Letiția Călin este o artistă care a studiat artele vizuale la Goldsmiths College în Londra. De mai bine de cinci ani locuiește în sudul Londrei, continuând să colecționeze și să adune o multitudine de obiecte în apartamentul pe care îl împarte cu prietenul ei. Toamna asta, ea și-a transformat locuința într-o galerie de artă foarte atipică. Cristina Bogdan discută cu ea despre această situație originală.

De ce artă în interiorul unui apartament? Și care este diferența dintre a expune lucrări de artă într-un spațiu personal, locuibil, față de o galerie publică?

De-a lungul timpului, mulți artiști și-au folosit locuințele drept spații de expunere, unde să-și poată împărtăși lucrările și ideile cu prietenii și colegii lor, generând astfel niște spații de colaborare și interacțiune socială intimă ce au dus la alimentarea și crearea unei scene artistice foarte animate. În cazul meu, motivele sunt diverse, dar în principal au încolțit din dorința de a găzdui acest gen de manifestații cordiale într-un context artistic, cât și dintr-un fel de necesitate, deoarece spațiul a devenit un fel de ‘articol de lux’ în Londra ultimilor ani. Cred, de asemenea, că a gazdui evenimente într-un spațiu domestic și privat este un demers ce însuflețește totul cu o anumita intimitate și onestitate destul de rar întâlnite în lumea artei. Mi s-a oferit la un moment dat să-mi susțin seara de filme într-o galerie publică, dar am decis să refuz, deoarece cred cu tărie că un context casnic și personal are mult mai multe de oferit, facilitând o atmosferă mult mai relaxată chiar și cu prețul unei audiențe mai restrânse.

Ar trebui să menționez că nu am intenționat să organizez expoziții în apartamentul meu chiar de la început, mai ales că acesta este foarte mic și neîncăpător. De câțiva ani încoace, îl foloseam ca spațiu pentru întâlniri și reuniuni semi-publice dedicate unor grupuri cu interese și idei similare, organizând seri de lectură și filme unde discuțiile și studiul colectiv reprezentau un factor cheie. Doar de curând am decis să încerc să aflu care ar fi implicațiile și repercursiunile unui asemenea demers, și cum anume ar influența acesta lucrările expuse și spațiul în care sunt prezentate. Încă de la început, o decizie importantă a fost să las totul fix așa cum este, fără a încerca să emulez spațiul alb al unei galerii de artă. Bineînțeles că fiecare artist va decide ce anume va dori să mute sau să scoată temporar din apartament, dar, în general, ideea ar fi ca el sau ea să lucreze în strânsă complicitate cu spațiul fără a încerca să-i nege sau să-i camufleze domesticitatea. Fix aici devine evidentă diferența dintre a expune artă în apartamentul cuiva, față de o galerie de artă. În mod convențional, decorul unei expoziții tradiționale, cu pereții ei albi si luminoși, atmosferă liniștită și reverențioasă și un comunicat de presă care o legitimizează și-i dă autoritate, devine foarte des un spațiu mult prea precis și controlat, cu un set de comportamente și așteptări prestabilite la adresa lucrărilor expuse. Sinceră să fiu, cred că acest model al unui “white cube” instituțional, ce încearcă a replica caracteristicile unui muzeu, cât și grandiozitatea lui istorică, nu avantajează întotdeauna arta pe care o reprezintă. În mod opus, ecologia unui spațiu domestic, cu dezordinea și subiectivitatea lui manifestă, asigură o interacțiune mult mai personală și dinamică, unde conversațiilor neașteptate le este permis să înflorească, și a căror însuflețire va influența inevitabil lucrările expuse.

Întotdeauna mi-a plăcut să merg în casa cuiva pentru prima dată și să văd cu ce fel de lucruri au ales să se înconjoare, ce anume au ales să colecționeze, ce cărți au, ce culoare are canapeaua lor, și alte detalii ale aranjamentelor lor domestice și decorative. Îmi satisfice o anumită curiozitate voyeuristică și mă ajută să înțeleg mai bine reperele și referințele lor culturale. O mare parte din ceea ce decidem să păstrăm înăuntrul casei noastre poate fi considerat trivial și inconsecvent, dar în același timp casa devine spațiul unde se desfășoară aproape toate evenimentele de însemnătate din viața cuiva.  Diviziunea dintre major și minor este aici foarte reprezentativă, cu atât mai mult cu cât influențele celei din urmă sunt de cele mai multe ori trecute cu vederea, deși sunt la fel de relevante. Îmi place faptul că acest cadru aduce cu el un sistem de valori mai larg și mai permeabil.

Care ar fi programul pe care îl propui pentru galeria ta?

Am decis ca primele proiecte să fie realizate sub umbrela tematică a prieteniei, având în vedere că publicul unui artist-run space este în principiu format din prieteni și prieteni ai prietenilor. Ideea ar fi să invit un prieten și să-l rog să invite la rândul lui/ei un prieten, care să invite și acesta un prieten și tot așa, stabilind astfel o reacție în lanț a prieteniei. Fiecare invitat urmează să folosească spațiul cum dorește, să instaleze câte lucrări i se pare că poate cuprinde spațiul. Aceste expoziții personale urmează să fie întrerupte de o serie paralelă de expoziții de grup, a căror tema fiind inspirată de expoziția personală care le precede. Cu toate acestea, pregătesc ceva diferit pentru următoarea expoziție. În plus, fiecare artist care realizează o expoziție personală în spațiu primește o comandă pentru o ediție limitată de obiecte “utile” cum ar fi un design pentru o ceașcă, un pahar, o farfurie, un prosop de bucătărie, o eșarfă etc. O altă manieră de a extinde arta în sfera domestică.

Cum au coabitat spațiul domestic și prima expoziție, A well-furnished room? Cum ai decis care să fie primul artist invitat?

Așa cum am menționat mai devreme, spațiul domestic marcat de confortul și convenționalitatea mic-burgheză se opune condițiilor tradiționale de expunere a artei, dar și în ce privește conținutul, domesticul a fost relegat dintotdeauna, alături de artele decorative și de lucrul manual, zonei femininului, minorului și superficialului, așa că voiam să lucrez cu cineva care să fie sensibil la aceste aspecte și bucuros să antreneze această sferă. Pentru prima expoziție a fost important ca lucrările prezentate să faciliteze aspectul auto-reflexiv al contextului și să pună în lumină calitățile intrinsece ale spațiului din jurul obiectelor. Pentru a înțelege cum funcționează spațiul în termenii lui proprii în momentul în care are de-a face cu lucrări de artă, înainte de a-l împinge înspre configurații mai radicale. Așa încât prima expoziție a fost în egală măsură a Mădălinei Zaharia și a apartamentului care a găzduit-o. Am invitat-o să realizeze această expoziție pentru că suntem prietene de mult timp și îi cunosc foarte bine practica și în special mă intriga interesul ei pentru proverbe care fac referință la obiecte de mobilier. Îi admir vocabularul vizual și înclinația către absurd. Ea a decis să-și ancoreze expoziția în eseul lui Edgar Allan Poe din 1840 intitulat Filozofia mobilei, în care acesta discută chestiuni de gust legate de decorul de interior și în care critică cu vehemență prostul gust al burghezului american, care emulează tradiția aristocrată europeană pe care republica nu a avut-o de fapt niciodată. De asemenea, Poe propune ca decorarea unui interior să fie judecată după aceleași criterii ca o operă de artă. Mi-a plăcut aspectul controversat al acestei afirmații și m-am întrebat dacă și opusul lui ar putea fi adevărat.

Toate lucrările Mădălinei, realizate special pentru această expoziție, sunt conștiente de valoarea lor atât ca lucrări de artă cât și ca piese de mobilier, și s-au integrat cu atâta măiestrie în ansamblul camerei încât, la prima vedere, par să se fi dizolvat în arhitectură. Este mai ales cazul design-ului de tapet din vinil, care traduce preceptele lui Poe despre decorul de interior și le transformă într-un tipar geometric similar unui limbaj – o morfologie diagramatică, impenetrabilă, decorativă integrată la propriu în arhitectură. Această lucrare, ca și restul de altfel, propune o tensiune interesantă între frivolitate și formalism și punctează o ambivalență mai generală în relația dintre modernism și decor. Respingerea decorativului de către modernism este un fapt bine cunoscut – de la Adolf Loos care condamna ornamentul ca fiind anti-estetic în evoluția culturii în faimosului său manifest Ornament și crimă, până la Le Corbusier care îl numea o mică perversiune abominabilă – înfloritura și ornamentația au rămas înscrise în imaginarul occidental ca embleme ale vulgarității și lipsei de gust. Dar de ce ar trebui decorația să fie văzută ca jenantă și compromițătoare în relație cu arta ‘înaltă’? Sunt de părere că există o relație mai complexă decât opoziția binară între modernism și decor, iar lucrările Mădălinei Zaharia expun o ambiguitate productivă prin modul în care se poziționează în raport cu acest conflict. Caracteristic instalației ei este faptul că tinde spre ornament, cu gesturi care se apropie de baroc, însă pe de altă parte compozițiile ei concentrate aspiră catre o anume austeritate. Dimensiunea lor scupturală se dizolvă într-o suprafață decorativă care dezvăluie, în mod ironic, suprafața plată a imaginii considerată necesară de către Clement Greenberg pentru o transpunere a picturii moderne dinspre ‘tapet decorativ’ înspre artă ‘înaltă’.  Lucrările ei se plasează într-o poziție compromițătoare care aduce cu sine conflicte de interes ce riscă să-i fie în dezavantaj și poate chiar din cauza asta devine cu atât mai interesantă.

Elementele de mobilier din printurile și animația video a Mădălinei Zaharia par familiare și în același timp detașate de posibilitățile lor comunicative uzuale, astfel devenind pure formalități, indiferente față de propria lor funcționalitate. Animația funcționeză într-un mod similar, îmbinând realitatea unui obiect cu imaginea sa virtuală – în acest caz, un scaun produs în serie, împrumutat dintr-un display de mobilă de pe internet. Prin înlocuirea și reutilizarea suprafeței mesei ca platformă de expunere pentru un scaun animat, este punctată o corespondență între natura concretă a suprafeței gri a mesei și imaterialitatea flatscreenului gri pe care scaunul este surprins într-o eternă piruetă de 360 de grade. Precum tempo-ul creat de un CD care sare sau leneveala unui screensaver nesfârșit, scaunul se rotește perpetuu într-o preocupare persuasivă a seducției comercializate. Dar există sinceritate în această căutare, pentru că scaunul nu încearcă să reprezinte nimic altceva decât pe sine însuși. Uneori, ‘un scaun bun e un scaun bun’, cum ar spune Donald Judd.

Cum ar putea fi clasificate aceste lucrări, ținând cont de mediu(m), estetică și funcționalitate?

Lucrările relaționează cu mai multe discipline – cum ar fi sculptura, instalația artistică, displayul expozițional și designul de interior. Ele se comportă într-un mod care face referință la mobilier sau la designul de interior, la un scaun ca și concept abstract sau rotația ușii unui dulap. Acestea nu pot fi citite ca mobilier funcțional sau decor de interior, însă păstrează atribuțiile și sensibilitatea mobilierului și o morfologie a decorativului, atât prin calitățile lor materiale cât și prin poziționarea lor precisă în cameră. Lucrările funcționează în termenii designului de interior – luând în considerare toate componentele și plasamentul lor într-un context, determinând felul în care camera ‘curge’ și posibila coregrafie în spațiu a privitorului.

Așadar, geometriile ei sculpturale iau forma unor decorațiuni de interior. Suspendate între scenografic, sculptural și pictural, liniilor diagonale și verticale le sunt acordate prezență fizică într-o serie de sculpturi. Liniile lor distincte și formele lor ordonate contrastează cu conglomerația dezordonată de culori și typefonts vizibile pe cotoarele cărților din fundal și din care au fost de altfel inspirate. Cocoțate prin cameră, ele par să plutească în aer, calitatea lor sculpturală fiind accentuată și subminată de ușurimea și suprafața lor plată, plasându-se undeva între obiecte scenografice și simboluri grafice, surprinse într-o conversație privată și indescifrabilă. Au o economie de desen animat și culorile lor aprinse le fac să apară ca un dans de linii și forme abstracte, ca și cum ar fi țâșnit dintr-o animație de Oskar Fischinger într-un cadru tridimensional. Se comportă ca unitați de mobilier și coregrafiază privirea.

Care ar fi deci noua ințelegere pe care o propui pentru relația dintre artă și decor?

Îmi place descrierea disprețuitoare a lui Clement Greenberg la adresa picturilor lui Robert Motherwell ca având ‘o afectare ca a unui decorator de interior care mizează totul pe un aranjament favorabil’. Dar este oare ‘aranjamentul favorabil al unui decorator de interior’ doar o critică și nu ar putea fi și un compliment?

Mădălina Zaharia, A well-furnished room / O încăpere bine mobilată, a fost la Ingrid Projects Londra în perioada 4 octombrie – 12 noiembrie 2014.