Am fost timp de trei luni unul dintre performerii proiectului O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneția în 2013, atunci când Alexandra Pirici și Manuel Pelmuș au scurtcircuitat lumea artei cu performance-ul din Pavilionul României. Au fost trei luni de enduranță, de solicitare fizică, dar pline de laude și de întărire a încrederii în forțele artistice mioritice.

Se împlinește aproape un an de când cei doi au aflat că își vor reprezenta țara în cadrul Bienalei de la Veneția, decizie care avea să-i transforme într-unii dintre cei mai solicitați artiști români. Proiectele nu au încetat să curgă și umblă vorba prin oraș că la cât de ocupați sunt, cei doi artiști și-au angajat sosii care îi reprezintă pe la vernisajele autohtone.

Paul Dunca:  Cele mai recente lucrări ale voastre, cea prezentată la festivalul Playground în Leuven, Belgia și cea de la Van Abbemuseum, Eindhoven, Olanda au acelasi titlu – Public Collection -, dar sunt diferite în conformitate cu contextul respectiv. Ce reprezintă (pentru voi) acest titlu?

Alexandra Pirici: Defapt lucrarea din expoziția de la Van Abbemuseum se numește Public Collection of Modern Art și e o variantă a lucrării “Public Collection” construită pentru o propunere curatorială care vizează modernitatea și o perioadă de timp anume (1848-1989 și până în prezent). Altfel, structura inițială – Public Collection propune o colecție imaterială de lucrări care ni se par relevante, unele celebre, altele mai puțin cunoscute, dar care pot traversa istoria artei din momentul apariției muzeului ca instituție publică și ca spațiu de arhivare, historicizare și reflecție. Ne interesează ideea de “colecție” ca element constitutiv al conceptului de “muzeu” și propunem o variantă imaterială pentru un muzeu viitor.

Manuel Pelmuș: Lucrarea adresează muzeul ca și construcție istorică. Muzeul este o invenție relativ recentă. O invenție modernă, iar momentul în care colecțiile au devenit publice și accesibile unui public larg, reprezintă un moment important pentru societate, în general. Lucrarea noastră propune posibilitatea unei colecții imateriale. Muzeul a fost și este în continuare un loc în care se colecționează și se pun în circulație, în principal, obiecte materiale. Tipul ăsta de muzeu reprezintă într-un fel societatea care l-a produs, adică o societate industrială care producea multe obiecte. Noi propunem ideea unei colecții imateriale, adică a unor obiecte care există doar atunci cand se materializează în acțiunile noastre.

Paul Dunca: Povestiți-mi puțin despre procesul de selecție al lucrărilor elaborate/enacted pentru cele două proiecte.

Alexandra Pirici: Am ales lucrări care ne plac și care ni se par relevante. Bineînțeles că e o selecție subiectivă și bineînțeles că nu e și nici nu poate fi exhaustivă. Pentru Public Collection of Modern Art am ales, de exemplu, și multe manifeste – ca format ni se părea că reflecta foarte bine o anumită nevoie în epoca de a trasa direcții și de a te poziționa precis, împotriva a ceva sau pentru ceva, de la Manifestul Comunist la A Cyborg Manifesto al Donnei Haraway și Accelerate – A Manifesto for Accelerationist Politics scris in 2013.

Manuel Pelmuș : Am încercat să includem lucrări care au marcat momente importante în istoria artei sau în istorie în general. Dar și lucrări mai puțin cunoscute sau pe care le-am considerat noi a fi importante sau pe care am vrut să le aducem în prim plan… Am vrut și să amestecam diferite medii, de la medii tradiționale ca pictura și sculptura, la instalații și propuneri conceptuale sau video.

În cazul lucrării pentru Van Abbe, unde exista un cadru curatorial foarte bine definit care adresa modernitatea și modernismul, am răspuns prin a selecta multe lucrări realizate în perioada 1848-1989 care în opinia noastră reflectau promisiunile și contradicțiile proiectului modernist.

Paul Dunca: Practica voastră are pentru mine o mare doză de empowerment. Am senzația că pot să fiu/elaborez(enact) și eu marile lucrări de artă din marile muzee ale lumii prin simplu fapt că am un corp. Ce înseamnă pentru voi corpul uman la ora actuală?

Alexandra Pirici: Da, e foarte important un anumit proces de “de-scaling”, de a reduce scara, cumva, de a deconstrui monumentalul si de a-l măsura în corp uman. Nu e un demers antropocentric , e mai degrabă legat de intenția de a construi într-o altfel de estetică, de a investi în realitatea prezenței umane și de a lăsa în plan secundar, defapt, referința și “aura” ei. Pentru mine corpul uman e material inteligent și mă interesează în măsura în care poate produce o relație ambiguă între subiect și obiect și poate funcționa cumva între subiect și obiect.

Manuel Pelmuș: Ai dreptate. Faptul că transformăm cu ajutorul catorva corpuri lucrări din marile muzee ale lumii are și doza asta de empowerment la care te referi, în sensul că revendici istoria (claiming history). Aduci în prezent, dar intri și în tensiune cu istoria.  E un gest estetic, dar și foarte politic.

Paul Dunca: Să zicem că suntem în anul 2053 și că în majoritatea domeniilor corpul uman a fost înlocuit de roboți. V-ați putea gândi la înlocuirea performerilor din lucrările voastre cu androizi? De ce?

Alexandra Pirici: E o întrebare interesantă care a apărut și recent, într-o discuție despre cum ar putea fi achizionată lucrarea de către un muzeu și care ar fi parametrii în care ar putea funcționa pe viitor. Aș fi tentată să spun “da” dar cred că decizia ar depinde de situație: e important ce rol ar avea androizii în societate, dacă ar performa doar subordonat societății umane sau ar avea autonomie, ca A.I. M-ar interesa mai mult a doua variantă în care mașinile (sau unele mașini) sunt autonome, parte din natură-cultură, și au statut egal. În cazul ăsta cred că ar fi interesant de re-activat lucrarea cu cyborgi sau androizi.

Manuel Pelmuș: Am fost confruntați recent cu întrebarea asta. Dacă lucrarea va fi achizitionată, cât și ce fel de control poți avea asupra ei și a modului în care va fi prezentată într-un viitor îndepărtat dat fiind, în cazul nostru, că este o lucrare care există doar atunci când se materializează în corpurile unor (încă) oameni. Probabil că și curatorul din viitor ar fi tot robot, hehe. Aș fi curios cum ar arăta lucrarea într-un viitor post-uman, dar sunt prea multe variabile de luat în considerare în momentul ăsta că să risc un răspuns simplist.

Paul Dunca: Care sunt planurile voastre profesionale de viitor? Există ceva și pentru spațiul artistic românesc?Alexandra Pirici: Da, există planuri și pentru spațiul artistic românesc. Altfel lucrăm la mai multe proiecte, și împreună și separat. Prezentăm lucrarea Public Collection în alte câteva muzee și eu continui să lucrez și în spațiul public – o nouă lucrare ar fi un monument imaterial comisionat de Public Art Agency în Suedia.

Manuel Pelmuș: În România întotdeauna ai un proiect. Vom prezenta Public Collection în mai multe muzee în 2015 și vom începe și câteva proiecte noi legate tot de preocupările și lucrările noastre recente.