Andreea Dobrin este, după cum ea însăşi se prezintă, „graphic designer // ilustrator // artist (dar ordinea se schimba adeseori)”. Anul acesta realizează identitatea vizuală a celei de-a 4-a ediții a Pavilionului de Artă București – Art Safari. Trăieşte şi lucrează în Hamburg şi are propriul studio de grafică, Summerkid. Ce nu ştiam înainte de acest interviu este că Andreea este şi un narator admirabil, un soi de meddah autohton, care povesteşte însufleţit, cursiv şi amuzant.

Trebuie să mărturisesc că Andreea nu a vrut să pornim direct cu întrebările pe care i le-am pregătit. Încă de la începutul interviului ea m-a iscodit, curioasă să mă cunoască (deşi mă căutase oricum pe internet în prealabil), tot aşa cum un graphic designer tinde să-şi întoarcă pe toate feţele viitorul client pentru a-i oferi un veşmânt iscusit care să se plieze cât mai bine pe dimensiunile şi aspiraţiile lui singulare. Aşa că, până la urmă, interviul n-a mai fost interviu, ci a ajuns sa fie o discuţie firească între două persoane care au copilărit puţin în ultimii ani ai comunismului şi considerabil mai mult în anii ’90 şi s-au întâlnit acum să povestească cum li s-a brodat parcursul atât personal cât şi profesional pe acest schelet social comun.

Andreea, tu ai avut un parcurs profesional deosebit faţă de alţi artişti care îşi încep pregătirea foarte devreme, povestește-mi puțin despre itinerariul ăsta, mai ocolit, al tău.

Da, este un parcurs invers… Eu cred că până la urmă substanţa meseriei pe care o facem este producerea de imagine. Şi cred că dacă îţi povestesc despre asta şi parcursul ei in diversele etape ale vieţii mele o să vezi că de fapt producerea de imagine m-a preocupat tot timpul. Am fost supusă, poate, unor contexte diferite faţă de parcursul pe care îl are în mod normal un artist dar, până la urmă, cred că am ajuns în acelaşi punct…

Ca orice copil, desenam și ce îmi aduc cel mai bine aminte este impactul pe care l-au avut după revoluţie reclamele de la TV şi faptul că una dintre metodele preferate de joacă era să desenez sloganurile şi asta era o preocupare specifică pentru grafică… Mama era profesoară de gimnastică ritmică şi cred că una din primele imagini pe care le am în minte este imaginea Nadiei la mama în vestiar, imagine emblematică pentru copiii anilor’80. Ca orice copil uşor privilegiat, am fost dată la tot felul de activităţi, mai puţin la desen. De la patru ani gimnastică ritmică şi de la şase ani cursuri de vioară. Pe la 12 ani când răsare primul firicel de manifestare independentă şi de voinţă proprie am spus că vreau sa le abandonez pe toate astea şi că vreau să fac desen. Am început să mă duc la nişte cursuri pentru copii care se ţineau la liceul de artă din Piteşti, pentru că din Piteşti sunt eu, cursuri care îmi plăceau enorm şi nu se comparau cu nimic din ceea ce făcusem anterior. Când a venit momentul intrării la liceu: „Dragi părinţi, eu vreau să dau la liceul de artă!”, iar dragii mei părinţi au spus: „Scoate-ţi prostiile astea din cap, trebuie să te apuci de ceva serios, dai frumos la un liceu de real.”

Si părinţii tăi au spus categoric „nu” unei profesii în artă? Nu putea fi vorba despre aşa ceva nici măcar într-un viitor improbabil, după ce făceai o facultate „serioasă”?

Nu prea exista aşteptarea asta, aşteptarea era să îţi găseşti job şi să începi să produci bani. Dar nu îi învinovăţesc, pentru că până la urmă experienţa asta a fost spre bine şi mi-a oferit o altă perspectivă… Ideea e ca de acolo s-a cam terminat, adică parcursul meu a intrat într-o inerţie. Şi am mers cu inerţia asta până la facultate, până prin anul 2 sau 3, şi când nu prea părea să se mai întâmple nimic, a apărut cursul acesta care mi-a schimbat viaţa, pentru ca ar fi trebuit să fie un curs despre web-design si am apucat această uşiţă ca singura cale de a mă reîntoarce un pic la ceea ce înseamnă a produce imagine… La acest curs era un lector căruia i-am arătat nişte imagini pe care le-am făcut pe calculator şi întrebarea mea a fost: „Aş putea să trăiesc făcând asta?” şi el mi-a spus foarte sigur: „DA”. Răspunsul ăsta mi-a dat un sens şi sensul a fost că am învățat graphic design de una singură, ca foarte mulţi oameni în momentul acela (*este vorba despre începutul anilor 2000), pentru că se suprapunea cu boom-ul internetului, pentru că se suprapunea cu o liberalizare a felului în care oamenii produceau imagini, pentru că se suprapunea cu o ofertă de joburi care creştea în agenţiile de publicitate, fără să fie neapărat nevoie de o facultate specializată – şi cam asta a fost intrarea. Am început să lucrez în agenţii de publicitate, iar felul în care produceam eu imagini era unul mimetic. Învăţasem nişte programe de grafică de una singură, mă uitam foarte multe pe ce făceau alţii şi încercam să reproduc, iar peste asta veneau cerinţele clienţilor sau ale oamenilor cu care lucram. Am făcut asta câţiva ani de zile şi am ajuns într-o zonă foarte bună de confort financiar Însă mie chiar îmi place grafica, întotdeauna am iubit-o, îmi place să produc imagini şi îmi dădeam seama că îmi lipseşte desenul. Un an de zile m-am pregătit pentru facultatea de arte, m-am chinuit puţin, lucram la birou uneori peste opt ore, noaptea desenam, şi am reuşit să intru printre ultimii la grafică la UNArte.

La facultate am avut marele noroc sa intru la clasa profesoarei Carmen Apetrei, ceea care a fost pur și simplu game changer pentru mine. Aşteptarea mea înainte de a intra la facultate era una foarte mică, aceea de a deveni un graphic designer care să ştie şi să deseneze. Dar s-a întâmplat mult mai mult decât atât… Mă gândeam că sunt foarte în urmă, colegii mei făcuseră desen dintr-a 5-a.

Asta te-a făcut cumva mai ambițioasă?

Nu s-a pus problema asta pentru ca nu era vorba de a ne compara, oamenii sunt așa de diferiţi că nu are rost sa îi compari, la început exista un clasament dar a ajuns sa conteze foarte puțin. Primul lucru pe care ni l-a spus Carmen a fost: „Uitați tot ce ați învăţat!”, deci a fost perfect pentru că eu nu aveam ce să uit, eu aveam cel mai puțin de șters. Ne-a dat foarte multă libertate. Nu existau aşteptări ca toata lumea să facă într-un anume fel. Fiecare avea ceva particular care putea fi îmbogăţit. Despre asta a fost vorba, nu am perceput-o ca o pe o competiție. În final pot doar să concluzionez că la facultate nu înveți doar să desenezi şi să transpui o idee în imagine, înveți să gândești cum să produci o imagine.

Ţi se pare că pregătirea ta anterioară ti-a oferit o structură de gândire diferită faţa de cea pe care ai dobândit-o în facultatea de artă? Pentru că dacă începi să gândeşti diferit când intri în acea educaţie artistică formală, atunci îmi închipui că existau structuri de gândire distincte, obţinute din pregătiri formale anterioare; au fost acestea un avantaj pentru tine?

E posibil… e posibil să fie şi faptul că nu m-au speriat cursurile teoretice şi cantitatea de informaţie pe care o aveam de învăţat. La ASE citeam cărți mult mai groase, din punctul asta de vedere poate îmi era mult mai ușor să structurez. S-a adăugat şi obişnuinţa de a respecta un deadline şi de a munci, etica muncii care se învață la locul de muncă, iar eu aveam şi experienţa asta.

Experiența ta efectivă în agenții…

Da, dar nu doar asta e diferit, e posibil ca eu să fi fost diferită şi dacă aş fi făcut facultatea de arte în 2000 când aş fi fost la prima facultate, pentru că era un context diferit, cred că profesorii de la UNAarte erau diferiţi, cred că studenţii erau diferiţi, faţă de cei cu 10 ani mai târziu şi atunci nu regret ca am avut experienţa asta mai târziu, cum nu regret nicio informaţie anterioară care nu avea legătură propriu-zisă cu arta. În ultimul an am avut o bursă Erasmus la facultatea de arte din Leipzig, Hochschule für Grafik und Buchkunst se numeşte, mai exact, adică grafică şi arta cărţii. Mi-a plăcut enorm acolo şi mi sa părut că a fost o experienţă pe care am apucat-o cu ambele mâini. Eram toata ziua în atelierele lor de imprimat, de serigrafie, de xilogravură. Şi, din nou, așteptările pe care le ai într-o școală nouă sunt foarte diferite de ce ajunge să se întâmple efectiv acolo. De exemplu: am făcut un curs de tipography unde ce făceam era pur şi simplu să vorbim ore în şir.

Despre ce vorbeaţi?

Profesorul avea un pachet de cărți pe care ni-l făcuse special, îl găseai la biblioteca de acolo. Tema generală era de identitate, dar ce am ajuns noi să facem a fost să vorbim despre arme. Profesorul ne-a povestit tot felul de lucruri, de la cum era el tânăr în Berlin până la gangsteri în anii ’20-’30 . Până la urmă a ajuns să fie o temă de grafică şi de identitate grafică dar într-un alt fel, doar din discuții.

Și prin discuţiile astea a ajuns să vă intereseze şi să vă puneți tot sufletul în ceea ce aţi făcut pentru că metoda era una foarte antrenantă.

Nu se punea problema că nu eram interesaţi, toată lumea era foarte interesată de la început. Nu eram toţi studenţi Erasmus, colegii mei îşi cunoşteau profesorul şi deci ştiau ca abordarea nu va fi una clasică.

Aşa sunt în general profesorii acolo, aşa e şcoala lor, nu? Sau profesorul respectiv era un caz singular?

Cred ca aşa e şcoala care se mândrește că e mai diferită de alte universități din Germania, dar cred că în general toate sunt mai diferite. De exemplu mi-a povestit o fată în ce a constat examenul lor de intrare la facultate: li s-a dat să îşi deseneze pantofii unii altora, aşa că totul ajungea să fie o exprimare foarte liberă a creativităţii.

Şi probabil că în fiecare an e o temă diferită aşa că nu ştii la ce să te aştepţi.

Da, cu siguranţă. E şi o şcoală micuţă, ajungi să te intersectezi uşor cu studenţi de la alte specialităţi, la UNArte asta nu s-a întâmplat aşa des.

Se încurajează deci interacţiunea între studenţi de specializări distincte.

Cursurile sunt făcute în aşa fel încât nu ai încotro, iar grupurile sunt mult mai mici, ești forțat să lucrezi împreună cu ceilalţi. Şi ce mi s-a mai părut interesant a fost că aveau o ușurința extraordinară de a expune.

Acum locuieşti în Hamburg, cum e acolo?

De când am fost în Germania cu bursa aceasta am fost foarte hotărâtă că vreau să mă întorc pentru ca îmi place foarte mult ceea ce se întâmplă aici legat de grafică. Şi aici mi-am găsit o liniște creativă. În România nu reușeam acest lucru. Mi se părea că m-am întors la un zgomot atunci când m-am întors din Germania. Hamburgul e un oraș superb, este foarte verde, este plăcut de locuit în el, nu este atât de mult trafic, sunt foarte multe biciclete. Partea care ţine de aspectul organizatoric sau fiscal este mai stabilă si poate că astea toate adunate îmi dau liniștea de care vorbesc.

Personalitatea din lucrările tale, care mi se pare foarte bine conturată, ai început să o capeți după ce ai fost în Germania cu Erasmus, sau o aveai de dinainte, din timpul facultăţii?

E dificil de spus, perioada anterioara Germaniei a fost una de studiu, cu lucrări destul de școlărești, care nu semănau cu ce fac eu acum. Licența a fost primul proiect de lungă durată unde am dezvoltat mai mult din personalitatea despre care vorbești tu.

Pentru licență am făcut două proiecte de carte si un filmuleț animat în care a fost vorba despre momentul revoluției. Proiectul de carte se numea My revolution şi alterna desenele mele, pe care mama le-a păstrat, de la 6, 7 sau 8 ani și culminau chiar cu revoluţia pentru că asta ni s-a dat să facem la şcoală. Înainte de revoluţie ni se dădeau temele clasice: Recolta, Bogăţiile ţării, 1 Mai, etc. Şi imediat după revoluţie, după vacanţa de iarnă care a fost fabulos de lungă atunci, a venit tovarăşa învăţătoare şi foarte liniştită ne-a zis „Acum să desenăm revoluţia.” Mi s-a părut interesant să alternez imaginile astea cu nişte realităţi curente fără să fie critice neapărat, ci numai observaţionale. Filmuleţul era despre ultimul discurs al lui Ceauşescu, asta pentru că era una din puţinele amintiri foarte clare de atunci, cred că am şi plâns dar nu de frică, ci pentru că cred că i-am simţit lui frica, mi-a fost milă pur şi simplu…

Şi eu am asistat la revoluţie la televizor ca şi tine, dar nu îmi aduc aminte aşa bine discursul, ce m-a impresionat a fost împuşcarea lui – iar dacă e să spun că ceva din revoluţie a rămas în mine, ca artist, este episodul acela şi poate din cauza asta în lucrările mele se simte o anumită angoasă, în vreme ce la tine în lucrări nu e niciodată ceva greoi. Nu priveşti lucrurile cu detaşare însă cu mai mult… pot să spun umor?

Da, poţi să spui, asta şi urmăresc într-un mod foarte conştient prin imagini, prin culori, tonul e important, putem să spunem acelaşi lucru dar pe tonuri diferite şi asta schimbă totul.

Si Ţică cine este?

Țică era interviul pe care cineva de la Institutul de Folclor l-a luat bunicilor mei şi altora despre ce au făcut când au auzit că a căzut Ceauşescu. Bunica mea era creatoare si cântăreață amatoare de muzică populară si tataie Ţică era cioban şi trăiau o viaţă simplă la munte. Găsind interviul în engleză mi s-a părut foarte amuzant pentru că am auzit-o pe mamaie vorbind în limba engleză, inclusiv „Ceaușescu has fallen” nu ar fi zis bunica niciodată aşa ceva. Poate doar mie mi s-a părut amuzant dar oricum am simţit nevoia să fac asta pentru că bunica murise de doi ani de zile şi a fost ca o revărsare personala. De fapt, în multe dintre proiectele personale iau o bucăţică din mine, e ceva terapeutic.

Ioana Ciocan mi-a văzut lucrarea de licență şi pentru că în anul acela ea avea un proiect care se numea „După 25 de ani”, a considerat că aş putea face parte din el. Ea este cea care mi-a organizat prima expoziție personală, care a preluat o parte din proiectul de licență şi pe care l-am dezvoltat împreună în august 2014 la Magheru One.

Povestește-mi puțin, cu ocazia asta, şi despre experienţa la Art Safari.

Ioana m-a redescoperit cu ilustrațiile pe care am început să le inventez anul trecut pentru studioul meu de grafică. Ceea ce m-am gândit sa fac eu cu studioul meu de grafică este un tip de grafică de autor care să aibă aplicabilitate – asta o găsești foarte simplu numind-o ilustrație. Deci oficial sunt ilustratoare de anul trecut de când mi-am deschis acest studio, din luna iunie. De atunci am tot promovat asta cu oarecare rezultate. De fapt consider că e un alt limbaj vizual şi îmi place foarte mult să inventez limbaje vizuale. Nu sunt omul unui singur limbaj vizual şi este interesant să te gândești la el chiar ca la o limba străină pe care o înveţi singur – la început ești stângaci şi îți ies niște lucruri ciudate, după care începi să o mânuiești foarte bine, iar apoi poţi să faci chiar mici poezii cu ea. Deci limbajul cel mai recent, care e foarte ilustrativ, i-a trezit interesul Ioanei si așa am ajuns să fac identitatea vizuală pentru Art Safari. Ce a fost foarte frumos la proiectul ăsta este că Ioana nu e un client obișnuit care vine la studio și are necesități foarte clar prestabilite. Ea mi-a dat libertate totală să mă gândesc cum aş face. După ce am făcut ilustrațiile inițiale, ele au avut aplicabilitate în bannere, va exista un catalog, mici animații. Ne ajută și Mircea Popescu, pentru că este foarte mult de lucru.

În ilustraţiile pentru Art Safari ai prezentat diverse moduri în care se poate interacţiona cu arta chiar şi pentru cei care nu au neapărat contact cu domeniul artistic. Este publicul din România, comparativ cu cel din Germania, dornic să interacţioneze cu scena artistică, este el dispus să dea banii pe bilet ca să vadă o expoziție de artă?

Eu cred că da, mai ales că am văzut că fenomenul creşte. E nevoie numai de mai mult timp şi mai mult exerciţiu, asta-i tot.

Să tragem o concluzie despre parcursul tău…

O concluzie este că iubesc grafica, sunt un om de grafică și ideal este să fac asta și la 80 de ani la fel ca Milton Glaser. Milton Glaser este graphic desinger-ul meu preferat, mai ales pentru că a avut şi o pregătire în artă și asta s-a văzut întotdeauna; adică un American graphic designer get-beget… e adevărat că a fost şi alt context: în anii ’70 se făcea alt tip de graphic design pentru că tehnica era alta, pentru că lumea era alta, dar și faptul că a avut perspective diferite a fost important, cred că asta ajută foarte mult…

Textul este rezultatul unei serii de discuții pe Skype care a avut loc în luna aprilie 2017.