Există un impuls natural uman de ordona și subordona lucrurile lumii înconjurătoare. Ce se întâmplă totuși în cazul în care nici un element nu se supune cu ușurință acestui instinct predominant de a categoriza? Nu putem să știm cu exactitate, însă, ca de fiecare dată, am ajuns să dezvoltăm un termen potrivit pentru această impresie: cel de haos. Probabil că una dintre cele mai clare arii de observare a coliziunii dintre întâmplare și definiția dată întâmplării este cea conturată de relația dintre arta actuală și ceea ce se scrie despre arta actuală. Cum poți vorbi în mod teoretic despre ceva atât de viu și divers? Răspunsul, pe scurt, este simplu: nu este posibil. Doar arta reușește să surprindă, spre deosebire de teorie, anumite fragmente ale intuirii unui haos general, fără a le compromite caracterul. Cu toate acestea, dacă până și în cazul haosului există modalități teoretice de predicție sau de anticipare, atunci de ce arta ar reprezenta o excepție?

Toată această introducere stă, totuși, în legătură cu ultima expoziție de la Atelier 35, intitulată Hack my Cage. Urmărind prezentarea artistelor-curator Anastasia Calinovici și Marta Mattioli, întregul ansamblu este gândit în raport cu  ideea de eterogenitate și, de ce nu, cu o anumită spontaneitate proprie atât artiștilor individuali cât și modului în care lucrările au fost selectate. Nu a existat nici un criteriu inițial în alegerea elementelor individuale ale expoziției, fiecare artist fiind invitat să participe cu nici mai mult nici mai puțin decât orice. Ceea ce unește aceste multiple instanțe expresive este interesul conceptual comun al artiștilor pentru contemporaneitate și pentru surprinderea unei dimensiuni umane, situate la limita dură a non-umanului. Lucrările apar ca o serie de interogări repetate asupra modului în care viața se desfășoară în momentul actual, asupra diseminării conținutului vizual prin mediul online (social media) și asupra propriului nostru filtru intern, care devine de prea multe ori suprasolicitat.

Ideea haosului, sau cea de ,,randomness” este omniprezentă în expoziție, fie prin raport cu o concepție artificială a ordonării, fie în mod direct, cum este cazul lucrării You Were Visited by a Ghost a Anastasiei Calinovici. Abilitatea de a prezice sau anticipa și controla haosul este o caracteristică definitorie a celor mai multe sisteme de inteligență artificială. În procesul de generare a imaginii fantomei, randomness-ul reprezintă un element controlabil în funcție de care algoritmul prelucrează și amestecă trăsături în moduri mai mult sau mai puțin aleatorii. Creșterea randomness-ului înseamnă, pe scurt, creșterea numărului de imagini-referință luate în considerare în generarea lucrării. În final, prin multiple astfel de manipulări este obținut efectul vizual eteric și straniu, instanță a unei potențiale realități paralele; o realitate guvernată, la rândul ei, de haos. Un alt impuls este dat de incertitudinea percepției în fața unui întreg necunoscut, compus din părți cunoscute anterior, dar de nerecunoscut per-total. You Were Visited by a Ghost aduce în vedere faptul că astfel de apariții trimit spre un fel de retrăire a unui sentiment de natură mistică, unde infinitatea posibilităților este confruntată în mod direct, prin raportul privitor-obiect.

Același spirit este continuat de Tudor Ciurescu prin lucrarea 3Way. Printr-un proces oarecum similar, adică prin suprapunerea trăsăturilor celor trei Mike (Michael Jackson, Mike Tyson și Michael Jordan) este creată aceeași tensiune, pe baza blocării procesului cognitiv la limita dintre cunoaștere și recunoaștere, dintre ordine și haos conceptual. Un efect asemănător apare la nivel de social media, când, după un anumit timp de scroll, toate imaginile, descrierile și #-urile par să fie receptate doar periferic, în mod pasiv. Rezultatul este un fel de amalgam indefinit de trăsături și obiecte, care ajung să se suprapună și să se contopească într-o imagine generală a feed-ului. Același efect se produce și la scară mai mare, după fiecare zi în care suntem obișnuiți să fim bombardați de o gamă largă de stimuli, în mod constant. 3 Way poate aduce în vedere tocmai acest rezultat al încercării de a impune o ordine haosului informațional care ne guvernează existența. Poziționarea paralelă cu cealaltă lucrare, Still Life #3, nu este întâmplătoare, având în vedere faptul că această compoziție clasică, situată în contextul camerei artistului, apare ca o expresie a nostalgiei unei simplități trecute, proprie unei tradiții vizuale aflate în declin. Orice tendință de romanțare a imaginii este spulberată imediat, prin înlocuirea vazei cu plasticul sticlei de Soylent. Still-ul din Still Life… poate face trimitere, printr-un joc de cuvinte, către o acceptare resemnată a contemporaneității care este ,,încă viață” („still life”), fără a preciza, însă, pentru cât timp.

Pentru a continua în ordine această explorare a haosului, următorul reper expozițional este lucrarea Skydiver de Radu Pandele. Interdisciplinaritatea recunoscută în cazul tuturor artiștilor prezenți nu lipsește nici aici, imaginea aducând cu sine indicii vizuale ale altor domenii precum cel al artei digitale. Această legătură poate să fie intuită imediat, privind cerul atât de similar cu acel base sky din Unreal Engine. Un alt element specific randărilor 3D intuit în Skydiver este aplicarea texturilor în sugerarea materialității, mai întâi prin adăugarea unor elemente auxiliare, precum sunt plasticul și cartonul din partea de jos, apoi, în mod pictural, prin metalul reprezentării figurii umane și a acului de siguranță și a sticlei paharului. Sentimentul principal dat de raporturile formale este cel al unei prime randări a unui proiect plin de erori, de la suprapunerea elementelor, până la aplicarea materialului. Estetica erorii, preluată și de mai larga categorie a esteticii post-internet, urmărește exact această failibilitate a mediului digital și a raportului dintre realitate și online. Prin expunerea procedeelor interne unor programe cu ajutorul mediului clasic al picturii in ulei pe pânză, Skydiver reușește să externalizeze un anumit adevăr fundamental, corespunzător unei experiențe vizuale din domeniul digital. Această simulare a unei simulări face vizibil un anumit tipar conceptual în construirea realității media.

Dacă prin eroare și haos se pot naște anumite instanțe de adevăr și ordine, grație medierii umane, atunci cele două lucrări ale Giuliei Crețulescu cu denumirea comună de Body and Senses – Understanding Things Retroactively intervin în consolidarea acestei concluzii. În relație cu neîntreruptul flux informațional, omul, înțeles ca sistem biologic complex, fuzionează cu ceea ce înseamnă mediu virtual, procesând și translatând experiențe. Impresia materială a staniolului utilizat ca ramă este cea a contopirii dintre natural și artificial. Impresia organicității provine din decuparea și modelarea foilor, care ajung să medieze contactul între meta-universul lucrărilor și planul real. O aparentă similaritate materială trimite privirea către o lucrare alăturată, cea a Antoniei Corduneanu: Under The Flesh of My Skin Sunbeams From Some Golden Hour Land. Nu doar calitatea metalică leagă lucrările expuse, ci și sensul pe care ele îl conturează în raport cu binomul corp-senzație, în cazul omului plasat în context contemporan, hiper-saturat de stimuli. Dacă în cazul Body and Senses… este vorba despre un fel de idealizare general umană a acestui raport, aici accentul cade pe dimensiunea interiorizării, a explorării de sine. Figura ferestrei metalice speculează o trecere dintre un interior către un exterior, iar materialul greu al oțelului trimite spre caracterul restrictiv al acestei tranziții. Mai mult, din punct de vedere anatomic, similaritatea formală a ferestrei cu imaginea unei radiografii a cutiei toracice oferă un nou înțeles interiorității menționate mai devreme, aducând, în același timp, o interpretare suplimentară în ceea ce privește alegerea titlului.

Tot ca dovezi ale unei explorări interioare apar și lucrările propuse de David Pricob. Ansamblul compus din trei printuri și două mini-sculpturi are ca motiv principal intuirea singurătății absolute în care orice individ se naște și moare. Toate raporturile interumane dezvoltate de-a lungul timpului sunt pietrificate în memorie, urmând să fie erodate până la inevitabila descompunere totală. În fiecare imagine este prezent acest sentiment presant al îndreptării neînduplecate către vid, către abandonarea umanității, atât prin raportare la sine, cât și în raporturile cu lumea exterioară. Sculpturile apar, în acest sens, atât ca memento-uri ale unui trecut pierdut, cât și ca avertismente îndreptate spre consecințele drumului parcurs până acum. Sentimentul este unul tribal, aproape ritualic, cu potențiale trimiteri către practica voodoo sau către alte manifestări ale gândirii magice.

Lucrările propuse de Sam Bloor și CUSCREW se află într-o nișă comună, a metacriticii gândirii și imaginii în contemporaneitate, cu toate că diferă radical, cel puțin din punctul de vedere al direcției manifestării. În cazul artistului australian Sam Bloor, cele două lucrări sunt reunite de citatul-manifest Beyond The Gates of Time. Utilizarea spațiului expozițional pentru expunerea fotografiei în raport cu afișul atașează o senzație 3D acelui semantic Beyond (dincolo) din titlu. Evadarea din timp (și spațiu) se află, în mod inevitabil, în legătură cu impresia inestimabilă a infinitului, sau cu similara impresie a vidului, speculată și în ansamblul lui David Pricob, situat în imediata sa apropriere. Fotografia de mici dimensiuni, poziționată în raport cu fereastra galeriei și, prin urmare, cu pavajul din Centrul Vechi al Bucureștiului, deschide calea către zeci de posibile interpretări. Relația dintre obiect și umbră poate să fie reflectată aici ca o critică dintre realitate și proiecția cvasi-idealizată și unidimensională a realității, cu trimitere înapoi către cuvintele inscripționate in partea cealaltă. La polul opus este CUSCREW, cu o abordare critică și dinamică, redată prin animație 3D. Încorporând aluzii către branduri precum Monster si Dacia Logan, lucrarea simulează mediu mutant al „low-class”-ului românesc cu cel american. Rezultatul este unul absolut ridicol și amuzant, însă reușește să surprindă, sub forma parodiei, impulsul de sincronizare cu „Vestul”, soldat cu aproprierea firmelor, tendințelor, expresiilor verbale, etc. Astfel, pe lângă ideea autoportretului personal declarată de artist, acesta reușește să sintetizeze portretul unei întregi generații.

Nu în ultimul rând, Marta Mattioli reușește să manipuleze atât dinamismul vizual al expoziției, cât și pe cel auditiv, prin intermediul instalației Heart Like a Bag Full of Sand. Revenind la laitmotivul dat de antiteza haos-ordine, în cazul acestei lucrări, haosului diversității obiectuale propriu contemporaneității i se alătură o ordine conceptuală impusă de animația și sunetul alăturat. Ritmul cunoscutului ringtone de iPhone este elementul care, prin repetiție obsesivă, reușește să domine întreaga expoziție. Lipsa unui răspuns este acel element care creează o atmosferă aproape tensionată, cu eventuale trimiteri către anxietatea determinată prin contactul interuman constant mediat de tehnologia actuală. Notificarea de „apel nepreluat” este subminată de procesul perpetuu al unui apelului fără început sau sfârșit.  Dacă You Were Visited By a Ghost vizează materializarea unei instanțe a unui flux infinit variabil, atunci instalația Heart Like a Bag Full of Sand vine din sens opus, pentru a nega acest flux, deconceptualizându-l printr-o transă uniformizatoare, recurentă. Opoziția dintre greutatea nisipului, ca material de construcție, și obiectul gonflabil ridicat deasupra este utilă în conturarea senzației generale de libertate și/sau eliberare.

Trista concluzie ajunge să fie faptul că eliberarea este doar aparentă, întrucât ieșirea dintr-o închisoare reprezintă intrarea în alta. În acest sens se remarcă titlul expoziției, Hack my Cage, ce capătă un sens dublu. Pe de-o parte aduce în vedere cea mai nouă și globală închisoare conceptuală, dată de hegemonia mediului online. Pe de altă parte, este speculat faptul că, prin instrumentalizarea tehnologiei în anumite contexte, se pot obține noi potențiale realități și noi moduri de a privi lumea. Centrală este intuirea simultană atât a caracterului îngrăditor, propriu unei lumi predominant-tehnologizate, cât și a posibilității eliberării, fapt concretizat tot prin intermediul înțelegerii și manipulării tehnologiei. Totul depinde de modul în care alegem să ordonăm această scăpare din haos.

Expoziția Hack my Cage, curatoriată de Anastasia Calinovici și Marta Mattioli, a avut loc la Atelier 35 în perioada 20 decembrie 2021 – 11 februarie 2022. Artiști: Anastasia Calinovici, Antonia Corduneanu, Cuscrew, David Pricob, Giulia Crețulescu, Marta Mattioli, Radu Pandele, Sam Bloor, Tudor Ciurescu.