Astăzi se vorbește despre siguranță în aceeași măsură în care se discută principiului fundamental al democrației, libertatea. Sunt termenii aureolați pe care îi folosim din nostalgii boeme, uneori cu ambiții militante. Arta le-a adoptatat prin puterea sa de a submina tiparele comportamentale normale, de a deschide posibilități pentru transformarea vieții de zi cu zi. Însă atunci când urmărești subversiunea dintr-o perspectivă rigidă (ca „întreg mod de viață”, cum spunea fondatorul studiilor culturale Richard Hoggart, sau chiar un „întreg mod al conflictului”, cum riposta E. P. Thomson), acest lucru riscă să dezvolte o practică artistică angajată politic din categoria poantei, care susține mecanismul general prin umor autoreflexiv. Artiștii devin, astfel, „Clovni ai Catastrofei”, o sintagmă pe care o regăsim în titlul cursului ce a stat la baza proiectului expozițional „Perimetru sigur”, coordonat de Alina Șerban și Cristina David. În cadrul Postăvăriei Romane, Make a Point este platforma culturală care găzduiește un exercițiu comun de spațializare a unui peisaj emoțional suspendat, pe de-o parte, între speranțele și dezamăgirile părinților noștri, și, pe de altă parte, printre fricile și ambițiile societății.

Adesea când se încearcă descrierea copilăriei, acest perimetru al experienței, prin noțiunea de siguranță, discuția este deturnată de nostalgii romantice. Obsesiile transnaționale pentru securizare apelează consecvent la același termen. Pare, astfel, că ne aflăm în fața unui concept instrumentalizat continuu, al cărui sens ambiguu este vulnerabil chiar în fața celor mai bune intenții. Pentru a ne regăsi împreună pe un teren comun, voi face o scurtă radiografiere a deviațiilor pe care discursul politic actual le-a provocat percepției noastre asupra „siguranței”. Astfel, voi căuta să redau cadrul în care termenul poate să-și recâștige textura senzuală care răsuna în cântecele Dream pop ale anilor ’90, unde suferința și încrederea nu sunt monede de schimb pentru iubire, ci condițiile de articulare pentru spațiul neutru al siguranței. Cum poate arta deveni subversivă pentru percepția sensibilă?

Statul ne promite azi liniștea cotidiană prin soluții de securizare instituționalizată prezentate ca răspuns la o nevoie colectivă de protecție în fața unui chip invizibil. Agenții de asigurări au dezvoltat creații tehnico-legale în rețelele olimpice ale pieței financiare, care permit investitorilor să parieze pe ocurența cataclismelor naturale sau umane pentru securizarea câștigurilor; complexe rezidențiale vin la pachet cu agenție de securitate dedicată, dispozitivele tehnologice personale au incorporat sisteme de parolare pe bază de amprentă și end-to-end encryption pentru conversațiile tale private. În filmul Existenz (1999), David Cronenbeg investiga idea unei lumi subiective create artificial cu arome puternice de paranoia, unde biotehnologia devine cadrul de reconceptualizare a naturii tehnologiei și a modului în care ea modifică percepția asupra lumii exterioare. Personajele din film menționează adesea cum jocul le permite evadarea din „cel mai patetic nivel al realității” pentru a avea parte de experiențe unice. Aventurile lor nu sunt, însă, înfățișate pe parcursul filmului ca fiind ireale, dimpotrivă – persoanele care sunt împotriva ideii de joc și realitate virtuală (realiștii) sunt prezentați ca teroriști.

Astfel, conceptele de libertate și siguranță au devenit, fără știrea noastră, abstractizări terminologice, străine de emoția umană. Semnificațiile lor par să se hotărască prin combinația antitezelor articulate logic de opoziția culturală dintre Est și Vest. În fața restricțiilor și idealului de uniformitate experimentate de un corp colectiv, libertatea se semnifică negativ, ca termen care exclude antitezele general acceptate. De la producție colectivă am trecut la un regim de consum colectiv, care a dezvoltat în noi toți obsesia pentru ziua de mâine și dorințe artificiale pentru un anumit life style.

În ciuda acestor realități, avem cu toții o amintire nedefinită pentru un timp al plăcerii nedivizate de morală, lipsit de responsabilitate și de obligația la performanță. Deplasarea societății, un video-performance realizat de Dan Iordache, izolează ritmul săritului corzii – o măsură a timpului de joacă din fața blocului. 1,2,3 … 1,2,3 … Ca o mantră, el deschide un ritual: din zona performanței și a eficacității ca valori impuse de competivitatea dintre echipe, epuizarea în sine devine un subiect al aprecierii artistice. Nimic nu e mai pur și mai violent ca plăcerea unui copil în jocul său de descoperire a vieții. Se deschide în jurul său un spațiu atemporal în care ia naștere actul de a privi ca percepție dezinteresată, separată de obsesia pentru finitudine. Un sentiment incomunicabil, de abandonare în lumea senzorială și interiorizare simultană ne dislocă din condiția de partizan (al unei filosofii de viață, ideologii, morale) și ne aduce în fața stării neutre de pură apreciere artistică. În această dimensiune, siguranța poate fi înțeleasă ca o condiție a omului în raport cu lumea reală, în care ochiul este eliberat de canoane sau organizări simbolice. Se amplifică o privire eliberată de povara memoriei, care-și performează libertatea de reconfigurare a datelor vizuale.

„Perimetru sigur” ne propune să intrăm în acest spațiu neutru, un perimetru marcat de o linie de nivel neagră ce delimitează locul unui laborator de experimente, unde timpul și spațiul capătăt noi dimensiuni. Răsună pe fundal

dreaming I hear/ elements of music so clear/ it won’t feel right/ if I don’t see you in the waking light.

De la investigarea binomului ideologic democrație/comunism care a organizat topografic politicile socio-culturale, fiecare dintre artist propune în fața realității recuperarea experiențelor senzoriale.

Spațiul (Zidul 1.0, Vlad-Radu Popescu) și timpul (A construi înseamnă întotdeauna timp, Vlad Albu) sunt transmutate din abstractizări analitice în forme sinestezice care articulează convenția pentru un locus artistic. Un perete al galeriei ne apare spart, re-actând imaginea Zidului Berlinului în momentul demolării sale. Pe o parte, elemente-clișeu din propaganda americană, ca moonwalk-ul lui Michael Jackson sau fragmente din discursul lui G. W. Bush, pe atunci președintele Americii, susținut în București. Pe cealaltă parte, iconoclasmul regimului sovietic este redat prin zgomotul vizual al lipsei de semnal, marcat fiind doar divizare, alături de sinonimele sale. Tensiunea din discursul celor două părți este adusă într-un registru egal prin intermediul televizorului, „retina ochiului minții”. Percepția spațială este, astfel, reunificată. Într-o relație dialectică, timpul ia forma ritmului creșterii organice, dezinteresat de măsura în ani, perioade sau regimuri. A construi înseamnă întotdeauna timp, instalația organică a lui Vlad Albu, deconstruiește, astfel, mecanismul de bază a istoricizării – periodizarea și semnificarea simbolică a fluxului vieții. Timpul este readus în forma sa primară.

Istorie naturală ’92, Oraș de vânzare și What remains transformă ecoul declanșat de căderea Zidului Berlinului în fragmentate de texturi și imagini care au populat peisajul emoțional al copilăriei personale. Mihai Șovăială și Ana-Maria Preduț le decontextualizează, supradimensionează, reorganizează într-un exercițiul de speculație personală dezvoltă, astfel, spații subtile. Istorie naturală ’92 recreează prin cele două vitrine-insectar spațiul fizic și mental al copilăriei sale. Privirea capătă o distanță critică ce îi permite să deschidă un spațiu al contrafactualității, în care mama biologică recâștigă identitatea de sine stătătoare a fetiței de altă dată. În spatele acestei intenții nu apare nicio dorință ascunsă. „I photograph to find out what something will look like photographed” era statementul fotografului Garry Winogrand[1] în fața diletanților sentimentali care căutau să patenteze fotografia perspectivei umane și să ignore rolul pe care camera foto îl joacă. Același mecanism îl regăsim aici, de această dată, însă, retina ochiului uman preluând rolul mașinii.

Ca un algoritm, se deschide în spațiul galeriei un arc ce unește două serii fotografice diferite: Oraș de vânzare și What remains. Oraș de vânzare surprinde tensiunea estetică dintre parcul de joacă dintre blocuri, cu ridicole bare schimonosite și designul studiat al unui vehicol nou. Nu s-a schimbat nimic din structura geologică urbană; plutesc ca niște insule, doar, elemente particulare care provoacă rupturi în liniaritatea vizuală a peisajului local. Este cazul tipic al unui oraș desfigurat („what remains”) în care politicile agresive ale economiei de piață șterg ultimile iluzii legate de mega-planurile urbane ca „operă completă”. În acest sens, selecția de fotografii comunică într-un mod discret, deschizând posibilitatea de multiple permutații, prin care sunt articulate relații latente existente între subiectele fotografice.

I‘ll have you shine

se aude în difuzoare. Lumina unui spot te caută pe platforma ringului de dans. Dancefloor, instalația Allei Dicu, articulează spațiul de dans cu intenția de a suspenda într-un tableau vivant scena de dans dintre doi îndrăgostiți sau doi oameni care s-au întâlnit pe ritmurile aceluiași cântec. Printre mișcările trupurilor se rescrie un spațiu în care trecutul și viitorul dansatorilor este anulat. Se deschide linia desenului pe care unduirile dansatorilor o trasează. În urma decontextualizării, amatori sau profesioniști, pasionați sau doar eforici sub influența alcoolului – toți devin subiectul unei observații nediferențiate pentru ochiul care vânează plăcerea prin prisma aprecierii artistice.

Elementele de iconografie ale discursului propagandist vestic sau estic, mecanismele conceptuale ale aparatului politic, rigorile problematice ale gustului estetic sunt luate ca atare și repoziționate în cadrul unor relații ludice. Se generează, astfel, un efect de contrast simultan în care părțile constitutive își recâștigă o extremă neliniște dinamică. Limitele între care ne situam nu mai sunt coercitive. Investigațiile artiștilor articulează în acest fel un locus în care conținutul este volatilizat. Este un proces nemilos prin felul său de a încălca orice lege care a întemnițat generații și candid, în același timp, prin suspendarea temporală a convenției jocului. My Bloody Valentines descriu această dualitate paradoxală în versrile melodiei Soon: I want to Love you/ Yeah, doll of pain,/ I let you get to me. „Perimetru sigur” este un exercițiu care ne propune, în final, studiul mecanismelor care modelează percepția, îndepărtându-se de atitudini puritane față de mediu.

[1] Barbara Diamonstein, Visions and Images: American Photographers on Photography,  Rizoli, New York, 1982
„Perimetru sigur” a fost la Make a Point în perioada 23 aprilie – 14 mai 2016.

Artiști: Vlad Albu, Alle Dicu, Dan Iordache, Vlad-Radu Popescu, Ana-Maria Preduţ, Mihai Şovăială

Expoziție coordonată de Cristina David și Alina Șerban