În 2014 am văzut apărând câteva spaţii noi, minunate arhitectural – ca spaţii pentru artă. Casele fostei mici şi mari burghezii bucureştene, o frumuseţe: de exemplu, noua galerie Nicodim în Palatul Cantacuzino (sau al „Nababului”), actualul muzeu George Enescu (nou sediu al galeriei deschis cu o expoziţie Apparatus 22, un collective care de la un proiect la altul dezvoltă imagini şi materialităţi pe care le aşteptam de mult – frumoasă şi instalaţia lor imersivă de la MNAC, Uncertain Scripts). Altul: galeria Eastwards Prospectus inaugurată cu clujeanul Radu Cioca, plină de lucrări bune (puţin prea plină), deasupra unui beci din cărămidă cu arcade, pus la bătaie şi el. Sau altfel: galeria Anca Poteraşu, spaţiul nou de la parter şi etaj (unde au somnolat printre vegetaţii exotice masculii cu buze roz pictaţi pe sticlă, în miros de mirodenii şi iarbă reavănă pe care calci între cei 4 pereţii de-un bleu dulceag, masculii Leei Rasovszky în De la stele la steroizi, curator Anca Mihuleţ). Sau: Sala Tipografia a fostului Combinat al Fondului Plastic – fără nicio îndoială unul din viitoarele spaţii cool de vânat în Bucureşti, o altfel de Fabrică de Pensule, mă mir că nu e deja tatonată şi solicitată precum merită (deocamdată doar de promiţătoarea galerie itinerantă Alegra Nomad Gallery). Vorbind despre spaţii cool, aşa era până mai ieri şi Pavilion Unicredit din strada Jean-Louis Calderon, un spaţiu slab exploatat în calităţile lui, dar o bună resursă, cum bună resursă a părut pentru un moment să fie şi Atelier 35 din Centrul Vechi (alt spaţiu fain, dar, cum se zice, cu „probleme”). Asta în ochii echipei reforma(ta)te a Pavilionului (a cărei BB, Bucharest Biennale, se reformează şi ea producând de acum încolo un alter-ego, BFB, Bucharest Film Biennale). „Spaţii one-night stand”, palate circumstanţial goale, altminteri inaccesibile vulgului, dar pe care în ziua (sau noaptea) cu pricina ţi se oferă privilegiul să le vezi pe dinăuntru, cum e de exemplu frumosul Masaryk 25 unde am văzut pictură bună, care arată de altfel excelent în astfel de încăperi burgheze: Nicolae Comănescu (la NAG#8) şi Vioara Bara (Miere de spin: o parte a expunerii curatoriate de Erwin Kessler sub egida H’art, cealaltă parte fusese la galerie). E ca şi cum ar reveni artistele noastre forţoase în pictură, în culoare, în imagine: Vioara Bara, Anca Mureşan, Ioana Bătrânu, Ecaterina Vrană, Suzana Dan, Marilena Preda-Sânc (acum, într-o epocă în care feminismul, pe diverse căi, se spune că revine în artă). După cum forţoase fuseseră Alma Redlinger, Wanda Sachelarie Vladimirescu, Lola Schmierer Roth (acum, când sunt curtate şi redescoperite, acum când „se poartă” marile doamne, artistele venerabile ca Etel Adnan, Maria Lassnig, Louise Bourgeois, Elaine Sturtevant, Geta Brătescu). Apropo de palate şi de forţă, Suzana Dan a pus o Casă-n palat la Mogoşoaia, pentru ca apoi să pună nişte uluitoare ţiţici ţuguiate, printre uleiuri lucioase şi proaspăt mirositoare, printre vaginuri, penisuri, carnozităţi rozalii, flăcări, limbi-inimi din care se preling dâre roşii, cu vechea ei pictură faină,  recognoscibilă ca rozul care ţi se strecoară pervers printre propriile-ţi fantasme, într-o altă casă frumoasă, la Aiurart (Loc de joacă, curator Erwin Kessler).

Tot un palat circumstanţial gol, Palatul Bursei, e cel care a găzduit atâţia ani Biblioteca Naţională înainte ca ea să se mute în clădirea Samsung de pe Dâmboviţa, un palat în care arhitectul Attila Kim a plasat (cu ajutorul câtorva lucrări ale Proiectului 1990 de Ioana Ciocan) Romanian Design Week, o megainstalaţie interesantă, deşi un pic greu de dus şi de digerat prin masivitate (dar cu un voleu special – calda, nostalgica, sentimentala expoziţie de design de şablon socialist, un voleu al evenimentului detaşat într-un alt palat minunat, curtat şi el de oameni de artă, Palatul Ştirbei – fain atât prin clădire cât şi prin proximitatea curţii lui complet confiscate de natură). În palatul Mogoşoaia (unde l-am văzut pe pictorul Constantin Diţoiu, mult mai bun decât propriul său maestru), Horia Bernea a avut o retrospectivă, dar am mai văzut şi nişte acuarele arătoase de Bernea la galeria Ivan (acolo unde văzusem anul acesta şi Andrea Ciobâcă, instalaţie cu desen). Apropo, nu mi-a plăcut defel rama desenului lui Mircea Spătaru, piesa centrală în expoziţia Printre rânduri de la Galeria Plan B din Cluj, dar mi-a plăcut gândirea din spatele expoziţiei şi amenajarea ei (Attila Kim again), micuţul obiect cu spini al lui Mihai Olos expus ca instanţiere a desenului, ca şi buretele Andreei Ciobâcă plasat într-o interesantă proximitate conceptuală cu desenul (după cum mi-a plăcut textul care documentează şi recomandă expoziţia, cu câteva fraze despre particularitatea desenului excelent scrise).

La Mogoşoaia, Ştefan Râmniceanu – îl ştiam de la cursul despre diaspora artistică românească ţinut de criticul Aurelia Mocanu acum mulţi ani la UNARTE: materialităţi, texturi, oţel, sculpturalitate (mi se pare mai bună decât picturalitatea lui simbolistă), asamblaje cu cărţi, fierătanii ruginite şi multă spiritualitate (m-am gândit la Silviu Orăviţan, un alt diasporic, şi la roşul şi auriul lui Marin Gherasim). Nu am înţeles însă niciodată gustul generaţiilor venerabile pentru includerea, fără avertismente, în mijlocul expoziţiilor, când ţi-e lumea mai dragă, a documentaţiei despre ei (în locul detaşării acesteia pentru un spaţiu auxiliar, separat, decent). În acest caz, avem înregistrări video ale vernisajelor Râmniceanu (antologice, e adevărat, pentru comunitatea artistică, fuseseră nişte expoziţii semnificative în epocă, în spaţii semnificative cum e cel de la Curtea-Veche), nişte filmări apoteotice pe muzici de Vanghelis (!?).

Văd come back-uri ale diasporei în ultimul timp (ca şi come back-urile artistelor românce cu testosteron în vene). Come back-uri ale „seniorilor”, cum îşi spun ei înşişi. Arta românească din epocă: într-un fel, tipică. Şi într-un fel, da, ne aflăm acum sub dictatura „tinerei generaţii”, cum ne-o reproşează aceiaşi seniori, a accentului, atenţiei, preocupării, interesului predominant şi aprioric, din oficiu şi uneori nemeritat, acordate artistului şi profesionistului tânăr, doar pentru că e tânăr. Un ecou în artă a unei stări de fapt generice: lumea în general, în şi dincolo de artă, valorizează (şi exploatează) tinereţea în detrimentul seniorităţii, maturităţii. Tot ce se întâmplă, toate call-urile, toate „nopţile albe”, toate instituţiile, toate evenimentele care contează se adresează cu precădere tinerilor. Realizezi asta când e prea târziu deja, atunci când începi să nu mai fii atât de tânăr. Şi e angoasant: ce se întâmplă, în masă, cu maturii, vârstnicii, seniorii artei? Unde sunt ei? Analog, unde vom fi noi după ce va mai trece un timp? Anii trec, nu mai suntem chiar atât de tineri; care va mai fi vizibilitatea şi adresabilitatea noastră, după o vreme, şi apoi după încă o vreme?

Că vorbeam de feminin şi ginomorfic, mi-a plăcut The Mystery Supper de Flavia Lupu, o cină de taină cu artista anturată de bărbaţi în costume corporatiste (Sunt fata răsfăţată a unui om politic, Victoria Art Center, curator Olivia Niţiş). Şi m-a atins Madonna lui Michele Bressan din expoziţia Pasaj, lângă 4 litere metalice şi rotunjite care spun neo-realist-italieneşte: FINE. Într-adevăr, mi-au plăcut mult expoziţiile Pasaj, curatoriată de Diana Marincu la etajul 3 al Anexei MNAC (sensibiloşenia pioasă, dulceagă, feminină a lui Michele Bressan, masculinitatea Leei Rasovszky, moderaţia Larisei Sitar) şi MOON de Simona Vilău la Aiurat (unde am cunoscut-o pe interesanta artistă Sybille Neumeyer). Dar şi Unrevealed Monuments cu Mihai Coşuleţu în regia Simonei Vilău la Galeria 26, N-avem ce face cu moştenirea aceasta la Atelier 35 cu Coate-Goale şi Dana Andrei, episoadele reVoltaire (Călin Man) – The Garden of Freaky Delights şi gH (alias dyslex, pe numele de muritor; Gheorghe Iosif) – Ink & Blood, 2 episoade ale Serialul Kinema Ikon de la Muzeul de Artă din Arad; citarea re-modernă şi totodată citarea de sine din Nostalgia lui Teodor Graur de la spaţiul Tranzit din Bucureşti, ca şi rafinamentul abstracţionist al lui Vincenţiu Grigorescu de la Galeria 418. Mi-au plăcut mult, deşi văzute pe net, The Value of Formless (Nicolás Lamas) şi The Ocean and the Friendly Shore (George Crângaşu) de la Galeria Sabot, felul în care Arantxa Etcheveria îşi dezvoltă în ultimul timp unul şi acelaşi proiect trecând de la galeria Calina din Timişoara, la Anexa MNAC, la spaţiul Alert din Bucureşti şi la Galeria Baril din Cluj. Instalaţia colectivului Monotremu cu polonice şi oale din Ziua dezvrăjirii (Salonul de proiecte), reamplasată apoi la etajul 4 al MNAC, lucrarea Upgrowth a lui Gabriel Stoian, expoziţia Insula a lui Andrei Ciubotaru de la Muzeul de Artă din Arad, fascinanta reconstituire în expoziţia retrospectivă de la The Office din Cluj (curator Ileana Pintilie) a ceea ce se consideră a fi prima instalaţie multimedia românească, Multivision din 1978 a grupului Sigma; ca şi acurateţea documentară şi vizuală, tematica, titlul ca atare şi impecabilul control al spaţiului în amenajarea Vederilor încântătoare (curatori Alina Şerban, Kaliopi Dimou şi Sorin Istudor) de la Dalles. Apropo de ultima, iată, doamnelor şi domnilor, din nou, ce înseamnă arhitectul în expoziţie. Stimate Perete, stimate Cotă, stimate Plan, stimate Machetă şi stimate Design de Expoziţie, stimate şi drag Constructor, vă salut cu respect!

Mi-a plăcut delicateţea de bun gust a ceramicii lui George Tiutin de la Galeria Galateea, (în cadrul unui proiect gândit de Mihai Plămâdeală), sunetul diapozitivelor rulate de vechiul proiector al lui Nicu Ilfoveanu la Galeria Anca Poteraşu (Working title…, curator Anca Mihuleţ), în care personajul Valerică, altminteri un bărbat, cum să zic, chiar frumos, era pus alături de câte-o Venus boticelliană (şi mi-am amintit de acele cazuri, antologate, în care unii părinţi îşi botează băieţeii Venus). Mi-au plăcut şi naturile moarte ale lui Vladimir Şetran de la AnnART. Ca şi atmosfera, starea creată la Platforma Internaţională de Performance Art de la Spaţiul Platforma (deşi la performance-urile artiştilor în spaţiul public nu am fost). Însă am fost la plimbarea organizată de spaţiul Tranzit la „Delta Văcăreşti”, noua rezervaţie naturală de idei şi proiecte pentru artiştii locali (după cum Combinatul Fondului Plastic ar putea fi noul industrial hot spot), unde memorabilă a fost întâlnirea cu „Gică Pescarul”, datul cu barca cu ajutorul copiilor lui Gică pe una din bălţile „deltei” (primul înscris la barcă a fost Bogdan Ghiu) şi apoi discuţia devoratoare pe care am purtat-o în contradictoriu despre Art Safari cu Edi Constantin în spaţiul Tranzit, acolo unde expoziţia Ecologii aviare (gândită într-un program mai larg de Maja şi Reuben Fowkes) lăsa să curgă în spatele nostru, în timp ce noi ne contraziceam de zor, un video cu ulii care se apropie prudent, adulmecă şi apoi dau năvală şi devorează sălbatic un festin lăsat în aer liber în voia lor.

O enigmă: expoziţia lui Florin Stoiciu, În dialog cu Rembrandt (?). Încă o dată mi-a rămas pe retină roşul, deja consacrat, al pereţilor de expunere de la MNAR, pe fundalul cărora am văzut o expoziţie decentă, curată, serioasă şi bine documentată de istoricul de artă, drag mie, Ioana Beldiman: De la Şcoala de Belle-Arte la Academia de Arte Frumoase. Artişti la Bucureşti între 1864-1948. (tot pe roşu: umbrele şi luminile dramatice din Baroque Ressurection, expoziţia lui Gheorghe Fikl, un pictor comercial, dar bun ca pictor, cum spune Aurelia Mocanu: lăbos). La polul opus: în tandem programat cu expoziţia de la MNAR, printre manifestările din cadrul aceleiaşi mari aniversări ale şcolii de artă bucureştene, expoziţia UNArte la 150 de ani. Pictură, Grafică, Sculptură de la Sala Dalles m-a băgat în sperieţi. Dacă aşa arată crema Universităţii de Arte din Bucureşti (în acelaşi spirit în care se prezintă şi site-ul ei, cu un text aniversar care pâlpâie şi se ondulează pe prima pagină), totul e pierdut. Noroc că la MŢR, ceva anume m-a ajutat să-mi revin. Mirosul expoziţiei Materia Martir, Grâul curatoriate de Lila Passima şi Cosmin Manolache (şi ce rău îmi pare că am ratat celelalte expoziţii din aceeaşi familie, cum au fost Oale şi ulcele sau Dantele şi broderii). Ca om urban ce eşti, complet artificializat, ocupat, distras, captivul civilizaţiei, intri naiv într-o sală de expoziţii şi te izbeşte. Dincolo de lemnul plugurilor, de piesele de morărit, machetele de mori, instrucţiunile tehnice şi prezentarea inovaţiilor în mecanizarea agriculturii româneşti, documentaţia din presa veche, spicul din stemele socialiste şi din imaginea covrigilor Luca şi a brutăriei Lazopan, care erau toate acolo într-o drăgălăşenie de expoziţie care m-a uns la inimă, te izbeşte ceva. Căci nimic din toate astea nu se compară cu mirosul greu, mortal, al paielor făcute baloţi sub ochii şi nările tale, al pământului reavăn presărat acolo pe jos. Mirosul acela…..