Rezistența cere acțiune, dar și sustenabilitate; o componentă pasivă ce permează toate aspectele vieții cotidiene. În această parte ne vom concentra pe niște instituții mai mici, care nu sunt angajate în sfada simbolică pe care am văzut-o în articolul precedent din partea instituțiilor muzeale și a unor galerii, pe tema gravă și de actualitate a identității naționale, în contextul neliniștii sociale actual, însă care contribuie în schimb la coeziunea comunității artistice.

Polonia operează pe modelul unei politici culturale descentralizate, în care instituțiile culturale se bazează mult pe administrația locală (deși sunt și multe inițiative de interes național), deși proprietatea asupra instituțiilor și sursele de finanțare s-au diversificat (important pentru a menține un discurs actual). Majoritatea spațiilor pe care le-am văzut, multe în centrul Varșoviei, se bazează în principal pe vânzări (deși corporațiile sunt cele care investesc cel mai mult în galerii) pentru a-și plăti chiriile relativ mari, lucru pe care scena locală a colecționarilor de artă contemporană o permite, din fericire. Există însă și posibilitatea de a apela la piața din străinătate, un model practicat ca la carte de Foksal Gallery Foundation, a nu se confunda cu Foksal Gallery. Aceasta din urmă e necomercială și a fost fondată în 1966 de artiști (Tadeusz Kantor, Henryk Stażewski, Zbigniew Gostomski, Edward Krasiński, Roman Owidzki) și critici (Wiesław Borowski, Anka Ptaszkowska, Mariusz Tchorek) renumiți, ca un spațiu de experiment în arta contemporană, transformând uneori galeria într-un mediu imersiv, cu care vizitatorii interacționau, pe care aceștia îl umpleau, deschizându-l de asemenea pentru colaborări cu artiști străini, lucruri pe care le-am văzut într-o expoziție a arhivei spațiului la Muzeul de Artă Modernă. Ceea ce era expus la Foksal când am fost eu era mult mai tradițional: câteva desene în cărbune reprezentând case rurale recent racordate la rețeaua electrică, două sculpturi abstracte pe o masă Rococo, și o pictură geometrică pe un perete, toate realizate de Zbigniew Gostomski, din momente diferite ale carierei lui, deși îmi venea greu să echivalez calitatea lucrărilor cu reputația (binemeritată) pe care o are Gostomski în istoria artei polone. În contrast, fundația galeriei  Foksal, fondată în 1997 de membri ai galeriei Foksal, și despărțită de aceasta din 2001, păstrând însă numele, a urmărit promovarea lucrărilor artiștilor tineri (dar nu doar) în străinătate, un model care, înțeleg, a funcționat foarte bine.

Kasia Michalski Gallery a adus împreună șase artiste active în străinătate într-o expoziție, deschisă în timpul șederii mele, care a reușit să aibă un aspect comercial, mergând în același timp pe o tematică de gen. Intitulată Seven Sisters (a șasea soră fiind curatoarea Martha Kirszenbaum), aceasta urmărea să repună în discuție și să reexprime într-o poetică feministă imagini ale feminității cu care avem contact în viața de zi cu zi, pornind, mai degrabă ca stimul decât conceptual, de la evenimentele care au declanșat protestele masive din octombrie 2016 împotriva unui proiect de lege vizând interzicerea completă a avortului, ilustrând de ce asemenea de ce o preluare de natură iconică contează. Desigur, lucrări jucăuș-decorative, precum lucrările fine, aparent-moi, explicite ale lui Nevine Mahmoud (o piersică deschisă, un crin, și o pereche de buze), busturile alungite ale Barbarei Laoniak și bulele de text ale lui Liz Craft nu sunt deloc subversive, mai ales pentru publicul vizitator, dar poate expoziția urmărește mai mult să se lege de modurile în care percepem cele mai balane forme. Ketutei Alexi-Meskhishvili se fotografiază pe sine obturată pentru a-și cartografia subiectivitatea. Asta mă face să mă gândesc la discuțiile recente din scena polonă de artă despre selfie-feminism, și despre potențialul emancipator (sau absența sa) a acestuia (Zofia Krawiec e figura de referință aici), o dezbatere cu atât mai actuală într-o societate predominant-conservatoare, deși exact aria sa de impact rămâne chestionabilă. E de asemenea încurajant să vezi cum discursul din afară e purtat și adoptat în scena culturală a Poloniei prin intermediul tehnologiei.

În ceea ce privește discursul, Polonia e cu siguranță la curent. Arta post-internet era o temă mult-discutată, deși unii consideră că termenul e acum prea larg, că poate provoca confuzii (între, de exemplu, net art și artă post-internet materială) și că și-a pierdut potențialul critic. Muzeul de Artă Modernă a dedicat în septembrie 2014 o expoziție fenomenului, sub numele Private Settings: Art after the Internet, în care însă au fost expuși cu preponderență artiști străini (localnicii fiind Ada Karczmarczyk, Piotr Łakomy și Gregor Różański). Pe aceeași temă, a avut loc o expoziție solo a lui Spiros Hadjidjanos la Wschód (care, am aflat ulterior, colaborează cu galeria SABOT din Cluj), în care componentele de calculator erau transformate în artefacte de contemplat, trasând paralele între cultura romană antică și tehnologia zilelor noastre (fragmente de frize printate 3D, sugerând în același timp niște spectrograme, cabluri de fibră optică arcuite, aprinzându-se intermitent), poate echivalând importanțele lor pentru umanitate sau apelând la o estetică vaporwave recuperatoare. Am vorbit de asemenea cu Gregor Różański, unul din cei care au introdus pe scena poloneză arta post-internet, cu care a avut contact în timpul studiilor în Berlin. Lucrările lui sunt în mare parte obiectuale, acea categorie deseori confundată a artei post-internet în care lucrarea trebuie să existe în afara ciberspațiului, dar care abordează și subiecte precum migrația și inegalitatea, într-o manieră mai conceptuală, prin manipulări de și investiri cu simboluri. L-am întrebat despre cum esteticile din ciberspațiu migrează în viața de zi cu zi, la care mi-a dat ca exemplu prevalența lor în cultura petrecerilor, chiar dezvoltată în Polonia, menționând petrecerile (cu legături strânse cu scena artistică) Wixapol (tehno hardcore, remixuri la muzică veche locală, inspirată din cultura rave, un articol despre ea pe Vice în polonă aici) și Brutaż (mai multe despre ea imediat). Pentru Gregor, toate aceste petreci păstrează o legătură implicită cu mediul muncitoresc (industria, a cărei mecanizare se face simțită în muzică, precum și în stilul de dans), fiind deci puternic determinată de un sistem economic. Și deși majoritatea  participanților nu au experiență directă în mediul unei fabrici (dar toate merg pe principiul incluziunii), asupra tuturor acționează presiuni venite din sistemul economic în care activează ca subiecți, presiune care își găsește eliberarea în dans ritual, extatic, cum a fost cazul de-a lungul istoriei societăților umane.

Estetica de kitsch virtual, haine sport, corpul ca mașinărie, muncă/timp liber în capitalism și un aspect ritualic – mi-am amintit atunci că văzusem tocmai aceste elemente la un spectacol de dans contemporan la Komuna/Warszawa, concept și coregrafie de Marta Ziółek (bariera lingvistică mă împiedică să spun mai multe, deși nu mi-a fost greu deloc să mă identific cu discursul implicit). Estetica asta și o scenă în care să se dezvolte mi se pare că încă se cristalizează în România, existând legături puternice între scena de artă și o anumită scenă de muzică (Bucureștiul, cel puțin, are numeroși tineri muzicieni care merg pe direcția asta, precum #FLUID, Karpov not Kasparov, Fierbințeanu, IMPEX, Chlorys și Admina).

Galeria Piktogram (care era înainte o revistă bilingvă de artă contemporană) a avut o expoziție pentru a marca lansarea EP-ului lui Bartosz Zaskórski, Mchy i Porosty (tr. Mușchi și licheni), de către Brutaż, scoțând muzica din contextul tipic de club și plasând-o ca punct de pornire pentru lucrări de artă, ducând la niște hibrizi culturali foarte bine închegați. Printre aceste experiențe multisenzoriale avem un mediu 3D în realitate virtuală, unde o figură șamanică roz dansează în fața privitorului, o vindecare spirituală pusă în legătură cu operația la coloană a lui Maciej Cholewa (Cholewa, Rufus Rufson), apoi, ascuns printre plante, într-un recipient, un fragment din vertebra acestuia, lângă care se derulează un clip video cu oameni dansând legănându-se, cu mișcări ample ale brațelor, înconjurați de vegetație (Dziwna śmierć – tr. Moartea ciudată –  Monika Olszewska și Patrycja Kuracińska). Pe pereți, desene realizate chiar de Bartosz, iar pe două televizoare de pe podea se derulează scene distorsionate din filme cu ninja. Videoclipul pentru Czarna plaża w moim sercu (Black Beach in my Heart / Plaja neagră din inima mea, Rufus Rufson) se laudă cu niște medii fabuloase făcute pe calculator, juxtapuse cu actori reali, în timp ce ritmul și melodia reverberează liber în galerie. Aducerea asta împreună a mai multor scene și medii e, cred eu, un mod de a crea și strânge legăturile de comunitate, mă gândeam eu în timp ce a începea muzica și vernisajul se muta pe tersă.

Că tot eram la capitolul comunități, ar trebui să vorbesc și despre cele câteva fațete ale învățământului artistic cu care am apucat să am contact. Din fericire, am prins o expoziție de lucrări ale studenților din toate departamentele Academiei de Arte. Am ajuns întâi la secția restaurări, unde Łukasz Radziszewski, instructor la academie, mi-a relatat mult-prea-familiarele povești despre lipsa de dinamism într-o carieră profesorală, despre lipsa de contact cu scena adevărată, despre bulele în care sistemul ajunge să se izoleze. El privește spre Berlin ca model. Deși e o viziune sumbră, nu trebuie să fim pesimiști. După un ocol prin facultatea de Management al Culturii Vizuale, am ajuns la relativ-noua facultate de Artă Media, care, mi s-a spus, pune accent pe contactul cu scena de artă, prin expoziții și colaborări cu artiști contemporani de renume (Studio of Spatial Activities al lui Mirosław Bałka, care operează în cadrul facultății din 2011, e un mare plus), unde o avea loc o expoziție foarte dinamică, extinsă pe mai multe clădiri, unde am văzut artă video, scurtmetraje, estetică post-internet, ilustrații pe hârtie, instalații-documentare, ritmul alert al vizitei doar adăugând la farmecul spațiului.

A constitui o punte între educația artistică formală și lumea artei este una din prioritățile lui Norbert Delman cu spațiul Stroboskop, pe care îl administrează împreună cu Franciszek Buchner, Agnieszka Delman și Jan Słoniewski (toți de reputație internațională), unde sunt invitați tineri artiști locali, precum și din străinătate, care au abordări cât mai experimentale. Norbert lucrează și el mai ales în direcția new media, fiind unul din absolvenții secției de media menționată anterior, expunând și în străinătate. O serie de lucrări care vorbesc despre neajunsurile studenților la arte din Varșovia, și pe care nu le pot citi, din păcate, a fost făcută de Anna Sudoł, a cărei expoziție, How the art destroyed my life, a avut-o pe ea ca artistă, curatoare și critic. Locuiește în districtul Praga al Varșoviei, o zonă relativ ieftină în ale cărei clădiri industriale nefolosite au fost folosite pentru studiouri și proiecte, însă consensul pe care l-am primit a fost că procesul de gentrificare (o temă care apărea ocazional în conversații) mai are cale lungă de urmat. Astfel de spații fiind utilizate și de artiști și antreprenori culturali români, rămâne de văzut dacă un proces de gentrificare catalizat prin inițiative artistice se poate înfăptui.

Un alt loc care mi-a plăcut a fost Pola Magnetyczne, o galerie de apartament, condusă de Patrick Komorowski, unde expune artiști puțin cunoscuți mai în vârstă, scoțând și publicații de calitate. Expoziția care era atunci, pe care am explorat-o după o scurtă discuție la o cafea în spațiul de locuit, mi s-a părut coerentă conceptual: o serie de obiecte realizate de Nicolas Grospierre, pe modelul unei structuri de pe coperta unei cărți de Sigfried Giedion, cu o dedicație de Krystyn Jarnuszkiewicz adresată lui, în mai multe medii, de la 3D la plat, sau combinații de cele două, experimentând cu absența, întorcându-se spre trecut (într-o cutie piramidală se puteau vedea proiectate fotografii de arhivă ale fragilelor sculpturi din metal ale lui Krystyn Jarnuszkiewicz).

Într-o viitoare rezidență vom încerca să explorăm mai mult periferia artistică a unei țări, care, cel puțin în Polonia, e foarte activă (un ecou al acelei descentralizări menționate anterior poate). Am văzut ce am putut în Katowice și Cracovia în doar două zile. Am ajuns în Katowice și ne-am dus direct la Galeria Szara, care fusese transformată de grupul Potencja (fondat de trei tineri pictori din Cracovia: Karolina Jabłońska, Tomasz Kręcicki și Cyryl Polaczek) într-un mic cinema, cu nelipsitele mașină de popcorn, afișe și trailere rulând pe un ecran. Potencja este absolut independentă, ne-afiliată, cu propriul lor spațiu, statut care se reflectă din plin în filmele lor. De asemenea, niciunul din ei nu are pregătire formală în film. Însă „experimental” e o etichetă mult prea vagă. Majoritatea filmelor lor (care sunt chiar proiectate cu pauze de publicitate și trailere) sunt în principiu narative, dând dovadă de o sinceritate dezarmantă în umorul și dubioșenia lor, cu look-ul de film, buget redus, atât în calitatea imaginii cât și în tehnică, fiind un farmec suplimentar. Tropii Hollywoodieni apar frecvent, în forme hiperbolizate (misiunea spațială comunicată direct de președinte, devenită tentativă de asasinare, rechinul ucigaș care vânează tineri etc.), mai mult pentru efectul comic, neurmărindu-se o critică. Ca să nu mai ocolim adevărul, chiar și neînțelegând niciun cuvând, mi s-au părut hilare. Interstelaż a fost pentru mine cel mai interesant din punct de vedere stilistic. Acesta e conceput ca trei monologuri ale unor creaturi extraterestre, primele două vorbind despre rasa de extratereștri numiți în cultura pop Greys (ca acela căruia i se face autopsia în acea celebră filmare). Filmul face de asemenea referire la o expoziție precedentă cu același titlu, în care erau prezente o copie a extraterestrului de la Roswell, un set-up VR și o serie de interviuri false despre contactul cu extratereștri. În filmul din expoziția curentă, neclaritatea imaginii (faptul că nici nu vezi în întregime primele două arătări), vocile distorsionate și zgomotele din fundal creează o atmosferă bună pentru orice film horror de calitate. Iar într-o altă cameră zace împrăștiată recuzita: biroul președintelui, cu un ecran verde în spate, capul rechinului, o rață radioactivă văzută într-un trailer, un buștean malefic cu o limbă atașată printr-un cui și chiar și acel Grey din expoziția Interstelaż.

Am vizitat și galeria Potencja din Cracovia ziua următoare, unde am fost întâmpinați de Tomasz Kręcicki. Am văzut expuse niște fotografii alb-negru ale unei tinere artiste pe nume Ela Polkowska, pure experimente vizuale necesare în dezvoltarea unui stil personal, similare în austeritatea lor cu seria de fotografii ale lui Paweł Dudziak, cochetând cu abstractul și minimalul, expuse la Henryk. Henryk este o galerie comercială aproape de centrul Cracoviei, dirijată de tânărul și energeticul Aleksander Celusta, care reușește să se mențină la suprafață organizând și cursuri de artă plastică (în principiu pentru cei ce vor să se pregătească pentru admiterea la academie), deoarece, mi s-a spus, Cracovia încă nu și-a dezvoltat o bază de colecționari stabilă, iar autoritățile locale nu plasează proiectele de artă contemporană prea sus pe lista lor de priorități, astfel că directorii de galerii caută mereu surse alternative de venit pentru a compensa. Poate tineri colecționari cool precum Michał Borowik, vor crea o clasă de colecționari și investitori casual, care să ducă la o descentralizare mai pronunțată. Pentru că tot vorbeam de a rămâne la suprafață, aș vrea să mai menționez galerie Widna, spațiul artistic și curatorial al Museolab (Michał Bratko and Kinga Nowak), care produce caiete de schițe, precum și cărți de artist – una care mi-a plăcut mult a fost rezultatul cercetării în Austria a lui Michał Zawada a fenomenului german numit Mensur, un tip de scrimă practicat în societățile studențești masculine, unde rezultatul dezirabil e primirea unei cicatrici pe față, care devine un simbol de statut, cartea fiind parte context istoric, parte eseu și parte lucrări inspirate de Mensur.

Instituțiile mai mari pe care le-am vizitat în cele două orașe (Muzeul Sileziei în Katowice și galeria Bunkier și MOCAK din Cracovia) au avut în mare parte expoziții bine finanțate și organizate. Muzeul din Katowice cuprindea un spațiu expozițional pentru artă modernă și contemporană (lucrări disparate de mulți artiști celebri, aranjate într-o ordine vag cronologică, însă scoase din context și prezentate fără informații istorice sau o poveste care să le lege, o consecință a însăși naturii eclectice a colecției, dar și a lipsei inițiativei curatoriale, făcându-mă să mă întreb cum ar putea fi oare valorificată), o expoziție istorică densă, bine tehnologizată și cu numeroase obiecte de colecție din istoria zonei și mai multe expoziții temporare. Iar în Bunkier erau expuse lucrări din celebra serie a Marthei Rosler, Bringing the War Home, într-o expoziție intitulată The War from Here, împreună cu fotografii de Lisa Barnard, Nina Berman, Monica Haller și Sophie Ristelhueber, precum și o serie de mărturii tipărite într-o serie de Monica Haller, toate documentând impactul războiului asupra celor direct și indirect implicați.

Și aș putea continua să adaug nume și locuri și tot nu ne-am putea apropia de o relatare a experienței poloneze autentice, un răspuns definitiv la întrebarea „cum e acolo?” Am oferit însă o expunere pe larg și în detaliu a contextului în care am fost introdus. Am luat contact cu o scenă tînără coezivă, înfruntând probleme cu care artiștii români sunt familiari, deși mai puțin proeminente uneori, precum și cu o serie de chestiuni locale, abordate nu atât într-o manieră deschis-politică, cât într-una care mizează pe eforturi constructive, în vederea constituirii de comunități și împingerii barierelor simbolice, iar, unde revoluția nu mai poate fi concepută în sensul tradițional, atunci poate, luându-ne după Ernst Bloch, tacticile escapiste pot fi un prim-pas spre schimbarea socială.

Rezidența lui Rareș în Polonia a fost posibilă cu sprijinul AFCN și ICR Varșovia.