Taxonomic aparținem unei categorii de specii numite bilateria, definite de un plan corporal care este esenţial simetric între partea stângă și dreaptă, apărut ca o adaptare la aparenta indiferenţă a lumii naturale față de reflectarea în oglindă. Membrele și organele simțurilor noastre se află dispuse în perechi simetrice, care dictează la rândul lor un grad ridicat de simetrie creierului.

De la diferenţa dintre cele două sexe, până la geografia anatomiei individuale prin divizarea organismelor macro cu o coloană, putem avansa ipoteza că noi, organisme cu conştiinţă, internalizăm acest sistem, germinându-l în întregul proces epistemologic. Astfel, care ar putea fi sursa tuturor ordonărilor valorice, cu exclusiv doi poli absoluți? – observăm acest bias în judecăţi de ordin etic, ca bun – rău; estetic: frumos – urât; ontologic: total – nimic, până la ordonări în sistemul politic și în subdiviziunile categoriale: stânga – dreapta; abstract – figurativ; color sau monocrom. Mai mult, iminenta imaterialitate digitală este de asemenea construită boolean între 1 și 0, adevărat sau fals. Privind cu atenție, putem spune că fiecare acțiune, obiect, proces, mediu sau judecată pot fi ordonate în cadrul oricărui sistem ales, dihotomic.

În ceea ce privește vectorul evolutiv însă, simetria pare a nu fi o condiție implicită, ci mai degrabă dezvoltată pe baze moleculare asimetrice. La nivel micro-micro, organismele sunt fundamental asimetrice, sugerând că asimetria este de fapt prima în evoluţia biologică. ADN-ul, molecula care conţine informațiile genetice ce guvernează dezvoltarea oricărui organism, este notoriu asimetrică. Plecând de la studiul formării materiei, unde în urma radiației cosmice paritatea particulă-negativul său nu a fost conservată, merită menționat că în afară de asimetria interacțiunii nucleare slabe, celelalte trei forțe-câmpuri emergente au păstrat paritatea și, speculând, am fi putut la fel de bine să locuim o lume oglindă, spre deosebire de cea reală.

Această digresiune introductivă şi pozitivistă rezidă în faptul că recent încheiata expoziție a lui Gili Mocanu este precis dihotomică, precum și, intuiesc, întregul cadru conceptual al corpusului de lucrări ale artistului.

Lucrările sunt concentrate într-o structură bipartită, deopotrivă locativ și conceptual, „Niciunul” la galeria Suprainfinit și „Dumnezeu” la H’Art. Ca enunț inițial, premisa expoziției o regăsesc în distincția esențială trasată de Ludwig Feuerbach în „Esența Creștinismului” în baza algoritmului: „la început a fost cuvântul” (Niciunul, de fapt totul conceptual), iar mai apoi, „toate lucrurile au fost făcute prin El” (Dumnezeu):

„Religia este dezbinarea omului de sine; Îl pune pe Dumnezeu înaintea omului ca antiteză a lui însuși. Dumnezeu nu este ceea ce este omul; omul nu este ceea ce este Dumnezeu. Dumnezeu este infinitul, omul fiinţă finită; Dumnezeu este perfect, omul imperfect; Dumnezeu etern, omul vremelnic; Dumnezeu atotputernic, omul slab; Dumnezeu sfânt, omul păcătos. Dumnezeu și omul sunt extreme: Dumnezeu este absolutul pozitiv, suma tuturor realităților; omul este absolutul negativ, cuprinzând toate negaţiile.”

Ce au în comun sistemul religios cu cel artistic/auctorial? Sunt ambele realități intersubiective, relaționări și agreări de conținut ale unui număr suficient de mare de indivizi, încât artefactele, ritualurile și spaţiile pe care le propun, asemeni unor monade înfăptuite cu ajutorul Pitiei, devin o nouă lume.

Inventarul de artefacte propus de Gili Mocanu de-a lungul carierei mă face să îl numesc pe acesta simplu autor, mai degrabă decât artist vizual. Acesta este printre foarte puţinii actanți de pe scena culturală contemporană care a marcat decisiv mai multe dintre palierele sale: poezia, inclus fiind în antologia editată de Marin Mincu şi cea care dă startul douămiismului poetic; muzica, prin peisajele sonore promovate într-o zonă de avangardă, sub pseudonimul „Somnoroase Păsărele”; bineînţeles artele vizuale, despre care discutăm aici. Autor aflat în zona a ceea ce este numit categorial, ca totul astăzi – mid-career – și cum adesea se întâmplă cu un artist al acestei denominații, care are un parcurs constant și bună reputație instituțională, lucrările din cele două spaţii nu sunt, decât cu câteva excepții, rezolvări formale și propuneri conceptuale noi, ci revizitări ale unor serii mai vechi bine definite, venind toate din producția de lucrări în pictură pe pânză.

Așezate secvențial în succesiune conceptuală cât și temporală, analog principiului cauză-efect, în cele două expoziții legătura Niciunul – Dumnezeu devine cu atât mai pregnantă. În primul format expozițional majoritatea lucrărilor conțin forme geometrice cu unghiuri drepte, care fac trimitere la perfecțiunea platonică a matematicii. Adesea văzută de către contestatarii lumii pur fizice ca o posibilă evidență a unui dumnezeu în sensul clasic, datorită constantelor precise ale relației dintre diversele fenomene ale fizicii cuantice sau clasice și care la o diferență infinitezimală nu ar fi dus la apariția universului, a materiei, sau a conștiinței umane așa cum le știm. Anumiți fizicieni fac referire la o „constantă ascunsă” care dictează subtil, dar autoritar, coordonatele imperiului carbonic.

Matematica, cu perfecțiunea sa exactă și rece, apare astfel ca un proces per se prezent în natură, individului rămânându-i doar să îi descopere principile și să înțeleagă, astfel, Totul. Niciunul este posibilitatea Totului, iar în acest caz, Unul devine monada primă – model absolut și simultan opus absolutist al unului, care este totul înainte de a fi chiar ceva.

Gili Mocanu creează adesea iluzii spațiale sau optice în suprafață plană, o constantă în creația autorului, indiferent că vorbim de picturi cu compoziții în perspectivă axonometrică ori văzute ca printr-un binoclu întors; de lanțuri iluzorii așezate direct pe pereții albi; de un fals punct de aterizare pentru elicoptere, trasat la scară în centrul ultracompact al Bucureștiului; de poezie în aparenta banalitate mundană a sportului; etc.

Dacă expoziția de la Suprainfinit prezintă matricea și structura ascunsă ca stare de contingență (logosul), diametral opus cea din spațiul galeriei H’Art conține prin emergență, principiul de organizare și începutul totului (logos spermatikos) – materia. Această evidență este întărită și cu ajutorul tehnicii abordate, seriile prezentate fiind adesea realizate în impasto sau aparente decolaje în pastă picturală, ca și când imaginile ne sunt de fapt relevate de un creator, dintr-un bloc total cu un design comun.

Cuplul primordial este reprezentat, cum altfel – cunoscând fina ironie a autorului –, ca un cuplu tip de mocani, dârzi sub o lentă ploaie mocănească. Peisajul luxuriant cu palmier din „Mamaia”, la rândul său, devine avatarul tip al imaginii Edenului, parcă desprins din imaginile fericirii paroxistice ale unei biblii penticostale ilustrate pentru copii, dar mai reprezintă și coordonatele locului natal al artistului. Literele, sunete de fapt – C și O –, devin scheletul pe care se formează limbajul articulat, care devine mai apoi cultură şi care duce în cele din urmă până la înjurătură, scrisă însă savant invers, după tehnica unui alt personaj adesea identificat ca avatar al Creatorului, Leonardo. Cea mai naturală poziție pentru a citi mesajul este de a sta așezat cu spatele, având o oglindă în față, care în atentul panotaj expozițional este înlocuită de ochii artistului la începutul carierei (27 de ani) din Autoportret – Marea, revelați în succesiune și scufundare. Colțul casei devine avatar al arhitecturii și implicit al proprietății private, iar astfel al întregii culturi materiale umane care a început odată cu sedentarismul agrar, dar mai reprezintă simbolic și trinitatea creștină, locul unde icoanele ruse şi lucrările Suprematiste erau atârnate, la congruența celor trei linii.

Lucrările nenumite, pe care și un untitled le-ar fi dărâmat liniștea metastabilă, intitulate firesc „–”, construite cu o subtilă diagonală incizată, își găsesc originea în lucrarea Zet și nimic (2012), unde ultima literă a alfabetului este alăturată nimicului-vid, ca liniștea absolută a macrocosmosului. Linia asta pâlpâitoare ca vectorul materiei, care este pierdută într-o mare de lumină parcă polarizată pe suprafața unei lentile care vede totul, se aseamănă luminii necreate, revendicată de isihaști. Această serie, ca și toate lucrările din camera a doua, trasează o legătură directă secvențial cu cele din spațiul Suprainfinit.

Pare că multe dintre lucrările lui Gili Mocanu trasează un ax vertical, uneori vizibil, alteori invizibil, care oglindește asemeni structurii organismelor din clasa bilateria, susul în jos, dreapta în stânga. Mă gândesc că autorul născut în Constanța, unde petrece încă nelipsit verile, a privit vreme îndelungată cadrul mării cu linia sa orizontală care desparte două aparente nimicuri uniformizante – cerul și marea. Dacă putem vedea frenhoferian nimicul în forma macro contopită a acestor două spații, am avea surpriza mai apoi privind în secțiune, să observăm că aceasta este de fapt atomizată cu mișcarea valurilor sau a norilor cumulus – mici monade create aparent din nimic, la fel cum particulele prind viață prin observare și măsurare, apărând ca puncte indivizibile din câmpuri totale, contingente.

Cum revelator îmi explică la un tur de prezentare a expoziției, ubicuul galerist al artistului, Dan Popescu, a cărui teză de filosofie este scrisă tocmai pe chestiunea „Teoria Cunoașterii” la Lucian Blaga, există în fiecare cultură autori vitali, care, în tot ceea ce fac sau de unde, insuflă un spirit al locului din care provin. Cu siguranță, Gili este printre aceștia.

Expozițiile Niciunul/Dumnezeu de Gili Mocanu au avut loc în perioada 12.10 – 8.11.2022 la galeria Suprainfinit și 19.10 – 31.12.2022 la galeria H’Art.