Pictor cu un rafinat profil intelectual, Ioan Aurel Mureșan s-a afirmat în anii ’80 cu seria Pământuri în care stilistica neo-expresionistă privilegia materia în construirea simbolului.  Conceput la limita abstractului, ciclul invoca arhetipalul printr-o picturalitate apăsată, materie mată în tonuri teroase, frământată patetic, modelată alert. Autoritatea demersului inițial a cunoscut confirmări internaționale la începutul anilor ’90 la Bienala de la Sao Paolo, Mureșan fiind tot atunci integrat catedrei de pictură de la Universitatea de Arte și Design clujeană. În cele patru decenii care s-au scurs de la debut, a lucrat după un program urmărit cu consecvență, în serii coerente, clar definite tematic și stilistic. Pământurilor i-a urmat un ciclu aproape monocrom, Semnele zidului, mizând pe desen, marcat de grafismul neo-expresionist și protestatar din perioada 1988-90. Începând cu 1992, pictorul s-a dedicat unui singur subiect alegoric, devenit o bulă fabulatorie care s-a dezvoltat, vreme de 13 ani, în două cicluri de unică luxurianță cromatică și forță imaginativă: Minunatele ceasuri ale Ducelui D’Ivry (după cum însuși asumă, heteronimul medieval al pictorului) și Călătoria magică a Ducelui D’Ivry. Pornind de la mai multe surse orientale (miniatură, stampă, arte textile), ca modele de generare a imaginii, pictorul desfășura o narațiune plastică în flux continuu, înfățișată ca lume hipnagogică, fascinantă prin echilibrul dintre aglomerare și fluiditate, dintre motiv și cadrul în expansiune perpetuă prin desenul serpentinat orizontal, obsedantă prin strălucirea maselor de culoare pură din zona roșului violaceu și albastrului întunecat, exaltate de caligrafia fină suprapusă în verde și alb.

Încerc să înțeleg cum a fost posibilă o asemenea digresiune culturală. Operând constant în zona imaginalului abisal, infinit ca sursă de exotism și fabulație, Mureșan ajunge să genereze, în primul rând pentru sine, dar și în contemplator, o așteptare legitimă a miraculosului, o tensiune și o poetică nouă, cu regulile și constrângerile ei. Iar lunga și strălucitoarea gestă a Ducelui D’Ivry, cu opțiunea pentru Orientul medieval, pentru fantastic și decorativ, a însemnat evadarea pictorului din prezentul de care se simțea străin și în care stilistica sa, asumând fascinația frumosului, chiar frust, cu aparența naivității, îl situa, categoric, împotriva curentului major dezvoltat de mediul în care se profesa. Dar nu și împotriva lumii europene, pe atunci deschisă și încrezătoare în forța ei de absorbție și integrare culturală, spre care Orientul măcinat de războaie se îndrepta constant.

Pentru ca să iasă din personajul cu atâta perseverență inventat și din stilistica orientalizantă atât de intim asumată, ca să renască în contemporaneitate, lui Mureșan i-au fost necesari, ca într-un veritabil noviciat, șapte ani negri de părăsire a penelului, de traumă, îndoieli, de lecturi, acumulări sau așteptări active, cum și mărturisește într-un interviu, în fapt, șapte ani de reconstrucție interioară. Pictura avea să revină, vindecătoare, pornind de la condiția lui de călător, contemplator constant al peisajului transilvănean derulat privirii lui timp de 30 de ani de navetă între Cluj și Oradea. Depozitate de-a lungul anilor în memoria pasivă, dar și pe clișee fotografice, imaginile fugare ale zilei și nopții, alternanța peisajului și schimbarea luminii experiate continuu, s-au constituit în sedimente adânc încrustate în subconștient și au putut deveni, în anii 2012- 2014, materialul viu și foarte bogat pentru o serie nouă, peisaje de format nu mare, dar de viguroasă expresvitate plastică ce se afirma în construcția clară, geometrizată, susținută până în tușa generoasă, puternic împăstată și în cromatica ce redescoperea bucuria acordurilor strălucitoare din gama galbenului și a contrastelor evocând fauvismul,  demne de coloristul care revine în forță, de pictorul vindecat. Artistul matur revenea chiar la ciclul Pământurilor din tinerețe, la expresia puternică, folosind tonuri grave, în suite cu mult negru, fără a mai viza simbolul, ci materia însăși,  pământitatea, cum se exprimă.  Mereu  fidel realității interioare, aducea în transpunerea imaginilor o puternică implicare subiectivă,  o expresivitate discretă a peisajelor abia ghicite, aproape abstracte, cum observa și Magda Cârneci, în care umbra și melancolia alternau cu secvențele luminoase, cromatic sonore.

Ciclul Ultrasilvania a fost expus de curatoarea Sorina Jecza la Muzeul de Artă din Craiova, în 2021, însoțit de un cuprinzător catalog și de un remarcabil film artistic de prezentare, realizat în viziunea curatoarei. I-au urmat ciclul  Pasaje secrete, expus în 2016 la București, în Galeria Zorzini, o cucerire treptată, acomodare cu o nouă stilistică, un tip de neoexpresionism destins care utilizează sugestia simbolică, continuată și în  Erotikonia, suita de picturi realizată între 2017-2019 și prezentată la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea. Mureșan își redimensionează în aceste cicluri lucrările, optând pentru formate mari, tratate în tușe tot mai ample, trece de la profuziunea materiei grele la strălucirile aproape diafane ale imaginii obsesionale, seducătoare prin transparențe și prin haloul de vis al motivului. Fără a viza suculența imagisticii din Satiriconul lui Petroniu, dar sugerând-o prin incursiunea în universul subliminal, Erotikonia este ținutul diurn al dorinței nereprimate, al tentației permanente, copleșitoare, al Hetairei contemporane și de oricând, un Tahiti aproape monocrom în gamă Magenta, de roșu-oranj, vizitat de un cerebral personaj neutru și invizibil care contemplă mirajul mefistofelic derulat în buclă, în imagini de intensă torpoare cromatică și insolență carnală. Și este mărturia unei picturalități savuroase, destinse, recucerite.

Așadar, cam acestea știam despre pictorul optzecist, despre Ducele pierdut în Orient, călătorul sosit din ținutul melancoliei și magul ispitit, când l-am întâlnit la Cluj pe pictorul Ioan Aurel Mureșan. Un elegant catalog, tipărit prin Fundația Triade și îngrijit de Sorina Jecza, un text de sală limpede scris, un film în care pictorul vorbea despre sine și expoziție însoțeau lucrările așezate cu gust și știință a dialogului privilegiat. Formatele mari, compozițiile sesizante, viziunea unitară ca stilistică și egală în factură semnalau excelența, iar spectacolul culorii rezonând amplu în spațiul generos, surpriza pe care ți-o rezerva fiecare lucrare în parte, în fine, un public numeros, totul definea o expoziție-eveniment. Și Apud Magister, chiar asta și era, un eveniment, dar într-un sens mai tainic și într-un orizont mai larg decât al evenimentului curatorial, monden vizibil. Ca să îi pătrunzi taina, trebuia, ca spectator, să ai răgazul să citești catalogul, parcurgând expoziția, să guști pe viu subtilul dialog între viziunea pictorului despre lucrarea Magistrului – prezentă ca reper în catalog și pe etichetă – și să acorzi atenție traducerii, transpunerii ei în textul hermeneutic, descriere ca narațiune poetică, propus pentru fiecare lucrare de Sorina. Astfel, ajutat de text, care este parte integrantă a înțelesului picturii, să ai libertatea de spirit să guști această poetică nouă, a interpretării libere a imaginii și a chiar schimbării totale a sensului, propus inițial de Magistru, în lucrarea cea nouă, a pictorului.

Articolul final al Livianei Dan din catalog consemnează un element semnificativ, acela că proiectul comun al conceperii expoziței s-a desfășurat într-un timp limitat, începînd fix la data de 17 martie 2020 și s-a încheiat la data de 31 mai 2021, răstimp în care cei doi au comunicat zilnic prin text și imagini lucrul fiecăruia – Mureșan, pictând  cele 22 interpretări ale unor pânze celebre și alte 14 ca variațiuni libere pe tema marii plecări, iar Sorina comentându-le.[i]  Așadar, pictorul la Oradea, curatorul-asistent la Timișoara, „la un clic distanță“, au finalizat, sub tensiunea izolării, a necunoscutului, lucrul la acest proiect care devenise și unul existențial. Din perspectivă etică, proiectul lor privind imaginea avea, și pentru noi toți, o importanță imensă pentru că opunea concret arta, aducând-o în  planul imediat al atenției, gândului morții, care se rostogolea bezmetic dinspre toate canalele. Iar în plan mai larg, cultural, proiectul lor reorienta atenția dinspre exterior către interior, dinspre ecrane, spre sine și spre biblioteca proprie. Și dinspre prezentul tulburat, spre Renaștere, baroc, romantism, acele zone în care pictura nu funcționa doar ca pură vizualitate, cum s-a impus în ultimul secol, ci transmitea aluziv, simbolic sau criptat un vast conținut spiritual, accesibil publicului avizat din epocă. Pot să îmi imaginez că secvențe din muzeul imaginar la care recurgea acum pictorul au fost, mult anterior, parte a lucrului său cu studenții. Prin Catalog, lectorul are privilegiul unic să asiste la însăși procesualitatea nașterii tabloului, lucrul fiind documentat fotografic pe zile, etape, așadar să pătrundă în mintea pictorului, pe teritoriul secret al creației, până acum total ocultat. Acolo poate observa deconstrucția imaginii originale în planuri largi și straturi cromatice succesive, ca în replica la romanticul Caspar David Friedrich, Călător deasupra mării încețoșate, sau completa ei deturnare către alt motiv care redă, totuși, cu intensitate, sâmburele ideii de la care a pornise Magistrul, ca în Iisus în grădina Ghetsimani. În această lucrare, prin procesul de re-actualizare a scenei indicată de referința evanghelică, înserarea încă luminoasă și peisajul arid de munte, tipic pentru Giovanni Bellini, sunt înlocuite cu o compactă noapte coborâtă peste o selva oscura, unde nu mai apar nici ucenicii adormiți, ci doar, stingheră, în colțul de jos, între trunchiurile ce-și unesc frunzișul în arcade, silueta în rugăciune a Fiului sprijinit, într-un profund abandon și sigurătate, vegheat, din colțul opus, doar de luna galbenă. Pentru mine, atmosfera, întunericul, singurătatea, frica, dimensiunea copleșitoare a replicii, totul evocă tonul grav din primele strofe ale Divinei Comedii, laolaltă cu versetul ultimei rugăciuni, dar cât de adânc și de veridic descrie imaginea Sorina: „…La adăpostul brațelor viguros răsucite ale măslinilor, omul Iisus își simte șubrezimea trunchiului. Gândurile îl apleacă… îndoiala… frica… E singur în fața cerurilor. Un abis de teamă îl crucifică în singurătatea nopții de pe urmă… De mâine se va scrie istoria veacurilor noi.“  Tranșant actuală prin toate datele, compoziție de impact, de pregnanță a mesajului și rezonanță gravă a culorii, această lucrare de mare concizie demonstrează subtilitatea unui pictor de anvergură care nu forțează limitele expresiei, ci o așează calm în zona izbânzilor fără timp.

Replica lui Mureșan  la  Îmbarcarea pentru Cythera, pictura-far a lui Watteau pentru întreg secolul XVIII, se intitulează  La grande illusion  și aduce un alt exemplu de interpretare a ideii, prin  transformarea scenei galante într-un exod  precipitat, de dimensiuni planetare, dintr-o vale aridă, strânsă între stânci și amenințată de flăcările unui dezastru. Dar încotro se îndreaptă mulțimea și cum ar putea straniul vehicol cu aspect de insectă gigant să o cuprindă, când nu lasă impresia că ar putea fi o cale de abordare?… Pictorul păstrează fidel schema compozițională a lucrării de referință ca pe nucleul tare al picturii, al ideii de plecare, aglomerând apoi, pe parcurs, doar masa din ce în ce mai numeroasă și anonimă a celor care încă speră într-o ipotetică salvare. Ioan Aurel Mureșan, un pictor cu imense resorturi de intuiție, sensibilitate și vulnerabilitate,  pare a răspunde acestei întrebări, pe care lucrarea lui o lasă suspendată, cu ultimul ciclu de picturi în tonuri sumbre de verde-negru-galben-gri, pe care le-a numit Variațiuni din Casa del Sordo.

În final, salut cu căldură scrisul aplicat și intuitiv, expresia elegantă, poezia prin care curatorul, un descoperitor și însoțitor neîntrecut al artiștilor autentici, știe să își cucerească publicul. Arta contemporană are nevoie disperată, cred, de asemenea însoțitori.

[i] La 16 martie 2020 se instituise în România starea de urgență ca urmare a pandemiei de Covid19, se limitase drastic circulația liberă, drepturi ale persoanei, școlile și facultățile au continuat doar în format on line, bibliotecile, teatrele, muzeele, expozițiile chiar și parcurile au fost închise. Starea de urgență a fost schimbată cu starea de necesitate în 16 mai 2021, relaxându-se unele măsuri anterioare.