În a doua jumătate a lunii ianuarie, Centrul Artelor Vizuale de pe Str. Biserica Enei 16 a găzduit a doua ediţie a expoziţiei premianţilor Salonului Naţional de Pictură, patronat de Uniunea Artiştilor Plastici din România. Cu două luni mai devreme, avusese loc în acelaşi spaţiu, cât şi la Galeriile Orizont şi Simeza, expoziţia vastă a salonului însuşi, compusă din lucrările a aproape o sută de pictori contemporani activi, supervizate de privirile echipei curatoriale coordonată de Petru Lucaci, din care au făcut parte domnii Marius Barb, Marius Burhan, Florin Mocanu, Vasile Mureşan şi Lisandru Neamţu. Salonul în sine ar putea constitui un moment semnificativ dintr-o potenţială radiografiere a situaţiei picturii actuale din România, întrucât a reuşit, cred, să sintetizeze în mai puţin de-o sală de muzeu majoritatea covârşitoare a tendinţelor din branşă, cu toată suita de tematici radiculare, direcţii de atac, abordări şi expresii de toate vârstele, de la cele mai aşezate şi până la emergenţi. De altfel, Alexandra Titu, cea care a însoţit critic întregul demers din paginile catalogului, a simţit nevoia să despartă abordările în trei categorii care tratează despre Autoritatea Obiectului – reprezentări plane şi extensii tridimensionale, Pictura – reprezentare şi nonreprezentare şi Investirile figurativismului – de la realism la autonomia subiectivă, toate plasate sub umbrela tematică a ferestrelor şi comportând, în consecinţă, imperativul deschiderii.

Întorcându-ne la premianţii noştri şi privind expoziţia pentru sine, adică judecând-o pentru ceea ce ne arată şi nu pentru cât de merituoşi a găsit juriul că sunt autorii şi autoarele, putem lesne constata persistenţa unui anumit fetiş al abstractului şi al lepădării de figură, dar nu figura ca radical lexical al figurativului, ci în sens naratologic, dacă vreţi, cum îl definise Gérard Genette încă din a doua jumătate a anilor ’60. Cu alte cuvinte, nu e vorba de abandonul subiecului raţă cu două picioare, gât şi plisc, ci de renunţarea întristătoare şi oarecum inconştientă la metaforă, la analogie, la trop, adică la acele cârlige care asigură circulaţia sangvină fluentă între artă, public şi contextul care le conţine pe amândouă. Dar observaţia aceasta nu reflectă atât judecata de gust a juriului, alcătuit din echipa curatorială căreia i s-au alăturat Alexandra Titu şi Marilena Preda Sânc, sub preşedinţia Magdei Cârneci, cât mai degrabă un anumit segment din trendul contemporan al târgurilor de artă-satelit. Nu vorbim despre cele câteva târguri mari, canonice, de pe mapamond, a căror logică valorică trebuie căutată în arcanele bursei, ci de aşa-numitele târguri-satelit, anexă la cele mari, mult mai interesante pentru istoria artei contemporane, care oglindesc perfect, la zi, starea artei reale, nu a celei umflate prin speculă, locul unde avangarda e vecină cu kitschul şi viceversa. Genul de pictură premiată la salon cadrează perfect cu bestiarul acestor târguri. E adevărat, sunt probe de o tehnicitate splendidă, însă când treci pe lângă ele, le şi vezi la tine-n sufragerie, nu te pun prea tare pe gânduri, sunt frumoase, plăcute, agreabile, nu te cutremură mai cu nimic, iar dacă o fac asta se datorează dispoziţiei receptorului şi nicidecum lucrării în sine. Din această perspectivă, suntem perfect sincronizaţi cu Occidentul, cu „O” mare.

Cu două excepţii neoccidentale, Aurora Király şi Ecaterina Vrana. În timp ce Aurora Király se scufundă fără scafandru sau orice alt tip de protecţie subactavică în hăul denudat al memoriei, cotrobăie cu o inocenţă crudă momentele fondatoare ale unei mitologii personale fără precauţie, le extrage atent şi vine cu ele la suprafaţă modificate prin subiectivitatea erodată istoric, memoria Ecaterinei Vrana stă parcă suspendată într-un soi de viitor anterior imemorial şi în acelaşi timp posibil. Acrilicul Aurorei Király funcţioneză perfect ca metaforă pentru acel tip de eroziune a reamintirii în contrast cu imaginea perfect conservată datorată hârtiei fotografice a vârstelor personale. Uleiul Ecaterinei Vrana îngroaşă, solidifică, permanentizează subiectul într-o pastă sufocantă, grea, potenţială. Copila, femeia şi mama, cele trei ipostaze descrise în tripticul Arhiva Fericirii (2012) al Aurorei Király sunt autoportrete fotografice intrus în protrete de grup acrilice, nu ştii dacă artista se vede nelalocul ei în acele imagini sau ea este nucleul care generează restul conţinutului. Autoportrele Ecaterinei Vrana transpun autoreprezentarea feminităţii pe tărâmul sumbru al ameninţării, bănuielii şi aluziei torţionare.

Înainte de a regreta nu atât nepremierea, cât mai degrabă absenţa din expoziţie, a unor lucrări cel puţin la fel de relevante precum cele descrise mai sus – cum sunt cele expuse la salon de Miriana Ioniţă, Vasile Tolan, Angelica Alexa, Arina-Cristina Bican, Georgian Bărbieru, Irina-Elena Broboană, Marina Capaţîna, Raluca-Ilaria Demetrescu sau Claudia Todor (cu The Romanian Woman and UE, 2012) – trebuie subliniată totuşi ţinuta elegantă a evenimentului şi măestria din ce în ce mai rară a tehnicii artistice probată acolo. Cu un ultim îndemn pentru juriu: mai multă problematizare în tematica lucrărilor, mai mult bătaie de cap pentru public, mai multă stridenţă şi mai mult cutremur.

Expoziţia Premianţilor Salonului Naţional de Pictură, ediţia a II-a.

13-30 ianuarie 2015, UAPR, Centrul Artelor Vizuale.

Artişti: Gheorghe Anghel, Liviu Nedelcu, Lucian Cioată, Maria Balea, Ioan Augustin Pop, Aurora Király, Carmen-Mirela Trăistaru, Dragoş Bojin, Constantin Rusu, Ecaterina Vrana, Florin Ciubotaru, Ionuţ-Theodor Barbu.