Perioada pe care o trăim în prezent este unică nu doar din punct de vedere social, economic, politic, ci în primul rând uman, prin răgazul care ni se acordă. În a rememora existența, a reconsidera trecutul, prezentul, viitorul și a ne reconsidera pe noi înșine în raport cu o realitate tot mai volatilă. Dincolo de toate aspectele evidente ale crizei mondiale, aș vrea să mă opresc la cele specifice sectorului cultural artistic, pe care le văd dintr-o perspectivă duală: fizică și metafizică.

Perspectiva fizică e foarte clară: închiderea instituțiilor culturale pe durată nedeterminată și pierderea susținerii financiare în realizarea acțiunilor culturale (cu unele excepții), artiștii independenți rămânând într-o nișă a dispensabilului social, arta – sub diversele ei forme – nefiind esențială în supraviețuirea fizică a speciei umane. Acel moment crud și lucid în care conștientizăm că da, în situații-limită, de viață și moarte, arta (noastră) poate aștepta. Undeva în atelierul de lucru (fizic sau mental), se insinuează perspectiva metafizică, prin care ajungem să ne chestionăm motivația și să ne decopertăm demersul de toate condiționările lui sociale. Astfel, acest proces este marcat de o relativă suferință, o anumită pierdere a unor certitudini pe care credeam că le controlăm atât de bine.

Schimbările majore, ca puncte nodale în traseul existențial, sunt marcate de evenimente caracterizate de suferință, fie că ea se manifestă ca o pierdere, schimbare negativă, presiune socială, frustrare latentă sau durere fizică. Suferința reprezintă un numitor comun pe care explorarea și retrasarea fațetelor umane identitare pe parcursul istoriei îl au ca factor intrinsec al naturii omului, ce construiește și dizolvă ciclic ego-ul și existența privită ca proces. Suferința devine o condiție esențială în rațiunea de a fi, dar poate și mai mult în sentimentul de a experimenta viața până la ultima consecință.

Arta contemporană s-a dezvoltat într-o perioadă istorică marcată de suferință prin schimbări majore sociale și politice, printre consecințele radicale fiind pierderile umane datorate Războaielor Mondiale. Secolul XX a marcat niște schimbări esențiale în raportul omului față de lume și față de sine, dezvoltând prin perspectiva filosofică existențialistă demersuri artistice ce plasau omul ca reper central decizional în societate și, de ce nu, în univers. Omul, trăind o viață fără Dumnezeu, se războiește cu semenii săi și cu sine, trăind o solitudine aproape sado-masochistă în care suferința devine singurul reper relevant pentru o existență autentică, cu rol transgresiv pentru o evoluție palpabilă.

Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI imaginează realitatea perfectibilă și digitalizată, prezicându-i un viitor îmbunătățit prin artificializare și tehnologizare. Apar mișcări de gândire precum transumanismul și postumanismul ca o continuare firească a existențialismului, postulând concepte care adâncesc și mai mult ideea că omul este singurul decident al destinului său, într-un viitor în care acesta își îmbunătățește corpul prin intervenții chirurgicale și la nivelul ADN-ului pentru a controla caracteristicile fizice și psihice considerate ideale pentru o existență fără suferință.

Dezvoltarea psihicului și a conștiinței a extins preocuparea omului și în afara scopului de reproducere a speciei și de transmitere a genelor noilor generații, dezvoltând-o către experimentarea și reflecția asupra lumii și nu în ultimul rând înspre modelarea ei. Ceea ce a început ca umanism, constituit într-o reflecție profundă asupra naturii și a specificității omului, s-a transformat în transumanism, un demers de a revoluționa umanul prin tehnologiile avansate.

O preocupare importantă în transumanism, enunțată de David Pearce, este aceea de a elimina suferința din existența umană, considerând că aceasta este un rezultat al unui balans chimic din creier, afirmând că omul nu a fost creat pentru a fi fericit, suferind de o anxietate și nemulțumire specifice unui comportament bazat pe supraviețuire și nu pe viețuire. Evoluția speciei a determinat schimbarea stilului de viață și eliminarea unor greutăți în procesul de supraviețuire, însă natura umană înzestrată cu mentalitate de vânător și cuceritor nu s-a schimbat, acea anxietate, agresivitate, gelozie care în perioade istorice anterioare ajutau în mobilizarea pentru ieșirea din situații-limită acum determină episoade depresive. Astfel, Pearce afirmă că prin intermediul noilor tehnologii putem îmbunătăți genele noastre, prin determinarea încă de la naștere a unor trăsături biologice și psihice specifice – care să modeleze ulterior personalitatea și evoluția socială a individului, așa-numitul om îmbunătățit genetic, cu șanse mult mai reduse de a dezvolta boli psihice și fizice. Un om care să sufere astfel mai puțin, chiar dacă ideea de fericire absolută rămâne în continuare idealistă într-o societate a maximei bunăstări. Aceste modificări și mutații la nivel morfologic, relaționate mai mult cu învelișul și exterioritatea caracteristicilor umane, se disociază total de conceptul de găsire a echilibrului prin intermediul unei spiritualități și marșează doar pe îmbunătățirea perisabilului.

Oricât am încerca să eliminăm suferința din existența noastră, ea a fost esențială în progresul speciei umane și nu în ultimul rând al formelor de expresie artistică. Arta vizuală se propune ca o extensie și totodată ca o reflecție asupra schimbărilor ontologice și sociale ale umanității, dezvoltând demersuri provocatoare despre om, despre natura sa, despre lumea pe care și-o construiește și pe care și-o distruge constant pentru a o reconfigura.

Orice formă a suferinței, chiar minoră, caracterizată doar printr-o ieșire dintr-o zonă de confort, sau a unei nesiguranțe angoasante, creează un teren fertil de experiment. Putem asemăna situația carantinei din prezent (distanțarea socială mondială) cu un moment dificil, de criză, critic, în care statutul artei și al producției artistice suferă în primul rând la nivel social și economic, însă poate câștiga la nivel uman, metafizic, prin raportarea constructivă a artiștilor în fața unei situații fără precedent în contextul epocii moderne. Poate nici nu aș folosi termenul „constructiv”, cât „activ”, o confruntare vie cu o stare de absență, de tăcere, de gol. Frica de gol ascunde frica de moarte. Atâta timp cât producem obiecte palpabile, confruntăm frica de gol, ne revoltăm inconștient în fața morții, a necunoscutului.

Momentul istoric pe care îl trăim în prezent va determina cu siguranță niște schimbări la nivelul societății cu care noi suntem obișnuiți, reconfigurându-ne realitatea. Artiștii se adaptează noilor coordonate, încorporând în experimentele lor aspecte sociale ale contextului contemporan, sau chiar reconsiderându-și în întregime demersul artistic.

Se deschide un nou capitol în ce privește soluțiile găsite de aceștia pentru a-și continua activitatea artistică. Fie că rămâne offline în intimitatea atelierului sau a propriei locuințe, fie că este expus în online – procesul artistic își găsește moduri de supraviețuire ce rămân a fi descoperite și valorificate chiar și după ce această perioadă se va încheia. Se problematizează în primul rând supraviețuirea mentală și spirituală și nu neapărat cea fizică, procesul în sine de a da formă validând în continuare sensul existenței și motivația de a merge mai departe.

Mediul online găzduiește work in progress-ul artiștilor din ateliere, expoziții complete (atât din muzee mari ale lumii cât și din galerii experimentale și comerciale), precum și proiecte digitale concepute special pentru platforme de display virtual. S-a intrat într-o stare de „supraviețuire culturală”, online-ul face un fel de bypass scenei artistice naționale și internaționale. Artiștii materializează jurnale vizuale cu inserție de text vizând perioada carantinei (White Cuib: Dan Perjovschi, George Roșu, Magdalena Pelmuș, Alina Andrei, Cosmin Haiaș, Ana Kun ș.a), concep expoziții digitale prezentate pe platforme web: proiectul ASEPTIC. Meeting in a Safe Space, curatoriat de Horea Avram și Adrian Grecu (artiști: Mihai Zgondoiu, Ciprian Ciuclea, Adela Muntean, Cătălin Burcea, Alexandru Antik, Tăietzel Ticălos, Gheorghe Rasovszky, Nicoleta Mureș, reVoltaire, Alexandru Patatics, Mihaela Kavdanska, Adrian Grecu, Diana Gheorghiu, Andu Dumitrescu, 13m10j.) și creează fie într-o cheie ironică, dramatică sau pur constatativă – lucrări noi inspirate din coordonatele situației de criză prezente: Aurora Kiraly, Alexandra Pirici, Bogdan Vlăduță, Andreea Medar, Alexandru Rădvan, Sasha Bandi, Irina Dumitrașcu Măgurean, Lea Rasovszky, Bogdan Armanu & Silvia Amancei, Iulia Toma, Răzvan Boar, Miklos Onucsan, Hortensia Mi Kafchin, Floriama Cândea și mulți alții.

E T A J artist run space derulează în continuare de la fereastra spațiului din Piața Romană, în centrul Bucureștiului, proiecții vizibile din exterior, din spațiul public: proiectul Log out 2.0 (artiști: Mircea Modreanu, Mihai Zgondoiu, Ruxandra Tudoran, Vlad Dinu, Mattioli Marta, Dogioiu Dragoș Ion, Alexandra Dimache, Ioana Popescu, Pastila roz) și promovează în online proiectul Măcar odată pe lună (artiști: Andrei Tudoran, Ruxandra Tudoran, Dumitru Gurjii, Radu Cărnariu, Radu Pandele, Mircea Modreanu, Radu Nastasia, Răzvan Țupa) – o abordare ironică asupra expunerii artei în spațiul cosmic dacă pe Pământ nu se mai poate.

Recent s-au conturat două colaborări importante de promovare a artei contemporane locale în virtual, și anume ALIAJ și Exhibition continues. ALIAJ  reprezintă o colaborare între patru artist run space-uri bucureștene: Alert studio, Atelier 030202, Diptych Art Space, E T A J artist-run space; iar Exhibition continues e o cooperare pe rețelele de socializare între unsprezece galerii românești din București, Cluj-Napoca, Timișoara și Berlin: Anca Poterașu, GAEP, H’Art, Jecza, Mobius, Plan B, Galeria Posibilă, Sabot, Sandwich, Sector 1 și Suprainfinit.

Arta contemporană este în prezent promovată în acest spațiu al pseudo-prezenței și anume online-ul, care se conturează ca singura promisiune la nivel cultural de revenire la „normal”, sau cel puțin la o realitate suportabilă. Astfel, ne confruntăm cu o perioadă în care în primul rând ne este testată anduranța și capacitatea de a ne reconfigura pentru a supraviețui mental și artistic, prezentul devenind o provocare existențială în a continua autentic un drum pe care ni l-am asumat de la început ca fiind imprevizibil.

Deși transumanismul și postumanismul imaginează și promovează o proiecție a unei realități futuriste perfectibile doar din perspectivă biologică (prin mijloace artificiale, digitale), acest prezent imperfect pe care îl trăim cu toții demonstrează că adaptabilitatea umană în condiții extreme, marcate de suferință, contribuie la o reinventare și un progres care nu este stopat de condiția noastră perisabilă, ci din contră, potențat de aceasta. Una dintre obsesiile omului secolului XXI este progresul prin tehnologie, văzută ca un nou mijloc de îmbunătățire și chiar prelungire a vieții. Digitalul nu devine doar o extensie a existenței noastre, ci se inserează la nivelul cel mai profund în societatea actuală. Arta contemporană asimilează incredibil de rapid noile tehnologii și coordonate existențiale ale omului, devenind o interfață interpretabilă a realității acestuia. În contextul actual, digitalul și mediul online au facilitat și promovat procesul de creație și lucrările artiștilor către receptori. Astfel, arta contemporană propune o poziție asumată prin care plasează artistul în postura de a reimagina lumea printr-un proces care pornește din interioritate și oferă un comentariu critic atât despre conștiința intimă umană, cât și despre lumea exterioară acesteia în care omul își duce existența. Aceasta pornește din viață și este viață, cu moartea aflată mereu într-un subconștient latent.

*Text conceput în lumina evenimentelor actuale, pornind de la cercetarea personală din teza de doctorat cu titlul Corpul uman ca imagine și instrument în arta contemporană. Ipostaze identitare de la existențialism la transumanism.