Se propune ca în viitor himerele schizofrenicilor să nu mai fie considerate iluzii

Toate formele evoluate de viață posedă introni non codificați și exoni codificați

nodurile sunt mecanisme primare de respingere

a logicii

auto-impuse care au evoluat în timp pentru a servi drept bază moleculară

pentru alte tipuri de refuz, al gandurilor și impulsurilor

din creireul uman

care sunt incompatibile cu condițiile existente de mediu.

//vezi aici autoizolarea subculturilor exasperate de condițiile existente de mediu//

Psihologii adesea explică delirul și halucinațiile pacienților cu schizofrenie în termenii unei pierderi a limitelor egoului

Deoarece acești receptorii gliali sau “himere” nu pot fi populați corespunzător

de către transmițătorii lor

Incapacitatea de a respinge “idei intronice” poate duce la iluzii și halucinații și

ar putea explica de ce pacienții cu schizofrenie sunt în imposibilitatea de a testa

REALITATEA IDEILOR LOR

și sunt absolut convinși că tot ceea ce se petrece în creierul lor este real.

Se propune ca în viitor himerele celor diagnosticați cu schizofrenie să nu mai fie considerate iluzii

KNOTS este poate cel mai ambițios proiect ODD, inițiat de Cristina Bogdan și Vlad Morariu, în colaborare cu Jakob Jakobsen, Decebal Scriba, Magda Radu și Cosmina Moroșan, cu sprijinul Loughborough University și AHRC, care iși ia ca punct de plecare scrierea inclasificabilă a psihiatrului R.D Laing, guru al mișcărilor contra-culturale ale anilor 60 și 70.

Un nod poate fi interpretat ca un impas cerebral, un bug software care scurtcircuitează confortul mental în care suntem obișnuiți să ne complacem și în jurul căruia au fost reinstanțiate discuțiile de la ODD pe parcursul a aproape o lună. O imperfecțiune pe o suprafată lineară, plană, ca de exemplu pe scoarța unui copac, nodurile lui Laing exprimă acele situații necomunicabile în care indivizii se regăsesc adesea când limbajul își atinge limitele finale, cel puțin cele care respectă sintaxa rațională. Nodurile determină limbajul să devină schizoid, încâlcit – formă, nu conținut. Impasurile, încurcăturile, idiosincrasiile, mesajele contradictorii și disjuncțiile prezente în experimentarea lumii și comunicarea interumană stau la baza antipsihiatriei lui Laing, iar expoziția de pe Șelari a încercat să le facă evidente.

Display-ul expozițional de la ODD explorează acel discomfort înrădăcinat în comunicarea familiară, fricile și înnodarea înțelegerii mutuale, mai ales în cazul încercărilor de formare a unor comunități și grupuri sociale alternative, fie ele situaționiste, organizații alternative de învățământ sau subculturi de rezistența. Nodurile nu sunt numai frustrante, debilitante și exasperante. Ele nu sunt numai încâlceli psihice, somatice sau sociale. În poeziile psiho-poetice din „Knots”, dragostea și potrivirea între două personaje anonime și generice ca Jack and Jill se încâlcesc în noduri ale dorinței de a vrea, a devora, a primi și a lua. Rețeaua lor disconcordantă poate fi uneori ironic de frumosă mai ales în linștea unei stări descălcite de conșiință în care înțelegerea mutuală nu mai este o condiție necesară a interacționării. Evenimentele de la ODD au făcut posibilă o astfel de interacționare înnodată. Situația comunicativă de la expo-arhiva desfășurată pe parcusul lunii iunie a expus inevitabilitatea interpelării acestor noduri care se inserează în zona de iluzie a limbajului, acea parte a lui care împarte comunicara în coduri clare, coerente între participanți bine categorizați. Laing, care urmărea să dizolve distincția dintre doctor și pacient, emițător și receptor, a atins în „Knots”, poate mai bine decât în scrierile lui mai puțin bizare, o zonă pre-lingvistică unde fiecare își poate explora propriile noduri și încâlceli fără a se folosi de limbaj. Prin repetarea, rememorarea unor paternuri de comunicare ajungem în cele din urmă să le destabilizăm ordinea pe care ne am străduit să o instaurăm. În „Manifestul hackerului”, McKenzie Wark spunea că indiferent ce cod scurtcircuităm, fie el limbaj de programare, poetic, muzică sau matematic, oferim prilejul unor lucruri inclasificabile să se ivească la suprața lumii. Ceea ce este necesar în descâlcirea textului „Knots” al lui Laing este un alt mod de a citi, unul neîncâlcit de detalii sau forțat de conexiuni deterministe de interpretare și rezistența la tentația de a ne lăsa absorbiți într-o problemă iluzorie.

Însuși titlul expoziției, „Noduri”, se referă nu numai la încurcături mentale sau interpersonale, ci și la o stare corporală claustrofobă și sufocantă din care unii aleg să iasă refugiidu-se fie în clinici de psihiatrie, fie în grupuri comunitare contraculturale, antiuniversități sau spații expoziționale similare celui de la ODD.

Arhiva expusă în cadrul KNOTS funcționează pe parcursul expoziției nu numai ca depozit static al trecutului, ci și ca o simulare a memoriei colective. Ea activează nu doar memoria, ci și meta-memoria, mai precis recunoașterea proceselor încâlcite / încurcate prin care se aranjează și recuperează datele trecutului. Pentru ODD acest lucru înseamnă în primul rând o expoziție de recuperare a moștenirii contra-culturale a lui Laing dar și o redefinire a noii orientări a spațiului de pe Șelari. Lecturile utilitare/Utilitarian Readings desfășurate la fiecare 2 săptămâni lunea se feresc să se organizeze într-un spațiu alternativ de educație asemeni celebrelor Anti Universități din Londra sau Copenhaga, poate și de teama multiplelor exemple ale eșuării proiectelor de stânga în mainstream, dar și din reținerea de a avea un discurs dogmatic și insular. Asemeni unei comunități minoritare excluse de istorie, i.e schizofrenicii, ODD își regăsește egoul ca fiind incomodant dacă nu chiar absent.

Arhiva este, în primă instanță, o structură formală de stocare a prezentului în depozite ale trecutului. Fiecare gest performat într-o arhivă reprezintă o mișcare de rearanjare și permutăre a datelor de reconstrucție a prezentului. Ce se întâmplă însă atunci când arta care militează pentru structuri defamiliarizante de aranjare contestativă a informației întâlnește arhiva? KNOTS nu ne invită să descurcăm rețeaua de noduri în care se încâlcește arhiva expozițională ci să pășim într-un tărâm imaginar imens al trecutului în care avem doar un punct stabil de referință. Arhiva devine un construct fundamental fara sfârșit ce ne permite în mod constant să reconfigurăm constant contextul. Nodurile și impasurile comunicaționale ale pacienților lui Laing de la Kingsley Hall dar și ale participanților la evenimentele din luna iunie devin și ele artefacte arhivate într-un limb inexistent ce ne separă de natura continuă a vieții de afară. Informația inactivă și inutilizabilă de la ODD intră într-un flow discursiv de consum pentru publicul contemporan. Nu semnalele sau datele stocate în mod pasiv de arhiva expozițională au făcut obiectul expoziției, ci energia care a activat arhiva.

În fața pretenției arogante a arhivelor oficiale la permanență și recuperare literală a trecutului, anti-arhiva de la ODD încearcă să recupereze interconexiunile din interior, rețelele ad-hoc de date și oameni care sunt supuse unor permutări ce nu sunt patronate neapărat de cauză și efect, ci de rețele adhoc de relaționare.

În ciuda aparențelor, arhivele sunt mai puțin preocupate de memoria istorică și mai mult de necesitatea de a debarasa, înlătura și elimina ceea ce nu intră neapărat în coerența și coeziunea unui discurs oficial/ instituțional. Arhiva ODD, înnodată discontinuu și disruptiv, confruntă publicul cu discontinuitățile, golurile, absențele, tăcerile și rupturile care, regretabil, însoțesc orice program alternativ de rezistență. Ea devine ometaforă a comunicării, cel puțin în versiunea pe care o promova Laing, o arhivă ce nu comunica neaparat o istorie ci o serie de relații și impasuri. În loc de a ajunge un mediu al memoriei catharhice, arhiva poate fi uneori-după cum susține teoreticianul media Wolfgang Ernst – traumatizantă, o marturie nu a unei intâlniri reușite cu trecutul ci o întâlnire ratată cu realul. Nodurile din interiorul arhivei pot fi translatate cu transmisiile sinaptice din interiorul creierul schizofrenic.

Prin aceste noduri și încâlceli, Laing nu dorea nepărat să se alinieze discursului modernist obsedat de neant, abis și absurditate care încâlcește și mai mult individul alienat de societate și semeni, cum se întâmplă adesea în scrierile unui Kafka sau Beckett. El a pastrat o poziționare afirmativă vis a vis de existență, în ciuda colegilor lui anti-psihiatrii ce îi repoșau că nu a renunțat în totalitate la psihiatrie ca metotă de „tratament”. Pentru ei, dar și pentru Laing, discursul clinic îi separă pe pacienții cu schizofrenie de restul societății si folosește boala drept scuză absolută de a-i face să îndure izolația și tratamentele cu electroșocuri în încercarea de a-i normaliza. Laing s-a considerat terapeut făra a se folosi de mijloace „corecționale” tradiționale dar nici nu a exotizat „boala” pacienților lui pentru a avansa un discurs – de stânga – ce ar romanța condiția unor oameni până la urmă nefericiți și neînțeleși. Nebunia nu e înțeleasă în scrierile lui Laing nici drept deviație, aberație dar nici ca rezistență subersivă împotriva centrelor de putere. În schimb, Laing a militat pentru ca sentimentele și trăirile pacienților lui să nu poată fi comodificate de mainstream sau contracultură, confiscate de un discurs de stânga sau teroretizate în limbajul abstract al rațiunii, a cărei dictatura practic i-a îngrămadit pe săraci, „nebuni” și „devianți” sexuali în establishemente instituționale. Pâna la urmă dacă numești un lucru pretinzi deja că l-ai înțeles. În acest sens Laing era mai curând în echipa Foucault decât Deleuze&Co. Anti-psihiatria lui Laing (și a lui Foucault) era o știintă a persoanelor și nu a lucrurilor, o paradigmă poetico-științifică în care nebunia e discutată în termenii unui master-event uman nu medical. Practic, experimentul uman a lui Laing avea puține lucuri în comun cu clinica LaBorde sub dictatura lui Guattari și patronajul lui Deleuze și cu repulsia lor greu mascată pentru nebuni și shizofrenici. Schizoanaliza vede în schizofrenie o stare liminală a inconștientului care împliedică înnodarea coerentă a semnificanților în limbaj, subminând astfel orice versiune hegemonică a discursului. Anti-psihiatria postmodernă a lui Deleuze și Guattari a valorificat o tradiție modernistă articulată prima dară într-o estetică militantă de către suprarealiști care insistau pe subversivitatea demolatoare a nebuniei și a subconștientului eliberat prin automatism.

Pentru anti-psihiatria lui Laing oamenii nu sunt bolnavi ci nefericiți, nu exotici ci obosiți. Față de radicalii moderni sau postmoderni, nebunia nu e privită în anti-pshiatria sa ca mod liminal de existență care îî apropie cumva pe schizofrenici de o existență mai adevărată, mai apropiată de esența lucururilor. Laing, preocupat mai mult de comunicarea interumană decât de terapie, nu și-a luat distanța profesională față de oamenii aceștia. Trăind alături de ei (prin comparație Deleuze nu suporta să petreacă mai mult de zece minute alături de pacienții din La Borde) Laing dorea să îi asculte, să ia parte imersiv la dramele și frustrările lor. Precaritatea lor ontologică și lipsa mijloacelor convenționale de articulare a ei în realitatea imediată nu le micșora suferința și nici nu le atenua frustrările și nevoia de a fi iubiți și înțeleși. Laing nu se cruța de interacțiuni dureroase cu ei, abținându-se din a le documenta clinic și obiectiv delirul și încercând mai degrabă să se integreze în comunitatea lor liminală. În acest sens, poate el era singurul practicant al științei vesele, Jasager-ul absolut la care tânjea Nietzsche in Gay Science: acel om care nu are nevoie să acuze, care nu-i acuză nici pe cei care acuză și care reusșeste să iubească și cele mai odd lucruri, acelea pe care nu are cum să le înțeleagă.

Laing însuși recunoștea că nu se consideră nici gânditor, nici activist radical cu toate că găsea în această recunoaștere venită din partea psihiatrilor și a comunității studențești de ambele părți ale Atlanticului ca fiind flatantă, numai pentru faptul că, spunea el, radical stă sub aceeași umbrelă cu termeni precum profund, anti-hegemonic, revoluționar etc. Radicală i se părea existența în sine definită de acele accidente sau noduri care o fac uneori insuportabilă: neșanse, neconcordanțe, noduri, obsesii și idiosincrasii. Acele accidente care ne împiedică să ne formăm o istorie lineară, neîncâlcită așa cum disperați încercâm să căutăm asta în literatura motiv suportabilă dacă nu chiar nostimă. Umorul aproape imperceptibil dar cu toate acestea prezent în poeziile psiho-poetice ale lui Laing se înrudește cu cel din hobbyhorses-urile tristului Tristram Shandy, Gentelman.

În momentul conceperii lui Tristram, tatăl său este enervat de soția sa cu întrebarea dacă și-a amintit șă potrivească ceasul. Întrerupy într un moment climactic Walter Shandy, rămâne cu obsesia, pe care i-o transmite și lui Tristram, că are un copil incomplet și imperfect, un cokoo head, un knothead . Nodul lui Tristram se întâmplă să fie un stupid cuckoo-clock.

Asta înțelegea și Laing prin noduri, lucruri simple și deloc melodramatice care se inserează discret dar sigur în subconștientul nostru și ne activează demonii interiori. Ele ne lasă muți, tâmpi și incompatibili unul cu celălalt. Absurdul, lipsa de sens și precaritatea ontologică sunt până la urmă instanțe proprii ale minții noastre fără nici o origine metafizică. Simptome standard ale schizofreniei, ca halucinațiile și auto-iluzionarea sunt comune visării și uneori stării de veghe a oamenilor „sănătoși”. Dezordinea din interiorul minții noastre este și un mecanism de apărare, poate chiar împotriva memoriei care tinde să deformeze datele stocate în arhiva noastră interioară. Asemeni bolnavilor mentali ce străbăteau bezmetic canalele Europei medievale, comunitatea subculturilor de rezistență a anilor 60 și 70 plutește într-un limbo arhival în care unii se regăsesc, alții își pierd și mai tare mințile.

Într-un mod asemănător expoziția de la ODD își va construi identitatea: fără a se transforma într-o anti-universitate, antipedagogia de la ODD va presupune spirale și labirinturi, învârtiri în cerc și drumuri înfundate. Poate o aberație în psihogeografia centrului vechi, eratic și refuzând deznodarea ODD va deveni și el un nod imens într o arhivă imaginară non-identificabilă sau exprimabilă empiric.

Nodurile nu sunt obiectificabile sau explicabile empiric. Ele sunt extrem de teoretice într un sens foarte abstract.

Ele sunt extrem de teoretice într-un sens foarte abstract fiindcă

nu sunt exprimabile empiric sau obiectificabile

exprimare-expresie-performance

Propriile noduri

Nodurile

Sunt memoria ta

KNOTS a fost la ODD în perioada 27 mai – 26 iunie 2016.