mort. El trăiește prin istorie și mit și pune întrebarea: care e diferența dintre cele două?

Strictețea intelectuală cu care a fost realizată această expoziție este evidentă în fiecare moment, in ciuda (sau poate din cauza) conceptului internactiv copilăresc al prezentării proiectului. Crunțeanu și Hornung nu sunt detective amatoare, ci manipulatoare mass media convingătoare. Cuvântul “mastermind” [organizator de geniu] și sinonimele sale la fel de patriarhale sunt profanate în acest experiment puternic de scriere a istoriei.

[1]  Jacques Derrida, Spectres of Marx (1993)

Femina Subtetrix este la Galeria Ivan în București în perioada 10 septembrie – 3 octombrie 2015.