De miercuri până sâmbătă, la ora 12, o iau spre Galeria Suprainfinit, unde în prezent lucrez ca asistent curatorial. Fac 15 minute de acasă, sub cerul Bucureștiului, tot mai gri în iarnă, prin cartierul animat pe-care-doamne-cât-de-bine-îl-știu, printre piețe ce dau pe afară de emoție și colțuri de stradă. Trec pe lângă structurile de beton ale parcului Mântuleasa, pe lângă statuia lui Eliade – ca întotdeauna, decorată cu porumbei cu un strat gros de găinaț –, și ajung la Suprainfinit. Acum, mâinile mele stângace deja au deprins combinația de mișcări ce trebuie făcută pentru a descuia ușa galeriei. Dar, de la deschiderea expoziției Apparatus 22, Of Pleasure: The Learnings and Strange Fortunes of Atletica Ideal din a doua jumătate a lui noiembrie, ritualul de dimineață nu mi se încheie fără câteva gesturi contemplative.

Mișcările sunt provocate de perdeaua lucioasă din bandă magnetică VHS, parte a instalației The Owls Are Not What They Seem, atârnată acum la ușă și utilizată pentru a despărți/reuni infinitele puncte de intrare-ieșire ale expoziției, producând o stare neobișnuită de intimitate. Vântul suflă afară fâșiile benzilor de casetă, ce mă face să mă întreb dacă ar trebui să le bag sau nu înapoi înăuntru, dacă să îmblânzesc SUPRAINFINIT, universul queer utopic al Apparatus 22, sau să îl las liber, să contamineze dihotomia dintre spațiul public și cel privat. Indiferent de efortul uman, benzile zburătoare rămân măcar în parte  de nestăpânit.

Lucrările au un efect dezorientant chiar și în interiorul galeriei. Traiectoria pe care m-am obișnuit să o am în spațiul principal de expunere și spre birou a fost deraiată, atenția îmi e distrasă de estetica kinky și de multiplele texturi mobilizate pentru a o forma: de la benzi magnetice la neoane, de la steaguri din piele deconstruite la siluete goth de păsări. Pornesc lucrările video. Locuitoarea temporară a spațiului, Atletica Ideal, o mașină A.I. în căutarea iubirii și a plăcerii, imaginată de membrii actuali ai colectivului, mă forțează din nou să mă gândesc – în contextul neobișnuit al muncii diurne de birou – la limitele impuse sexualității de concepțiile Naturalului[1].

Într-un articol din 2018 publicat în Tate Papers, artista Amba Sayal-Bennett explorează felurile în care practicile corporale [embodied] ar putea aduce informații utile istoriei, teoriei și criticii artei[2]. În acel text, Sayal-Bennett critică epistemologia ce deseori le ghidează pe cele trei, ce separă reprezentările de experiențele trăite și de practicile artistice în sine. Într-o direcție asemănătoare , observațiile din acest articol sunt concepute ca o încercare situată de a scrie auto-teoretic și auto-etnografic despre expoziția Apparatus 22 din Galeria Suprainfinit, din perspectiva mea (diferențială) de custode al expoziției. În prima lună a expoziției, galeria a fost transformată în spațiu al reflecției personale și al speculațiilor despre capacitatea practicilor queer artistice de a inspira anumite reimaginări politice. Articolul se încheie cu un poem pe care l-am scris pornind de la instalația skeleton of lightbox (2022), unul din multe aspecte ale expoziției ce și-au făcut loc inconștient în gânduri, rutine, vise.

Expoziția solo Of Pleasure: The Learnings and Strange Fortunes of Atletica Ideal, găzduită de galeria Suprainfinit, poate fi vizitată până pe 4 februarie 2023. În cadrul ei sunt expuse 20 de lucrări ale colectivului, majoritatea produse in situ, instalații ce se trag din practicile cristalizate de Apparatus 22 în ultimii șapte ani: „experimente de lungă durată […] de a transforma cercetarea artistică despre viitor ~ necunoscut ~utopie în narațiuni complexe, prin prelucrarea pielii în forme sculpturale magice~viscerale~kink, despre intensitatea hiperbolică și sensibilitatea queer imprimate perspectivelor ce ar putea fi incluse în sfera science-fiction.”

01 Materialele utopice

În săptămâna dinaintea deschiderii, galeria devine un studio animat, în care membrii colectivului își unesc forțele cu tehnicienii ca să dea viață expoziției. Mă aflu aici, atât ca martoră, cât ca ajutor, și ce rămâne cel mai puternic cu mine este efortul supra-coordonat al artiștilor pentru a aduce multiplele materiale și medii ale Of Pleasure împreună, prin cusutul bucăților de piele, prin asamblarea instalațiilor-totem din lemn și fier, prin variantele textelor de expoziție, practici discursive în care auctorialitatea se dizolvă. Pentru mine, persoană ce se chinuie cu planificarea motrică și care își petrece mare parte din timp cu scrisul, este minunat să văd că mediul de lucru al grupului e un spațiu safe, în care creația este privită ca un mod prin care te eliberezi din constrângerile textualului. Chiar dacă Suprainfinitul conceput de Apparatus 22 ar putea fi ușor descris prin ceea ce Jose Esteban Munoz[3] numea utopie concretă – „relațională față de luptele situate istoric” –, ca martoră a creării sale, îmi vine să privesc ‘utopia’ drept o țesătură [entangling] necesară între a face și a gândi. Mă gândesc la materialele folosite în acest proces al transcenderii și transfigurării radicale a realului. Care sunt texturile, mirosurile, țesăturile unei revoluții queer?

02 Tuturor petrecerilor interioare

Aștept vernisajul pentru a privi pe bune expoziția. Intrând, galeria s-a transformat încă o dată, din spațiul de lucru agitat, într-o cameră seducătoare, sub neoane alb-roșii, scufundată în atmosferă rave. Chiar și fără bpm-ul rapid pe care îl au ritmurile nopții în club, e aceeași reflecție, ca o transă, pe care Of Pleasure mi-o induce. Expoziția îmi vorbește imediat – în felul în care și rave-urile queer o făceau – despre disidența genului și acceptarea corpului, despre un contra-public în care socialul abjectat ca anormal și deviant poate fi explorat și performat cu adevărat. Instalațiile aranjate asimetric oferă un efect difractat privirii, punctul central al atenției nu rămân pereții galeriei, ci infinitele labirinturi vizuale de lumină și întuneric, ce se nasc cu ajutorul (anti)perdelei din bandă VHS, ascunzând sau făcând vizibile diverse grupuri de vizitatori prinși în conversații. Obiecte obișnuite, cadre de pat, colivii, geci din piele, mănuși, steaguri sau șei de bicicletă, desprinse din funcțiile lor uzuale, devin instrumente de queerificare ce mai degrabă deranjează ordinea socială a lucrurilor, decât să o facă mai familiară[4]. Observ oameni pe care îi știu, sau despre care știu, la deschidere, însă prezența lor îmi e stranie, de parcă instalația i-a dislocat din lanțul social semantic pe care, până acum, îl avusesem conectat în creier.

Ce mă atrage la fel de mult în timpul vernisajului este felul în care forma și narațiunea  se împreunează. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât realizez de ce misiunea lui Atletica Ideal de a căuta dragostei se întâmplă în acest univers specific. Învăluirea în kink dă naștere unui context afectiv ce permite reflecția la ce Dragoș Olea, membru Apparatus 22, a descris în mai multe ocazii drept mindfuck – AI-uri ca ființe sexuale, făcând chiar sex cu lucrările de artă. Referindu-se la anumite subculturi BDSM, Mel Y. Chen înțelege folosirea lanțurilor de câini și a altor „recuzite pentru animale” atât ca parte în construcția unor relații de putere complexe, cât și ca „un simț senzual al animației”[5]. Atunci când kink-ul și AI-ul se queerifică unul pe celălalt în SUPRAINFINIT, mă obligă să văd sexualitatea mai presus de tărâmul animației biologice, într-un cyberspațiu-devenit-material în care sexualitatea și plăcerea țin de fantezie, de posibilitățile viitoare și de extinderea lor, mai degrabă decât de interacțiuni din trecut/prezent.

03 Sonorizări

Zilele trec, odată ce mă obișnuiesc cu lucrările vizuale ale expoziției, sunetele ei îmi populează tot mai tare gândurile. Cum lucrez în biroul din spate, aud perfect cele două canale audio din lucrările Sex Tape VIII și Sex Tape III. Cu fiecare zi, se naște un nou amestec între cele două, în funcție de cât de tare dau volumul sau cât de repede mă mișc de la un ecran la altul să apăs ‘play’. Uneori, dacă nu sunt vizitatori, le opresc sonorul, dar de obicei aleg să nu. Încep, fără să vreau, să le memorez versurile. „I wanna crack your universe a little wider”, din Sex Tape VIII, ajunge, fără a-mi propune, să îmi cânte din nou și din nou în cap cât timp îmi văd de treburi de-a lungul zilei, indiferent dacă mă aflu sau nu în prezența sonică a video-urilor. În timp ce interacțiunea cu Sex Tape VIII devine rutină, intensitatea incalificabilă a versurilor îmi penetrează mintea până la fixare[6], dezvoltând un sens conștient. „I wanna crack your universe a little wider” devine un motto pentru propriile mele explorări de gen—I crack former selves to find new embryos of Maria.

Deși nu a fost prima reîntâlnire zilnică cu o expoziție care să-mi producă emoții tot mai viscerale, Of Pleasure și universul crăpat [cracked universe] al Sex Tape VIII m-au făcut să percep arta și publicul ei în termeni de timp. Întâlnirile din galerie între vizitatori și lucrările expuse poartă un fel de efemeritate; sunt experiențe scurte durațional ce pot face, la nivel afectiv, din obiectele de artă ceva extrem de diferit de materialele vieții de zi cu zi. Pentru cineva ce lucrează într-o galerie sau un muzeu, timpul trăit în lumea expozițiilor încâlcește [entangles] temporalitățile lente ale cotidianului și calitățile extraordinare ale obiectelor de artă, făcându-te, progresiv, să îți apropriezi – sau să îți înstrăinezi mai tare – vocabularul lor nefamiliar. Lucrările de artă acumulează sensuri ce derivă treptat din afect, din intensități repetate și variate; devin plurale și personale, alunecă între conștient și inconștient.

04 Articulând monstruosul Eu

Atletica Ideal devine prezentă în gândurile de zi cu zi, și nu doar datorită efectelor sonice ale expoziției. Mă intrigă ca figurație cyborg a posibilităților queer și feministe. O citesc pe Atletica Ideal prin prisma cercetării mele anterioare pe tema monstruozității și, mai ales, prin portretul robotului AI, Ava, din Ex Machina lui Alex Garland (2014). În film, Ava este programată de creatorul bărbat, Nathan,  CEO și fost copil-geniu, să fie un subiect feminin docil și heterosexual, croită după gusturile și dorințele noului recrut, Caleb. Deși Ava reușește să evadeze din centrul de cercetare al lui Nathan și, simbolic, din logica patriarhală a captivității, plecarea ei depinde de relația exploatatoare și ierarhică cu robotul rasializat al lui Nathan, Kyoko, puternic sexualizată și lipsită de voce. Deși corporalitatea lui Atletica Ideal seamănă cu cea a unei femei în Sex Tape VIII, reprezentările îi sunt deformate până la fluiditate. Mai degrabă decât să reproducă ierarhiile existente din interiorul conceptului de ‘umanitate’[7], Atletica Ideal mă ghidează spre noi și necunoscute domenii ale trupului și emoției, prefăcând în bizar ce în general este opresiv și supus normativului. Din perspectiva iubirii și a dorinței, emoțiile pe care Ava le exprimă o ajută să își comploteze scăparea, replicând tropul AI-urilor raționale matematic – și paradoxal „sălbatice”. În contrast cu ea, drumul pe care Atletica se află în a deveni-om, pentru care învață limba iubirii, nu o îndreaptă către un Celălalt om pe post de partener și care, în consecință, să o contamineze cu „umanitate”, ci îi deschide lumea nedescoperită a raportului sexual dintre AI și artă.

Interesul meu teoretic pentru monștri, în special pentru cyborgi, își are rădăcinile în eliberarea emoțională pe care hibriditatea lor mi-o provoacă. Cum gândesc eu, situarea între om și mașină permite evitarea narațiunilor sociale și a bio-normelor, deschiderea modurilor de exprimare care să provoace formele convenționale ale existenței. Atmosfera din Of Pleasure nu doar cultivă narațiuni ale dorinței queer și nonumane – simultan, ea constituie desfășurarea unei povești care celebrează experiențe neurodiverse. În About the curious digressions of Atletica Ideal. A report, episod al seriei audio tip radio THE CONTINUUM BROADCAST, în care Atletica a fost prima oară prezentată, felul în care își descrie călătoria îmi amintește de greutățile neurodivergente în a regla emoțiile după forme social acceptate: “Am făcut totul să mă scufund în acele definiții și descrieri ale iubirii și plăcerii. Am sperat ca într-o zi ceva să se dezvolte în mine: crud, înfiorător, uleios și hrănitor, derutant și de nestăpânit.” Sex Tape VIII, întâlnirea dintre Atletica și The  Scream, este în parte un răspuns însemnărilor lui Edvard Munch, recent descoperite pe pânza tabloului: „doar un nebun ar fi putut să îl picteze”. În loc de a îmblânzi corpul deformat de nebunie, așa cum ar fi făcut-o un subiect fidel misiunii progresului modern, Atletica își propune să fie „icoana privată” a consternării provocate de structurile opresive ale sanitarului.

07 Poem unei instalații de artă

în vis eram
skeleton of lightbox
pluteam
peste
Nucleul familial
o particulă
din metal fin
strălucind
deasupra
depozitului alb
neuroni ambientali
pentru
acceptare

[1] Amba Sayal-Bennett, Diffractive Analysis: Embodied Encounters in Contemporary Artistic Video Practice, Tate Papers, 2018.

[2] Jack Halberstam, Wild Things: The Disorder of Desire, Duke University Press, 2020, p. 6.

[3] José Esteban Muñoz, Cruising Utopia: The Then and There of Queer Futurity, New York University Press, 2009, p. 3.

[4] Sarah Ahmed, Queer Phenomenology: Orientations, Objects, Other, Duke University Press, 2006, p. 560.

[5] Mel Y. Chen, Animacies: Biopolitics, Racial Mattering, and Queer Affect, Duke University Press, 2012, p. 105.

[6] Brian Massumi, The Autonomy of Affect, Cultural Critique, University of Minnesota Press, 1995.

[7] Neda Atanasoski and Kalindi Vora, Surrogate Humanity: Race, Robots, and the Politics of Technological Futures, Duke University Press, 2019.

Traducere de Mircea Andrei Florea