În perioada 24 iunie – 3 iulie 2022 s-a desfășurat în Sibiu prima ediție a Platformei de arte vizuale, la inițiativa lui Dan Perjovschi și curatoriată de Iris Ordean, cu sprijinul FITS, documenta15 și al Centrului Cultural German din Sibiu. Evenimentul a adus laolaltă artiști români, din plan local și din alte orașe, și artiști din Berlin. Pentru o primă ediție, Platforma a fost rodnică și ambițioasă: publicul s-a putut întâlni cu arta sau cu discuții despre artă de douăzeci și trei de ori, prin conferințe sau instalații în locuri diferite, de la Zoo la mall.

Ajunsă la Sibiu, am primit, printre altele, programul PAV sub formă de hartă. Și asta fiindcă spațiile explorate de artiști și de organizatori au fost dintre cele mai diverse, iar curiosul căutător de artă avea de parcurs diverse locuri din țesătura Sibiului. Zis și văzut. Pentru o imagine mai clară a evenimentelor și a mizelor lor, voi începe cu o prezentare a discuției cu Iris Ordean. Apoi, vom parcurge traseul propus în cadrul PAV, așa cum l-am parcurs.

De ce PAV și cu cine?

PAV a pornit ca o inițiativă de aducere laolaltă a mai multor artiști: artiști locali, mai întâi, apoi artiști din alte zone ale țării și din străinătate. Mai precis, prin intermediul Centrului Cultural German au fost invitați artiști din Berlin. Sibiul a devenit un loc de întâlnire pentru artiști cu alți artiști dar și cu publicul. Descentralizarea și comunitatea au fost printre ideile directoare ale PAV. De altfel, printre organizatorii au acompaniat artiștii în alegerea spațiilor și gestionarea raporturilor cu publicul, o entitate dinamică, formată din segmente foarte diferite. Pornind de la niște nuclee deja existente în plan local, au creat prilejul întâlnirii cu invitați din alte părți, urmând să extindă colaborările în edițiile viitoare.

Ca orice început de drum, PAV este și un experiment, menit să testeze două posibilități: recrearea unei comunități artistice bine organizate prin readucerea împreună a unor artiști locali și stabilirea unui dialog cu publicul care să le permită artiștilor și organizatorilor să-i cunoască mai bine pe cei, mulți, extrem de diferiți, cărora li se adresează sau li s-ar putea adresa în viitor. De altfel, unul dintre conceptele în jurul căruia s-a coagulat documenta15, proiectul aflat în desfășurare la Kassel, este lumbung, preluat din cultura indoneziană unde este folosit pentru a defini un tip de hambar în care orezul este păstrat și pus la dispoziția întregii comunității. Prin extensie, termenul este folosit pentru a defini împărtășirea resurselor și a cunoașterii către care tinde comunitatea artistică avută în vedere de PAV.

Cu harta PAV în buzunar

Am început traseul cu Zidul lui Dan Perjovschi fiindcă este relevant pentru PAV: e experimental, e ludic și răsare unde nu te aștepți, dacă nu știi deja de el. Propune imagini-eveniment[1], adică nu imagini-reprezentare, care să trimită la un ceva din afara lor, ci imagini care devin eveniment, al căror sens nu stă doar în conținut, ci mai ales în efectul declanșat. Dacă la nivel de conținut, Zidul e critic și ia la întrebări societatea și mersul lucrurilor, dimensiunea de eveniment ține de mediul prin care e livrat, adică un spațiu deschis, central la nivel de geografie a orașului, dar și banal, fiindcă stă în spatele unei stații de autobuz, în miezul cotidianului. Evenimentul vine, în cazul Zidului și al tuturor lucrărilor din PAV, din întâlnirea cu privitorii.

Aștepți autobuzul în centru, lângă teatrul Radu Stanca. În spatele stației e derulat Ziarul Orizontal al lui Dan Perjovschi, o cronică mereu în schimbare a lucrurilor mari și mici din lume. Ziarul e în schimbare nu doar fiindcă lucrurile despre care vorbește se schimbă, ci și fiindcă felurile de a spune ale artistului sunt mereu noi, iar emoțiile pe care le caută sunt nuanțate, fiindcă sapă după miez. Formal, tehnica lui Dan Perjovschi seamănă cu mișcarea literară OULIPO din Franța, care și-a propus, printre altele, să experimenteze cu literatura supusă diferitelor constrângeri. Poate cel mai cunoscut text de acest tip este romanul lui Georges Perec, La Disparition. Care a fost constrângerea? Să scrie un roman fără vocala e, cea mai folosită în limba franceză. În cazul lui Dan Perjovschi, constrângerea e tot una de natură formală, iar rezultatul e forțarea sensurilor unor cuvinte și imagini contopite în construcții minimale formal și maximale semantic. Se apropie de desen prin poem, cum făcea Hrabanus Maurus în De laudibus sanctae crucis sau, mai bine de o mie de ani mai târziu, Apollinaire. Forțează limba și scoate noul, apelând la elemente prozodice și poetice precum aliterația, chiasmul și rima. Toate astea sunt pe Zid. Dincoace de el, privitorul e liber să facă ce vrea: să treacă mai departe, fiindcă arta care nu e în muzeu i se pare neinteresantă și nu e artă, poate să scrie și el ceva, sau să se oprească și să se uite. Atunci când se oprește și dacă o face, tinde să stea și să vadă tot.

Alt punct pe hartă este mall-ul. Dacă în stația de autobuz aștepți și ai răgazul să mai întorci privirea în jur, deci poate observi că se întâmplă ceva pe zidul din spatele tău, la mall e mai greu. La parter, lângă cinema, a fost proiectat documentarul Trio, al Anei Dumitrescu[2], și au fost expuse, în format de afiș de film, portretele participanților la PAV, realizate tot de Ana Dumitrescu. Figuri mici în cadre mari, în cadrul și mai mare al unui cinema de mall care înghite imaginile și riscă să le copleșească cu altele, mai mari, mai vizibile. Să expui la mall înseamnă să-ți asumi riscul de a te pierde în peisajul strident, care agită simțurile. Dar mai înseamnă și să cauți un public obișnuit cu alte feluri de estetici și să-i propui lucruri noi, dacă are ochi să vadă și dacă vrea să înțeleagă. Instalația asociației ALEG Sibiu, de exemplu, nu a găsit o formulă prea convingătoare și s-a topit în fluxul strident din jur. În schimb, uriașa roată cu pantofi a lui Johannes Vogl, Walze, ademenea vizitatorii și, în ciuda interdicției de pe semnul timid și mai degrabă invizibil de la intrare, cu toții erau tentați să pună mâna, să simtă pantofii prinși în roată și să tragă de ei. S-a potrivit în flux fără să se piardă în el, fiindcă trecătorii au trecut și pe acolo și i-a oprit în loc minute bune. Ceva mai greu de găsit, instalația Ioanei Sisea, De aici până aici. Se va topi în patru mii șapte sute optzeci de spălări, propunea un fragment auto-biografic imprimat pe bucăți uriașe de săpun. Dacă textul putea trece neobservat și rămânea ermetic, întrucât privitorul nu avea acces la referințele personale ale fragmentelor imprimate, materia, săpunul brut, te putea pune pe gânduri și, în spațiul dedicat schimbului și consumului rapid din mall, intra în contrast cu ambientul fiindcă propunea tocmai jocul dintre durabil și consumabil.

La ultimul etaj, Anamaria Șut a instalat un alt fel de zid interactiv, Les lèvres rouges, în continuarea unui proiect de design personal: broșe cu forma unor buze roșii, simboluri puternice și foarte prezente în mitologia modei. În cadrul PAV, publicul era invitat să participe la un colaj cu buze roșii și cu texte scurte. Exercițiul a produs interacțiuni dintre cele mai diverse: unii participanți au intrat în joc, alții l-au deturnat, cu clasicele numere de telefon și mai noile id-uri de instagram. Și paznicul instalației s-a alăturat exercițiului: desemnat cenzor, ștergea inscripțiile injurioase, dar făcea și muncă de exeget. Așa se face că am asistat la scena următoare: după câteva clipe de ezitare apăsătoare, a șters cu buretele și inscripția lgbtq, după ce ștersese, cu câteva momente înainte, o inscripție rasistă. În fine, zidul a devenit un palimpsest mereu în schimbare, purtând vestigii ale unui public foarte divers, de multe ori pus să decodifice un mesaj nou, la care a reacționat de cele mai multe ori spontan, deci mai autentic decât ar fi făcut-o un public înștiințat că are de-a face cu Arta.

Instalațiile din mall au jucat, poate, cel mai bine cartea surprizei, prilejuind un tip de experiență estetică despre care vorbea Hans Robert Jauss, în Apologia experienței estetice[3], una care trezește o reacție spontană și care precede stadiul reflexiv, ajungând apoi să-i înnoiască spectatorului percepția. Alegerea unor spații neobișnuite pentru această primă ediție PAV caută nu numai spectatorul obișnuit cu arta, cum spuneam mai sus, ci și pe cel care a ieșit să-și cumpere ceva, să bea un suc sau să vadă un film. Oricum, un spectator aflat de obicei în timpul liber, deci deja mai dispus să se lase chemat spre ceva neobișnuit decât ar fi fost în timpul ocupat, în timpul muncii.

Din centru am ajuns la marginea Sibiului, la Muzeul Astra și la Zoo. În aceste două spații, neconvenționale și ele, am văzut și instalația Casandrei Vidrighin, Wild Instinct (la Zoo), și pe cea a Adinei Mocanu, Breathing Eyes (la Muzeul Astra). Ambele au exploatat spațiile alese: în Wild Instinct mișcarea în spații închise – cele trei fete din video sunt într-un fel de peșteră, cu niște privitori incerți așezați undeva la capătul tunelului – și în Breathing Eyes tendința omenească de-a face din spațiile locuite sau familiare spații antropomorfe, cu cap, ochi, corp. Instalația Adinei Mocanu, deși greu de găsit prin muzeu, a jucat de minune jocul cu spațiul și cu imaginația, ilustrând literal vorba ferestrele care au ochi și evocând, poate doar pentru unii, deja faimoșii ochi ai Sibiului. Poate s-ar fi văzut mai bine noaptea, dar chiar și-așa, instalația a reușit, cu mijloace simple, să recupereze o întreagă mitologie a casei vii și să animeze o locuință în care nimeni n-a mai locuit de mult, s-o scoată, prin instalație, din circuitul muzeal cât s-o trezească un timp la viață. N-ar fi rău ca astfel de instalații să mai apară prin muzeu, dar mai ușor accesibile.

Înapoi în Sibiu, în spații deja aflate în circuitul cultural. Biblioteca ASTRA a readus în ochii publicului Spațiul Telescopic al Cunoașterii, gândit și instalat de Lia Perjovschi. Un demers prin care ideea de arhivă și cea de enciclopedie se întâlnesc și propun trasee ale cunoașterii pe care fiecare cititor-privitor e liber să le recompună, pornind de la diverse tipuri de obiecte devenite obiecte ale cunoașterii: de la reviste la umbrele, obiectele sunt așezate în constelații în care să te adâncești. Termenul telescopic, din titlul instalației, dă seama cel mai bine de experiența propusă: vii, privești în jur o mare de obiecte și te apropii, te așezi, te adâncești într-unul dintre trasee. Ideea de arhivă este explorată și în alte două instalații: arhiva asociației Simultan[4], prezentată pe un monitor din holul Facultății de Litere, și Basarabia Sorinei Tomulețiu de la Centrul Cultural German. În cazul primei instalații, deși se afla într-un spațiu central, tot era greu de găsit, din pricina orientării monitorului. Colțul unde se afla instalația – atunci când funcționa ecranul – devenea primitor și luminos odată descoperit, însă după problema spațiului răsărea problema timpului, fiindcă nu era clar cât durează sau care sunt decupajele, care sunt selecțiile fiecăruia dintre studenții implicați. Arhivele prezentate ar fi fost mult mai bine puse în valoare dacă spectatorul ar fi fost ceva mai informat. Și la expoziția Basarabia plutea aceeași neclaritate deasupra instalației video[5], fiindcă putea să fi început și să se termine oricând, fără ca privitorul să știe cât timp durează. În cadrul expoziției, artista a revăzut istoria familială prin ochii bunicii basarabene, având drept fundal cadrul mai amplu al istoriei refugiaților basarabeni în România. Fragmentele de discuții expuse și transcrise au fost printre cele mai puternice părți ale expoziției, fiindcă dădeau seama într-un fel direct, brut, de situația refugiaților:

S : – Cum adică ați fost conduși cu pietre?

N: – Aruncau cu pietre în noi, în tren.

S: – Cine?

N: – Că ziceau că de ce plecăm. Rușii, evreii…

S: – Păi rușii…Rușii…

N: – Toți care erau pe acolo.

S: – Rușii au zis să plecați. De ce să arunce cu pietre?

N: – Pentru că plecam[6].

Destul de aproape de Centrul Cultural German, la Filarmonică, pândea o sculptură cinetică[7] a lui Ștefan Radu Crețu, așezată inspirat în apropierea vechilor fortificații. Cu mișcări lente, umplea spațiul și oprea trecătorii. Ca orice sculptură cinetică de la Galateea încoace, și hibridul orange-aprins te prinde cu stranietatea obiectului animat. O face însă fără să fie previzibilă. La fel ca restul lucrărilor artistului pe care l-am descoperit cu această ocazie, pasărea de metal arată o preocupare cultivată pentru decupajul geometric al unor forme venite din natură și rearanjate ludic într-un bestiar propriu. Deși bestiarul, hibrizii, automatele sunt figuri și teme foarte vechi în artele europene, pasărea din fața Filarmonicii arăta vie.

În măruntaiele Filarmonicii, alt joc cu viul și cu animalitatea, în Chimniță. Alexandra Coroi și Bogdan Dumitrescu au propus instalația Trupuri imaginate, o întâlnire cu Metamorfozele lui Ovidiu și tigrul Petruț, mult mai fioros decât îi este numele dacă-l vezi la Zoo, nu pe ecran. Instalația video multi-channel s-a așezat foarte bine în cele două tuneluri de sub Filarmonică, unde liniștea și întunericul relativ puneau în valoare fundalul sonor. Sunetele erau pline și învăluitoare ca niște cochilii, iar narațiunea era mult mai corporală pe întuneric. E mai ușor să imaginezi pe întuneric și la fel s-a întâmplat cu această instalație. Narațiunea, un fel de proză senzorială, te propulsa prin multe feluri de a fi trup prin vocabularul folosit, încărcat de forță senzorială. Folosirea persoanei a doua și adresarea directă grăbeau imersiunea în metamorfozele presărate cu referințe la alte metamorfoze:

“Te-au izolat în baia unui erou grec, nu mai rețin care. Acolo stai și observi celelalte colțuri de sus și de jos. Un blatta orientalis urcă in linie dreaptă, apoi se oprește la mijloc, unde peretele e scorojit și o coajă de var se desprinde. Închizi iar ochii și speri ca atunci când îi deschizi să nu-l mai vezi, să dispară în nisipul grunjos și fierbinte și bun. Îți treci degetele prin păr, urmezi conturul frunții…[…]”

Subtextul principal al instalației, Metamorfozele lui Ovidiu, servește drept sursă de interogare a corporalității. În perioada medievală, Ovidiu nu a fost perceput doar ca poet, ci și ca filosof al naturii, în principal datorită începutului Metamorfozelor, unde vorbește despre facerea lumii și ordinea naturală. La fel, aici e recuperat ca pretext pentru explorarea corporalității în mișcare, în trecerea de la o formă de viață la alta. Felul în care e jucat raportul dintre om și animal amintește de teoriile antropologului francez Philippe Descola și de felul în care, refuzând paradigma clasică natură-cultură, propune patru feluri distincte, patru ontologii[8] construite pe axa raportului dintre interioritate și corporalitate prin intermediul căruia diferite tipuri de societăți înțeleg omul și lumea naturală. În cele două instalații video, corpurilor le sunt imprimate două tipuri de mișcări: o mișcare mecanică, cu un flux de gesturi preluate din yoga, și o mișcare transformativă, fiindcă mereu corpul pare că se transformă într-un alt corp. În instalația video care folosește secvențe de la Zoo, mișcarea omenească apare în fundal, iar tigrul siberian apare în prim-plan, dincolo de bare. Văzut pe viu, e o apariție. Te oprești să măsori mașinăria puternică și vie, cu satisfacția meschină și de nemărturisit de-a te ști la adăpost, dincoace de cușcă. Instalația video se joacă cu nuanțele întâlnirii: animalul masiv și corpul omenesc fragil, mișcarea nenaturală a animalului prins în cușcă și ipocrizia de-a te bucura de spectacol fără să fii cu adevărat în pericol, dar simțind un fior de teamă privindu-l în carne și oase, red in tooth and claw.

En fin

Cu opriri, întoarceri și căutări, traseul propus de PAV în această primă ediție era mai complex decât l-am prins aici, unde am inclus doar punctele la care am ajuns. Cred că meritele PAV au depășit cu mult neajunsurile, iar explorarea de spații noi, împreună cu deschiderea către un public nou, mai puțin obișnuit cu arta contemporană sau deloc, au arătat, din partea organizatorilor și a artiștilor, asumarea unei vulnerabilități și situarea într-un scenariu imprevizibil. Experimentul social, prezent în mai toate instalațiile propuse, a legat lucrările într-o coerență a dialogului și a actualizat o dimensiune importantă a actului artistic: comunicarea. Un loc comun cu privire la arta contemporană este elitismul sau ermetismul. Or, experimentul propus de PAV a venit să propună deschiderea comunității artistice către spații noi și aducerea artei mai aproape de mai mulți.

[1]  Thomas Golsenne, « L’image contre l’œuvre d’art, tout contre », L’Atelier du Centre de recherches historiques, 06 | 2010. http://journals.openedition.org/acrh/2059.

[2] Filmul Trio, documentar în regia Anei Dumitrescu, producător Jonathan Boissay, cu Gheorghe Costache, Sorina Costache și Vioară,  1h22min, 2021.

[3] În Hans Robert Jauss, Pour une esthétique de la réception, trad. Claude Maillard, Gallimard, Paris, 2001, pp. 135-171.

[4] Asociația Simultan, Simultan Media Archive. Curator Maria Orosan Telea, Universitatea de Vest din Timișoara. Studenți: Gavril Pop, Loredana Ilie, Marina Paladi, Isabella Madarász, Cătălin Beldean.

[5] Este vorba de documentarul Fulgerații din România, realizat de Mina Minchevici și Angela Zaporojan în 2010-2011.

[6] Fragmentul 4, Aruncau cu pietre în noi.

[7] Intitulată Everything hybrid.

[8] Philippe Descola, “Cognition, Perception and Worlding”, Interdisciplinary Science Reviews, Vol. 35, No. 3-4, 2010, https://doi.org/10.1179/030801810X12772143410287